Pentru ca F.

12724736_952063088209593_801610800_n

F. are momente când nu vorbește prea mult, când e gânditor, când le știe doar pe ale lui: cafeaua cu lapte, muzica și amintirile care îl fac să se întrebe de nenumărate ori de ce el și nu altcineva. Are stilul lui. E greu să pătrunzi dincolo de privirea lui, mai ales dacă el nu simte că tu meriți să ajungi acolo. E ceva imposibil de descifrat în privirea lui, fapt pentru care toată lumea și-ar dori să-i afle secretele. F. are un suflet frumos și nu se teme să fie diferit, chiar dacă uneori, a fi diferit e greșit pentru cei din jurul nostru. F. reprezintă arta. E un cumul de sentimente și trăiri care te face să te întrebi de unde atâta frumusețe și perfecțiune într-un singur om.

F. a înțeles de la început totul și n-a vrut să ne grăbim. Nu mi-a impus norme sau reguli care să-mi tempereze caracterul vulcanic, deși poate ar fi trebuit să existe o doză de dominație din partea lui. Mi-a spus din prima clipă exact așa:
”Dacă într-o bună zi te vei trezi și pur și simplu nu mai vrei, spune-mi întocmai așa când ne bem cafeaua împreună la prima oră a dimineții, iar apoi te voi lăsa să pleci. Nu o să te întreb de ce, nu o să-ți cer să mai rămâi încă o noapte alături de mine. O să-ți zâmbesc cu blândețe ca și când ți-aș transmite că e ok și că o să supraviețuiesc,că-mi va fi bine. Dacă va veni momentul ăsta vreodată, spune-mi. Trebuie să stai doar dacă vrei și simți asta. Nu pentru că cineva îți impune să rămâi. Știu că ți-a fost frică la început și poate îți este. O să încerc să-ți arăt că nu e niciun pericol în a mă iubi și că atât timp cât suntem cât mai transparenți și sinceri unul cu celălalt, o să fie perfect. Promit asta.”

La început îmi doream să fug doar pentru faptul că nu mă simțeam în stare să-l iubesc așa cum merita el. Dar m-a făcut să-mi dau seama că nu trebuie să mă chinui mai deloc.

”Totul vine de la sine. Nu trebuie să-ți dorești neapărat să se întâmple. Trebuie să te uiți adânc în sufletul tău și să simți doar. Totul constă în a simți. Să îi dai o șansă inimii să simtă ce vrea ea.”

Și am lăsat ca zilele să curgă de la sine. Și la fel și sentimentele mele pentru F. …

Dis-de-dimineață, F. se trezește înaintea mea, dă o fugă până la magazinul din colț, după care se grăbește să ajungă înapoi acasă pentru a-mi da deșteptarea. Nu apucă pentru că imediat cum se ridică din pat, corpul meu îi simte lipsa și încep să-l caut prin pat cu picioarele și cu mâinile. Cu ochii mijiți de somn, mă așez pe marginea patului, iar el mă privește de după ușă și se amuză de părul meu ciufulit.
”Am pregătit micul dejun și cafeaua. Hai la bucătărie.” spune F. cu o voce calmă și prietenoasă.
Îmi târșâi picioarele în papuci pe gresie,iar când ajung în bucătărie îi cuprind talia cu mâinile și-mi las capul pe spatele lui. Se desprinde brusc și mă îmbrățișează, după care mă pupă pe frunte și îmi dă un bobârnac peste nas. Diminețile cu F. sunt perfecte.  E doza mea de energie, chiar și în zilele în care soarele nu strălucește, iar cerul pare că e greu și stă să cadă. Dimineața asta e morocănoasă. Lumina nu mai pătrunde prin draperia de la balcon așa cum o făcea ieri, iar eu mă simt prea adormită ca să fac ceva.

decoratinglights1-1
F. nu știe cât e ceasul, dar știe că mai are timp să dăm o fugă până acolo. Chiar dacă stă să plouă, încăpățânarea lui face pe cât posibil să sfideze legile naturii, fapt pentru care insistă să nu ne cărăm cu umbrele după noi. E conștient că există posibilitatea să înceapă ploaia, dar nu îi pasă, ba chiar e foarte optimist ( așa cum e de fel) și simte că o să răsară soarele în curând. Îi zâmbesc încercând să-i dau dreptate și îmi pun eșarfa la gât în timp ce mă îndrept spre ieșire, iar el îmi aruncă în grabă pălăria neagră de pe cuier.

”Îți stă bine cu ea.” N-am cum să mă contrazic cu el, mai ales la capitolul ”haine și accesorii”  unde dă dovadă de un talent înnăscut, retușând chiar și cele mai neinspirate alegeri. I-am zis mai în glumă, mai în serios că și-a greșit cariera. 

Știm că va trebui să ne despărțim în curând pentru câteva zile, dar niciunul dintre noi nu se îngrijorează. Ai spune chiar că nu ne-am confruntat niciodată cu astfel de probleme, deși așa a început totul. Când ne-am cunoscut, niciunul dintre noi nu aparținea aceluiași loc, drept urmare a început o cursă contra-cronometru prin aeroporturi și țări. Am înțeles că dacă astăzi sunt aici și vă scriu vouă, mâine pot fi la mii de kilometri distanță fără să-mi schimb însă rutina. Am mai învățat că nu îți trebuie prea multe pentru a fi fericit, iar dacă ai lângă tine persoanele potrivite, fericirea te însoțește la orice pas.

După ce mergem câteva minute bune înfruntând rafalele de vânt, F. își pierde orice speranța în legătură cu soarele lui, iar cu o privire nevinovată îmi spune că o să găsească el o umbrelă. Pașii ne poartă ătre centrul orașului. Ne începem ziua cu o cafea, neapărat cu lapte.
– Știi, mi-aș dori să putem pleca împreună, dar ne presează timpul. Nu pot să te țin aici legată de mine, deși recunosc că mi-ar plăcea. îmi spune F. pe un ton serios în timp ce-mi cuprinde mâinile într-ale lui.
– Știu F. Trebuie să plec. Mai am de rezolvat câte ceva în țară. Nu m-aș mai dezlipi de tine și mă simt ciudat să te las singur, dar știu că în situația de față nu avem încotro.
F. își mută privirea către fereastră. Ar vrea să plângă. Nu îi plac despărțirile și e mânat de un sentiment puternic de dor, chiar dacă încă suntem împreună, în același loc.
Mă ridic de pe scaunul din fața lui și îl îmbrățișez. Palmele mele îi mângâie chipul îngrijorat.  Îl privesc adânc în ochi și într-o secundă realizez că el e tot ce mi-aș fi putut dori. Nu mai contează nici cum l-am găsit și nici unde, la fel cum nu are nicio importanță de câte ori mă lasă singură așteptându-l până în zori. Am ajuns din întâmplare în viața lui și pe nepusă masă, m-a facut să rămân.  La început de tot am rămas doar pentru câteva ore, fiind mai reticentă de felul meu, iar mai apoi mi-a fost greu să mă mai desprind din brațele lui.

Dragă F., să te întâlnesc pe tine a fost precum un cântec  pe care ascultându-l pentru prima oară, am știut că va fi preferatul meu.  Te simt adânc ancorat în sufletul meu, în gândurile mele, în privirea mea, în vârful degetelor care vor să se plimbe nestingherit pe obrazul tău și prin păr. Te cunoșteam de dinainte, dar niciodată nu mi-am dat seama că așa ești tu, așa cum îmi doresc eu și probabil și multe altele.  Vreau să știi totul. Vreau să știi cum mă simt atunci când sunt lângă tine. M-ai ajutat să-mi pierd mintea, să mă desprind de mine și de neliniștile din sufletul meu pentru a mă putea cunoaște mai bine prin intermediul tău, a sentimentelor tale, a zâmbetului tău și a tot ce însemni tu ca om.

”Tu reușești să vezi dincolo de mine. Mă vezi ca pe un om normal, cu o mulțime de amintiri și gânduri, cu frici și cu visuri pe care încă nu le-am îndeplinit. Pot să fiu eu lângă tine.” mi-a spus F. pe malul râului, într-un apus de soare.

O poveste.

just shine

Haide să-ţi spun o poveste, întocmai aşa cum nu s-a întâmplat.

Era o zi de vineri, când credeai că ai să pleci departe de lumea dezlănţuită, de unul singur, doar cu chitara ta şi cu toate gândurile bune şi rele adunate într-un colţ  greu accesibil al minţii tale. Nu aveai o destinaţie precisă pentru că mereu ai lăsat destinul să te ghideze. Unde erai călăuzit de proprii tăi paşi, acolo te îndreptai fără să-ţi pui întrebări. Primeai cu un zâmbet discret orice probă la care erai supus de drumul ales şi mereu îţi ziceai în gând: „O să treacă şi asta…”

Era normal să treacă. Toate treceau pe lângă şi prin tine. Drumul se modifica de fiecare dată în funcţie de starea ta de spirit. Cotea ba la stânga, ba la dreapta, iar când te aşteptai mai puţin, o ţineai tot înainte, spre Soare. La căderea serii, te aşezai pe bordură şi-ţi cântai ziua. Iar orele treceau rând pe rând, cu fiecare clipocit de notă ce se desprindea din corzile chitării tale.
Cu fiecare notă, cu fiecare gând…

La fel treceau şi zilele. Uneori aveai impresia că trecerea asta e atât de grea şi apăsătoare, alteori abia o simţeai căci aveai cel mai bun camarad de drum. Camarad pe care de altfel nu l-ai cunoscut niciodată pentru că era o umbră imperfectă de-a mea. Dacă te întrebi cum aşa, atunci am să-ţi spun că te-am însoţit încă de pe vremea când nu existam. Am fost undeva acolo, în apropierea şi depărtarea ta. Gândul meu l-a însoţit din prima clipă pe al tău, paşii mei au desenat urme în nisip încercând să-ţi redea mersul cât mai fidel. Fie că vrei, fie că nu, am trăit cam aceeaşi poveste cu tine, în ritmul tău, iar asta pentru că poveştile noastre se oglindesc una-ntr-alta.
Fără să ne dăm seama…
Sau dându-ne…

Am fost a doua jumătate a cărţii tale pe care o puteai citi doar întoarsă. Dar niciodată n-ai întors-o. Şi acum dac-o faci, va fi greu să-mi găseşti partea pentru că probabil ai trecut deja de ea. Iar dacă dai în urmă, te pierzi în propriile tale amintiri. Mai bine lasă paginile aşa. O să scriem restul cărţii împreună. O să scriu despre povestea ta, a mea, despre povestea asta şi finalul ei.
Apoi facem rezumatul…
…peste mii şi mii de pagini care acum sunt doar albe.

Imagini tarzii

Îţi simt greutatea paşilor care străbat camera în lung şi-n lat, chiar dacă n-ai trecut în dimineaţa asta pe la mine. Nu am băgat de seamă când a răsărit soarele şi nici când am început să scriu aceste rânduri.

Prezenţa şi lipsa ta se amestecă tot mai vizibil, iar eu nu mai pot distinge care mă atrage mai mult. Atunci când eşti aici încerc să cred că de fapt eşti acolo, iar când fotoliul este gol, ochii tăi mă privesc din dreptul lui. Iar asta e ciudat pentru că niciodată nu m-ai privit stând în fotoliu. Mai ciudat este că nu ai stat nicăieri în preajma mea, în afară de ziua aia pe care nu ţi-o poţi aminti, iar de o vei face, gândul tău nu-i va acorda prioritate, întocmai cum s-a întâmplat cu maşina în care te aflai şi a explodat într-o râpă după ce ai pierdut controlul volanului. Iar asta din nou e ciudat pentru că tu nu ai suferit niciodată un accident de maşină.

În schimb, mi-ar fi plăcut să intrii cu maşina în gardul curţii ca să mai adaug o zi în plus amintirilor tale. Seară de seară se întâmplă ca un automobil să se oprească brusc în dreptul camerei mele, iar eu nu ştiu dacă să mă gândesc la tine sau la vecinul de peste drum care ajunge acasă în zilele lucrătoare la ora 20. Tot sper să-şi mai ia o zi de concediu şi asta doar ca să aud alt motor la poarta mea, să văd alt chip, alte culori, poate pe tine. Fie, e bine şi fără maşină. O să-ţi parchez cu grijă trotineta sub ramurile salciei din grădină.

couple on a bench

Apoi ţi-aş sugera să facem o plimbare prin noapte, să stăm unul lângă altul pe o bancă în faţa lacului, să privim cerul. Deseori fac asta. Dar mi-ar plăcea să mă însoţeşti într-una din zile când nu voi fi prea visătoare pentru a nu-ţi strica buna dispoziţie. Tind să cred că nu-ţi plac ieşirile mele copilăreşti, de aceea  voi încerca să le stăpânesc. Dar nu-ţi promit nimic. Îmi place să fiu eu însămi şi nu-mi voi ascunde lacrimile dacă voi simţi nevoia să plâng. Şi nu încerca să mă consolezi dacă tu crezi că nu am motiv să fiu tristă. Fă-mă să râd şi aleargă-mă printre copaci. Fă-mă să mă ascund de tine, iar apoi când te voi pierde din priviri, ia-mă de mână şi spune-mi că vei fi întotdeauna aici, aşteptându-mă, oricât de anevoios ne vor fi drumurile care ne aduc în locul nostru.

Astăzi vecinul de peste drum nu lucrează. E acasă. Iar eu te întreb: vei fi la 20 aici? Iar dacă nu azi, când?

Ia-o la pas. Drumul e drept.

Mulţimea asta de oameni pe care tu o vezi pe stradă în timp ce mergi, e doar în imaginaţia ta. De fapt, nu suntem decât noi doi pe drum. Vântul bate, soarele străluceşte, frunzele foşnesc sub paşi… E doar o zi de noiembrie în care ne plimbăm amândoi, dar în direcţii diferite, pe străzi diferite, în oraşe diferite. Şi ne vom plimba aşa până când privirea ta o va întâlni pe a mea. Poate întâmplător, poate voit. Poate mâine, poate peste o săptămână, o lună… nici eu nu ştiu când exact, dar în orice caz, în viitor.

Te gândeşti că în orice clipă ar putea începe ploaia şi vei alerga grăbit spre casă. Ceea ce înseamnă că te vei apropia considerabil de mine. Asta dacă nu cumva casa ta este în susul străzii, iar tu de fapt te depărtezi. Dar nu-i nimic pentru că în timp ce la tine plouă, la mine e soare şi am de gând să mă plimb cu rolele. Tot înainte, tot pe acest drum, tot către tine. Aşa că fiecare pas pe care îl faci te apropie de mine şi fără să vrei. Când am să obosesc, o să vreau să mă întorc acasă. Dar nu mă depărtez pentru că ghici ce?! Exact! La tine ploaia se opreşte. Ieşi din casă, o iei în josul străzii, în timp ce paşii tăi îi numără pe ai mei, fără să ştii că ei mă caută.

Şi uite aşa, amândoi pe drumuri diferite, în direcţii diferite, vom merge până când ne întâlnim. Şi ne vom  întâlni aici. Pe drumul acesta care se interpune între noi. Ştii unde, da? Ai trecut de nenumărate ori pe la umbra pomilor, pe drumul bătătorit de visătorii care plecau la drumeţii pentru a-şi cânta chitara în linişte, aşa că nu mai are rost să-ţi aduc la cunoştinţă coordonatele. O iei tot înainte, la pas vioi, cu braţele larg deschise. Pe acelaşi drum, şi eu voi înainta spre tine cu voioşie. Şi ne vom bucura de întâlnirea noastră în acel loc unde ne vom reîntoarce de fiecare dată cu drag.

P.S.: Acum nu te uita în urmă. Te aşteaptă un drum lung, poate anevoios uneori; cu suişuri şi coborâşuri. Dar ştiu că vei avea puterea să înaintezi pentru că te voi ghida. La ceas de noapte, priveşte cerul. Sunt acolo, printre stele. Poate că nu-mi vei da de urmă din prima, dar voi lumina cu aceeaşi intensitate cu care te aştept în viaţa mea. Iar tu vei şti că sunt eu chiar dacă vei continua să mergi grăbit în departarea mea.

Noi doi. Regasire in campul cu maci

a dream of poppiesAcum mulţi ani în urmă, te-aş fi strigat cu glas tare pe câmpul cu maci. Eram sigură că, printr-o oarecare minune, vocea ta va răsuna dintr-un colţ bine ascuns, iar eu, plină de speranţă, aş fi alergat spre tine şi ţi-aş fi sărit în braţe. Te-aş fi strigat simplu, „Tu”. Asta pentru că îmi doream să fii tu, oricare „tu” care trăiai la aceeaşi intensitate viaţa ca şi mine.

Apoi, peste ani, te-am regăsit întâmplător, doar că realitatea a fost distorsionată de imaginaţia copilăriei mele. Nici câmpul cu maci nu era prin preajmă, „Tu” aveai un alt nume. Doar intesitatea cu care priveam spre viitor a rămas neschimbată în tot contextul întâlnirii noastre. Şi deşi ne-am pierdut glasul copilăros, povestea mea se oglindeşte în a ta. Nu ai fost prea departe de mine. Ai fost la câţiva paşi, prins în propria ta poveste. Şi ştiu asta pentru că de multe ori, am trecut unul pe lângă altul fără să ştim că, într-o bună zi, aveai să fii chiar tu cel care va reda glasul imaginaţiei de odinioară.

La vară vreau să mergem pe câmpul cu maci, să ne pierdem în gânduri sub razele soarelui de iunie. Vreau să alergăm întocmai ca şi când ne-am ştii de-o viaţă, iar apoi, vreau să te piteşti ca să te pot striga simplu şi incert: „tu”. Vreau să nu-mi răspunzi, ci doar să apari pe cărare şi să-mi întinzi mâna. Vom păşi domol prin viaţă, unul lângă celalalt, aşa cum ne-a fost scris. Sau aşa cum ne scriem chiar noi povestea, pentru că noi suntem autorii propriei poveşti. Dăm glas vieţii prin simplul fapt că ne ţinem de mână pe drumul acesta lung ce ni se pietruieşte cu fiecare pas. E lung ce-i drept, dar ştiu că la capătul lui, o să privim cu bucurie şi împlinire spre trecut, iar acolo, ne vom regăsi. La fel de inocenţi ca atunci când ne plimbam printre maci.

Până la vară, te aştept seară de seară să-l privim pe Octombrie în drumul nostru. Pătura fleece, ciocolata caldă şi îmbrăţişările ne vor acompania luna aceasta. La fel şi visele pe care le împărţim pe timp de noapte. Pentru că aşa frumos. Să adorm în braţele tale şi să mă trezesc în visul tău.

Simti si tu?

autumnÎmi place să aud ploaia cum bate-n geam toamna. Mai ales pe timp de noapte. Sunetul ploii e cea mai liniştitoare muzică de fundal pe care poţi adormi. Mai ales dacă adorm lângă tine, în braţele tale.

E prima noastră toamnă împreună, sunt primele noastre nopţi ploioase, primele frunze ruginite pe care călcăm. Pentru prima oară păşim împreună prin toamnă. E prima dată când admit că-mi place acest anotimp. Poate pentru că tu l-ai făcut să fie special şi m-ai făcut să mă îndrăgostesc şi mai mult de tine, păşind amândoi prin parcul pe unde abia a trecut Toamna. Frunze ruginii care se desprind în vântul puternic, picături reci de ploaie, cer gri şi noi care ne plimbăm domol.

Simţi şi tu? Simţi că toamna asta e diferită de celelalte? Simţi că s-a schimbat ceva? Da, normal că simţi. Şi la fel simt şi eu. E ceva diferit, ieşit din sfera cotidianului. Suntem noi doi şi toamna.

Vineri seara vreau să ne bem ceaiul împreună în vârful patului, sorbind încet. Vreau să povestim, să te descopăr altfel de cum eşti de obicei, deşi cred că deja ştim totul unul despre altul. Dar nu-i nimic. Haide să ne redescoperim. De fiecare dată când stăm la poveşti aflăm ceva nou, iar cu fiecare seară petrecută împreună, te simt tot mai aproape. Ah, da! Încă ceva. Vreau să-mi cânţi. Aşa cum numai tu ştii. Perfect.

Toamna asta e mai călduroasă ca oricare alta pentru că tu o faci să fie aşa.

„Aşa cum?”, te întrebi tu.

„Aşa perfectă”, îţi răspund.

„Infruntind Timpul”,Lori Copeland

In drum spre tinutul de dincolo de ocean (vom vorbi despre asta cu alta ocazie), am terminat de citit „Infruntind timpul” de Lori Copeland, o carte care a reusit sa ma faca sa am o alta viziune asupra viitorului.

Christine Brighton, proaspat angajata la Electrofirst isi dedica timpul liber in renovarea caselor pentru familiile sarace. Intr-una din acele zile il intalneste pe Bear Malone, un barbat puternic, predestinat sa le faca pe femei sa-si piarda mintile.

El credea despre ea ca este o mironosita, iar ea credea despre el ca este pur si simplu o pacoste.Iar atunci cand un pariu copilaresc i-a apropiat, facandu-i sa petreaca cat mai mult timp impreuna,intre cei doi s-a nascut o poveste frumoasa de dragoste.
Pusa in postura de a lua o decizie cu privire la cariera ei, Christine se indeparteaza de proiectul renovarilor si decide sa-si petreaca sarbatorile de iarna acasa la parintii ei. Revenind in California si trecand prin fata firmei unde lucra intr-o seara de sambata isi da seama ca nu isi doreste sa se intoarca niciodata acolo si ca cea mai buna decizie este cea care venea din partea primarului din Santa Cruz: un parteneriat cu Bear pentru infiintarea unei firme specializate pe renovari(pe cand cealalta propunerea din partea firmei insemna sa se mute pentru 10 ani in New York ceea ce sublinia clar faptul ca ea urma sa-l piarda definitiv pe Bear, singurul barbat alaturi de care a cunoscut toata gam de sentimente: de la suspiciune la enervare,de la iritare la toleranta, apoi la respect,afectiune,pasiune si …dragoste.
Cartea are cu mult mai multe detalii. Aici v-am prezentat povestea in mare si sper sa ca v-am facut curiosi sa descoperiti cum este posibil ca doua personalitati puternice, contrare sa se atraga.