Cu F. intre perfect si ideal

F. îmi spune că vrea să se plimbe. Și eu, doar că singură. Vreau să îmi limpezesc ideile pentru a putea scrie o scrisoare.
F. știe unde îmi zboară gândul imediat cum aude cuvântul ”scrisoare”. Îmi zâmbește cu blândețe după care iese grăbit.
Rămân singură cu o mulțime de amintiri trimise cândva printr-o cutie poștală. Mi-e dor de frazele cu subînțeles… Le-aș scrie și acum cu inima încordată de griji, dar nu știu cum să încep.

F. mi-ar spune să mă las dusă de val, de vânt, de oricare altă forță mai puternică decât mine. Mi-ar spune ca mai întâi de toate să ies și să mă plimb, să admir peisajele din jur, oamenii cu toate grijile și bucuriile lor, cerul senin, să mă pierd pe străzi uitate de lume ca mai apoi să mă regăsesc; să mă regăsesc pe mine însămi, cu toate temerile și bucuriile pe care le port în suflet zilnic. Ies pe terasa camerei de hotel și privesc în depărtare. Nu vreau să mă gândesc că sunt prea departe de tot și toate. Sunt acolo unde mi-am dorit să fiu și nu înțeleg de ce mi-e greu să recunosc că pe cât de mult îmi place situația asta, pe atât de mult simt nevoia să fug.

E o graniță subțire între ideal și perfect, iar eu o văd căci e aici, chiar sub nasul meu. Trăiesc perfectul pentru că totul e perfect. Dacă mă uit în jur văd hainele lui F. lângă ale mele, periuțele de dinți una lângă alta, cearșafurile de pat șifonate pe ambele părți, poza de pe ecranul telefonului meu, inelul de pe deget… Totul e perfect precum o căsătorie la început de drum. Idealul e însă departe de a fi aproape; altfel nu se poate. E teoria lui ”mă descurc eu cumva.” Te descurci, ok, dar cu rănile ce faci?

F. știe că mi-e ușor și greu în același timp, E greu pentru amândoi prentru că nu m-am învățat să-l apreciez cu tot ce ține de el, iar la modul cel mai sincer vă spun că F. e perfect și ideal în același timp. I-o spun de fiecare dată când am ocazia și nu o fac pentru faptul că a fi cu și lângă el e o plăcere sau vreo onoare ci pentru că vine din suflet, pentru că văd și simt asta. El știe mai bine pentru că mă poate citi printre rânduri fără a-i fi greu.

Trecând peste și revenind la rândurile scrisorii care îmi stă parcă pe cap, vă mărturisesc că e greu să îmi găsesc cuvintele pentru a exprima idealul atunci când totul pare perfect în jurul meu. Promit că am să încerc, dar nu azi; și astfel mai amân încă o dată. Mototolesc coala de hârtie și o arunc la coș.
Mă schimb într-o pereche de pantaloni scurți, un tricou negru mai larg, îmi pun pălăria pe cap și cobor scările în grabă. Îi trimit un mesaj: ”Vin spre tine. Știu unde te găsesc.”
Sub soarele cald de aprilie, mă îndrept către F. Nu știu cum ar fi arătat totul fără prezența lui. Știe că e cel care mi-ar putea da tot universul peste cap doar printr-un zâmbet. Dacă nu m-ar fi iubit, nu ar fi rămas în preajma mea atâta timp.

Îl zăresc din depărtare în lumina asfințitului și îmi dau seama pe moment că suntem doar noi doi acum, că nu e loc mai bun în care aș putea fi. O fi perfect și nu ideal, dar e F. și face ca totul să fie bine: diminețile petrecute împreună la cafea, cumpărăturile în Cola di Rienzo, vizitele la Adriano, înghețata nelipsită din meniul zilnic, micile escapade neplănuite.

Cât va dura? O lună? Un an? O viață?
Nu știu, dar merită. Eu cu el, măcar o oră.

Lumea e ciudată: se lărgește, se restrânge, apoi se lărgește din nou și nu poți ști sigur niciodată că vei reuși să-ți găsești locul în ea. Dar când o faci, trebuie să furi câtă viață poți Și să pui puțin deoparte. Poate într-o zi, când vei avea nevoie de amintiri, îți va folosi acel pumn de viață și-ți va face plăcere să găsești un fir de nisip în păr. Și o să stai acolo mângâindu-ți sufletul și lăsându-l să vorbească.

Radio 105: Ligabue, Piccola stella senza cielo.
În față ni se deschide un drum lung către casă: cel puțin trei sferturi de oră bune.

Anunțuri

Intr-un apartament de pe 73rd St.

*fragment dintr-o carte încă nepublicată.

 

Nu îmi aduc aminte când s-a produs inevitabilul, dar am ajuns aici şi asta e tot ce contează. Pur și simplu. Ieri eram într-un loc, iar astăzi sunt aici, în noua dimensiune a necunoscutului ce mi-a fost dat să-l explorez. Nu îl cunosc în detaliu, la fel cum nu-mi cunosc nici propria persoană. Sunt tot eu… aceeași pe care ai întâlnit-o zilele trecute  în Union Square, doar că azi am mai multe visuri și amintiri decât aveam cu o zi în urmă. Vezi tu? Totul se schimbă cu trecerea timpului. Uneori ești conștient, alteori nu. E legea firii. Ori evoluezi grație îndârjirii tale cu care ai luptat pentru dorințele tale ori te pierzi pe drumul realizării lor (e posibil să ai parte de un noroc chior și să reușești chiar și-așa).

Locuiesc într-un apartament micuţ de pe 73rd Street, la etajul 4. Ca punct de reper îţi dau Central Park West. Mai întâi dă câteva ture pentru a te familiariza cu zona. În momentul în care ai ochit The Langham Hotel, o clădire crem impunătoare, continuă să ții drumul drept vreo 15 metri și cotește-o la dreapta. Apoi mergi pe trotuarul umbrit de copaci până când aungi la un bloc înalt și alb înconjurat de un gard metalic. Acolo te oprești, intrii și suni la interfon.Nu uita să faci o fotografie tufelor de viorele din curte. Dacă vii pe timp de noapte, ai să fii surprins să vezi câtă lume nu are somn prin cartier. Nick iubește să alerge după ce se lasă întunericul așa că te poți întâlni cu el odihnindu-se pe banca din fața scării după nenumăratele ture de parc. E foarte sociabil. Mai poți pierde timpul cu el la o vorbă în caz că nu am sosit încă de la muncă.

IMG_20150806_130349IMG_20150806_130500

În noaptea asta nu mă vizitează nimeni, ceea ce înseamnă că nu mi-am grăbit pașii spre casă. Am mers încet simțind în tălpi oboseala adunată în timpul zilei. M-am oprit la un supermarket  din apropiere de unde am luat o cutie cu cereale și o cutie cu înghețată. Cerul a devenit din ce în ce mai greu. Urma ca o ploaie  zdravănă să stingă toropeala din timpul zilei. Pe drum, Wade mi-a ținut companie, ca de fiecare dată. Mi-a povestit despre cât de fericit e că treaba la Rammer Jammer merge ca unsă. Are planuri marețe de viitor. Vrea să se extindă și să mai deschidă un bar asemănător în New York.

”N-am stare. Îmi pare rău că nu mă pot ocupa mai mult de persoana ta. La urma urmei, sunt conștiința ta, dar am încredere în tine că ești în stare să iei propriile decizii, fără să te lași influențată de mine. Pe lângă asta, mie îmi place să fiu independent, așa că nu mă simt bine să fiu legat de cineva. Sunt o conștiință modernă, dacă vrei să mă numești așa. La un moment dat, am să mă dezvolt atât de mult încât am să fiu pe cont propriu definitiv și știi când se va întâmpla asta.”

Când? întreb eu nedumerită.

”Când te vei căsători, când vei fi la casa ta, cu copiii tăi.
Când o să ai atât de multe îndatoriri încât abia o să-ți mai vezi capul de treabă.
Când ai să alergi după cel mic prin casă pentru a-i da biberonul sau când vei începe să faci prăjituri pentru rudele care se vor strânge la ziua ta.
Când o cană de cafea la prima oră a dimineții în balansoarul din grădină va fi un moment prielnic de discuție cu soțul tău despre planurile de weekend.
Când te vei împiedica prin casă de o chitară, o mașinuță Hot Wheels sau o prințesă din Frozen…

Fix atunci, când posibil o să ai cea mai mare nevoie de o conștiință care să te îndrume. Și acum ești independentă, dar atunci vei fi definitiv. Știu că sună ciudat și că independența se rezumă la o singură persoană, iar eu ca nebunul debitez aici despre viața de familie, dar fac referire strict la mine. Vei fi independentă de mine. Vei știi din start ce e bine și ce nu, vei știi cum să împarți cheltuielile sau care vor fi prioritățile. Ai să știi toate astea pentru că o să strângi curajul și maturitatea necesară încât să-ți menții picioarele pe pământ, iar capul în nori.”

Îi zâmbesc lui Wade și învârt cheia în yală. Las cumpărăturile pe cuier  și mă trântesc pe fotoliul gonflabil din mijlocul livingului reluând lectura: ”The last Anniversary” de Liane Moriarty.

31013-Night-Lights  E aproape 4 dimineaţa. N-am somn. Tocmai ce mi-am făcut o cană de cacao cu lapte şi m-am mutat din dormitor pe canapeaua moale din sufragerie. E linişte în jur şi totuşi zgomot. Alternează în ritm cu momentele în care mă las pradă amintirilor: unele mai tăcute, altele care zbiară pe dinăuntrul meu.

Am ales să le păstrez deopotrivă pe toate. La urma urmei, ele fac parte din acele zile în care ori greșeam  până la lacrimi ori culegeam zâmbete de peste tot. Le strângeam pentru acele zile pe care majoritatea oamenilor le-au pictat în negru. Când simt că se adună prea multe, vă scriu vouă pentru a evita să le deteriorez sau să le dau uitării. Mi se pare util să le stochez aici.

Ploaia-mi bate în pervaz. A bătut și ieri ce-i drept, dar nu i-am răspuns. Acum îi pot găzdui câțiva stropi, așa că deschid larg fereastra. Scot puțin capul să mă răcoresc și simt cum mă cuprinde un val de răcoare. Numai bine căci prea a fost toropeală în timpul zilei. Aproape de prima oră a dimineții, agitația freamătă. Se aud claxoanele din Union Square, o melodie de jazz undeva în fundal, tunetele nu prea tăcute, sunetul ploii pe asfalt, un vecin care nu are somn și care râde isteric la clipurile amuzante cu pisici de pe Youtube… Fac un sumar și zâmbesc. Mă retrag înapoi spre canapeaua cea albă.

”Ce te face să nu poți dormi?” mă întreabă Wade.

Nimic în mod special. Totul e perfect. Poate chiar perfecțiunea asta mă face să-mi doresc să o resimt din plin. Unele nopți sunt mai liniștite și odihnitoare dacă le trăiești cu ochii deschiși.

*fragment dintr-o carte încă nepublicată.