Capitole incheiate si sfaturile lui Wade.

Mă întorc constant în trecut. Adesea se întâmplă doar din cauza unui parfum cunoscut sau a unei lumini difuze prin draperia ferestrei din dormitor. Îmi aduc aminte de mici bucurii şi sunt sigură că mai toți le avem şi le  resimțim la un moment dat când ne împiedicăm involuntar de frânturi de imagini din anii anteriori. Zilele astea am făcut o călătorie spre trecut. Nu ştiu sigur dacă mi-am dorit sau nu, dar am avut o clipă în care am simțit ca din instinct să dau buzna spre zilele alea. A fost o nevoie imperioasă. Trebuia să ajung acolo cumva. Şi am luat primul tren.
Nu am fost singură. Mai era cu mine o prezență care mi-a ținut companie. Mă credeți sau nu, totul s-a schimbat cu timpul. Oarecum, nimic nu mai e cum era cândva. Nici măcar magazinele de-a lungul bulevardului Mihai Viteazu nu mai erau în ordine. Buticul din fața blocului s-a transformat în supermarket, iar la capătul străzii, vis-a-vis de fântâna rotundă, în sfârşit s-a deschis primul fast-food non-stop din oraş. Am auzit şi de noua cafenea Lara. Sper să-i calc pragul curând. Toți laudă cafeaua aia. „Dumbrava” a rămas tot acolo, neschimbată, cu acelaşi aspect vechi, dar totuşi nu mai vechi decât înainte. În rest, la fiecare pas, te simți la fel de liniştit şi împăcat cu propriul destin. M-am plimbat pe drumul ce duce spre Centru. Am dat de o altă eu – îmbufnată fără motiv (da!- se întâmplă uneori). Mă certam cu Alexandra, nu mai ştiu din ce cauză. Urma să plecăm acasă a doua zi, iar eu nu puteam să ies din stare. Ne oprisem în parcul Astra pentru nişte poze. Ziua aia a fost ieşită din comun. Băteam pasul şi întindeam nervul. De fiecare dată, pe fiecare stradă… Totuşi spre sfârșitul zilei a intervenit o schimbare bruscă. Fix la apusul soarelui, în spatele muzeului din Centru. Copiii alergau în jurul fântânii arteziene încercând să intuiască momentul în care va porni apa. Tatăl lor, rebel din fire, nici nu se îngrijora de faptul că ar putea răci, ba chiar mai mult, îi lăsase în grija privirii noastre de pe bancă, până s-a întors el cu înghețata. Mă calmasem. Am rămas câteva minute bune cu fața spre soarele care se  pierdea între muzeu şi primărie. Era linişte în suflet; înaintea furturnii. 

Furtuna a mai întârziat puțin. A venit în momentul în care am păşit în Oldies. Nu mai țin minte toate detaliile pentru că refuz să o fac. Îmi permit să fiu puțin răutăcioasă, dar pe bună dreptate. A fost momentul în care am conștientizat că cineva trăieşte visurile în locul meu. Nu că eram geloasă pe ce aveau ei. M-a deranjat că el i-a oferit alteia visurile mele. În momentul acela, m-am pierdut puțin pe drum dar am găsit cumva o cale care să mă readucă în prezent fără remuşcări. A fost o furtună de scurtă durată. A ținut până în momentul în care mi-am dat seama că nu e suficient  să simți doar tu. Am pus punct încă unui capitol destul de lung. Nu ştiu dacă s-a meritat sau nu, cert e că am reușit să mă strecor afară din joc fără prea multe răni. Cel mai mult regret că m-am răzbunat pe sutele de pagini scrise la momentul acela din suflet. Acum zac sub birou în teancuri rupte şi aşteaptă o poveste care să merite să îi ia locul. 

Am cutreierat ceva timp până să accept că e cazul să mă întorc in prezent. Am încercat să trag de timp, dar cred că a fost invers. Oamenii nu pot trăi independent de trecutul lor. Cu chiu cu vai, am prins trenul către prezent. Pe alocuri simt un gust amar. „Înainte era mai bine” deşi vedeam în ceață şi gândeam mai imatur. Era mai bine pentru că nu aveam prea multe griji. Eram acasă, eram înconjurată de cei dragi, trimiteam scrisori lunar şi iubeam libertatea unui copil care scria zilnic pagini dintr-un viitor roman devenit franjuri. Am alergat după trenuri ca să prind zâmbete din mers şi să caut un chip printre alte zeci. A fost totul relativ simplu. Îmi amăgeam sufletul cu bucurii mici pe care nu stăteam să le caut. Pur şi simplu veneau de la sine în acel timp în care trăiam liber. 

În momentul în care am înțeles că nu e suficient să simt doar eu, am intrat într-un proces de maturizare. Această perioadă îi aparține în totalitate lui  F şi drumețiilor cu dublu sens dincolo de graniță. Au fost călătorii de auto-cunoaștere, de împăcare cu eu-ul zbuciumat. Am câștigat în egală măsură cu ce am pierdut, sau chiar mai mult. Şi a fost ok. Mi-am dat seama că se poate atât timp cât vrei. Am păşit iar în Oldies fără să simt mâhnire sau vreun nod în gât. Nu am mai căutat chipuri cunoscute şi nici nu am răscolit amintiri din trecut. Mă vindecasem de tot ce am scris in paginile alea rupte. Nu pot să vă descriu senzația; un amestec de „am trecut peste, sunt ok” cu „oare ce mă fac de acum încolo?” Era o presiune mult prea mare între  ceea ce visasem şi ceea ce primisem. Wade a fost şi el dezamăgit. L-am întâlnit peste câteva luni bune în centrul vechi, la o terasă oarecare. Mi-a spus că trebuie să mă adaptez prezentului ca să pot face față viitorului. Mi-a spus că e în regulă să pierd atât timp cât câştig bucurii noi. 

„Nu e nicio problemă dacă dai de oameni care îşi iau tălpăşița din viața ta, la fel cum nu văd de ce te-ai pierde cu firea când nu totul e aşa cum ai plănuit. Vei avea de furcă în viață. Vei zâmbi şi vei plânge în același timp şi nu o să îți dai seama dacă e de bucurie sau tristețe. O să înveți să primești o morală şi să accepți ca atare o înfrângere sau o constatare pe care până în prezent ai refuzat-o. E ok să pierzi dacă vrei să câştigi ceva mult mai valoros. Nu fi rea atât timp cât te aştepți să nu fie şi alții cu tine la un moment dat. Şi astea nu sunt neapărat principii de viață, ci punctele pe care trebuie sa le ai în vedere dacă vrei să pari un om responsabil. Cunoaşte-ți limitele personale şi nevoile imperioase ca să nu te loveşti de criticile celor dragi. Iar dacă ai bifat toate punctele şi ceva tot nu îți iese la socoteală, înseamnă că problema e la altul care nu a ştiut să pună punct când a trebuit.”

I-am mulțumit şi m-am grăbit în întâmpinarea unei noi săptămâni în care urma ca totul să fie liniştit şi fără remușcări. 

Strada ta

Să zicem că astăzi vrei să iei oraşul la picior şi să cutreieri cât e ziua de lungă. Probabil că prin minte îţi trec o mie şi una de gânduri. Te întrebi ce e cu tine, de ce ai dat curs anumitor decizii sau încotro te îndrepţi.  Nu stărui prea mult asupra ultimei idei. Drumul te poartă  unde vrea el, nu unde vrei tu să mergi.

E un ansamblu de străduţe, cotloane, bulevarde înţesate cu oameni. N-ai de unde să ştii care e drumul corect, cel puţin nu atunci când te aflii la răscruce de vânturi. Bineînţeles că tu trebuie să alegi. Asta depinde doar de tine, dar ai grijă căci în momentul în care ai ales să păşeşti pe aici, urmele tale vor rămâne pentru totdeauna imprimate în aerul ce te înconjoară.

Paşii tăi vor fi controlaţi de stăduţa aceasta îngustă. Mereu se întâmplă aşa. Crezi că drumul ni-l alegem singuri şi că modul în care îl străbatem depinde doar de noi. Lasă-mă să cred că nu e aşa. Într-adevăr, calea ţi-o alegi, parcursul îl stabileşte întocmai decizia ta de a o străbate. Dacă ai fi ales o alta, altul ar fi fost şi parcursul. Deci pot afirma că viaţa e doar un cumul de străduţe dezordonate pe care Destinul ne face să mergem. Până în momentul în care nu ne lovim de realitatea  cotloanelor şi ghetourilor amplasate haotic prin ansamblul cartografic nu vom avea de unde să ştim că „asta” e decizia cea mai bună. Şi probabil că la asta se rezumă întreaga noastră viaţă. Luăm hotărâri una după alta doar pentru că strada pe care păşim azi are mai multe magazine decât pe cea pe care am mers ieri. Mâine vom da de un bulevard colorat, vesel, cu câteva parcuri din care răsună glasurile copiiilor. Vom fi captivaţi de priveliştea cu copaci care se desfăşoară în faţa ochilor noştri întocmai unui tablou. Ne vom simţi liberi mergând pe aici. Vom fi atât de uşuraţi şi fără grij… Vom zâmbi la fiecare pas, vom savura momentele de fericire ale celor din jur şi vom alege să ne reîntoarcem şi mâine tot aici. Numai că va ploua şi va fi noroi. Restul peisajului va rămâne la latitudinea ta să-l înţelegi.

originalPână atunci, asigură-te că astăzi vei păşi cu încredere pe un alt drum. Unul fără case, parcuri sau magazine. Unul necirculat de multă vreme care abia aşteaptă momentul în care cineva îi va lăsa urme în praful depus pe trotuare.

Poate că în momentul în care vei găsi acest loc, doar atunci vei avea posibilitatea să-ţi alegi tu modul în care vrei să-l parcurgi construindu-ţi propriul imperiu, propriile case. Decorează-l cu parcuri pline de copaci printre care razele soarelui pătrunde cu blândeţe. Găseşte  un izvor în adâncul necunoscutului şi lasă-l să răbufnească dându-i un strop de energie şi prospeţime noii tale etape. Alege să-ţi creezi propria ta hartă pe care tu să o stăpâneşti cel mai bine. Restul vor fi doar musafiri pe strada ta, acolo unde tu faci deciziile. Trăieşte diferit astăzi faţă de ieri şi schimbă-ţi mereu ordinea de zi pentru mâine.

Departe de casa

De la fereastra mea acum văd alt răsărit şi alt apus. Capturez alte momente decât cele cu care m-am obişnuit în cei 22 de ani ai mei.  Am trecut dintr-o etapă în care aveam parte de tot ce credeam eu că mi se cuvine fără să depun vreun efort, într-una în care trebuie să muncesc pentru a obţine rezultatele dorite. Aşa e logica vieţii. La un moment dat trebuie să te rupi de cotidian şi să fii dispus să începi o nouă viaţă, de la zero, departe de cei pe care îi iubeşti, departe de animăluţele tale dragi de acasă. O să ajungi să-l suni pe tata şi să-i spui: „Intră pe Skype să ne vedem. Şi vreau să-mi arăţi şi pisica pentru că tare dor îmi e să o văd”, iar momentul revederii e dulce şi durează foarte puţin pentru că îţi dai seama  imaginile care se derulează în faţa ecranului au făcut parte din viaţa ta. Cândva, tu erai în acele imagini. Făceai parte dn fundal. Poate că îţi vine să înghiţi în sec şi să-ţi înfunzi lacrimile undeva în străfundul inimii tale. Zâmbeşti pentru că ştii că aşa îţi poţi controla mai bine emoţiile.

Când am plecat pentru prima oară de acasă cu bagajele în spate, am început să plâng în baie. Era pentru prima dată când nu îmi era teamă că autobuzul spre gară va întârzia şi că  probabil voi ajunge să pierd trenul. În ziua aceea, toate năvăleau asupra mea. Pe peronul 2 se aflau doi părinţi care îşi îmbrăţişau fiica. Îşi tot povesteau întâmplări din trecut şi râdeau, uneori până la lacrimi. Oare lacrimile erau din pricina amintirilor pe care le retrăiau în clipa povestirii? Sau era ocazia perfectă să răbufnească din cauză că-şi luau la revedere? Se prea poate….

Aş lungi la nesfârşit acest post, dar mă opresc aici cu gândurile pentru că… pentru că aşa trebuie în clipa de faţă. Ar mai fi multe de spus, dar ce rost are să continui? Voi ştiţi mai bine sentimentul acesta pe care îl ai atunci când eşti departe de casă, nu?

Acestea fiind spuse, joi mă reîntorc acasă urmând ca duminică să mă despart iarăşi de ea.

Un nou început.

friendsPână mai acum câteva zile cu siguranţă aş fi plâns la gândul că orice început are şi un final, mai mult sau mai puţin fericit. De fapt, cred că a fost prima dată când m-am abţinut şi am fost neutră. Ce-i drept, am stat pe gânduri şi am meditat aşa cum obişnuiesc să fac mai tot timpul. Dar asta nu m-a făcut să cedez psihic.

Mi-am spus că trebuie să trec mai departe, la fel de optimistă cum am învăţat să fiu. Nu e un capăt de lume şi de altfel, nu regret nimic. Am învăţat din fiecare experienţă trăită: am cunoscut lume nouă. Am legat prietenii ce vor dura poate pentru totdeauna. Am călătorit. Am plâns şi am râs: de multe ori chiar în acelaşi timp. Am iubit şi asta m-a făcut să scriu o carte, o carte despre experienţele prin care am trecut şi despre cum m-am maturizat în timp. Mi-am descoperit câteva aptitudini de care nici eu nu mă credeam capabilă. A fost şi bine şi rău. Cu toate astea, nu regret.

Chiar dacă sunt conştientă de faptul că s-a încheiat o perioadă tumultoasă din viaţa mea, e vremea să-i fac loc alteia. Şi nu degeaba e zicala aceea că totul se întâmplă cu un motiv. Analizând mai bine situaţia, constat că uneori, totul depinde de modul în care ne parcurgem destinul. El ne pune în cale persoane care, posibil să le fi întâlnit cu un anume scop.

Sunt persoane care mi-au fost alături şi îmi sunt în continuare de ani buni. Şi le mulţumesc pentru toate zilele, toate momentele în care i-am neglijat, ne-am certat, i-am ignorat. Pentru toate aceste momente, cred că trebuie sămi cer scuze. Iar eu ştiu că sunt deja iertată. Au fost acolo de fiecare dată când m-am împotmolit. Îmi ştiu toate secretele, toate mofturile, toate năzbâtiile, şi cu toate astea, sunt încă lângă mine şi mă fac să trec  mai uşor peste probleme.

Dar ţin să le mulţumesc şi celor care deşi „prieteni” fiind, m-au uitat. Menţionez asta pentru că ştiu că în continuare îmi citesc blogul, chiar dacă se prefac că nu mă ştiu nici măcar din vedere. Şi e ciudat. Pentru că prietenii adevăraţi sunt aceeia care rămând alături de tine chiar şi când greşeşti. Şi dacă îşi dau seama că dai cu bâta în baltă, ar trebui să te îndrume şi să te ajute să decizi. Dar nu. Ei au preferat să se depărteze. Să dea două click-uri pe facebook şi astfel, cu un delete şi un block cred că vor şterge tot trecutul. Doamne ajută-i să le şi reuşească, să uite definitiv. Oricum, mi-e silă doar când mă gândesc la ceea ce credeam pe atunci. Sunt mulţumită cu ce am. Iar de ei deja nu mai e nevoie.

În ultimii 9 ani s-au întâmplat  multe. Am învăţat multe. Şi zic ultimii 9 pentru că deşi perioada e mai scurtă, ţin să menţionez şi perioada în care lam cunoscut pe Mihai. Apoi stau şi mă gândesc la prieteniile care durează de 5-6 ani. La persoanele dragi mie care şi-au pus amprenta pe stilul meu de viaţă şi care m-au învăţat să las tristeţile deoparte şi doar să zâmbesc.

Şi poate că da. Poate că te-am cunoscut şi pe tine dintr-un motiv anume! Poate pentru că destinul ştia că peste ani voi avea nevoie de sfaturile tale încurajatoare, de zâmbetul tău de copil care să mă facă să uit de probleme, de privirea ta senină care mă ajută să mă regăsesc ori de câte ori mă pierd, de vocea ta caldă care îmi răsună în urechi de fiecare dată când greşesc, de mâinile tale care le strâng pe ale mele atunci când mă pierd cu firea, de îmbrăţişarea ta puternică care mă face să mă simt în siguranţă. În fine. De tot ce ţine de tine. Pentru că te-am întâlnit cu un scop. Şi paote că acum îmi dau seama care e acela.

Acum închei aceste rânduri cu o piesă dragă mie.

Gânduri de aprilie…

don't let your past steal your futureAstăzi vă scriu! Scriu pentru că simt nevoia să scriu. Simt nevoia să mă descarc… Îmi dau seama că e destul de greu să încep să îmi expun aici gândurile, neştiind de la bun  început despre ce anume va fi acest post. Dar nu-i problema! Gândurile vin pe parcurs.

Mintea mea începe să proceseze…Şi îmi trec prin minte zeci de amintiri…Unele frumoase, altele mai puţin. Toate în decursul celor 20 de ani care abia au trecut din viaţa mea. Pot spune că am învăţat multe şi continui să mă lovesc cu capul de pereţi când greşesc. Greşelile poate că au fost cele mai multe până acum. Au fost mici, mari, fără importanţă dar au fost destule. Nu le regret pe unele. Dar am câteva păreri de rău pe care am încercat să le arăt.

Dacă unele persoane ex-prezente în viaţa mea au înţeles că trebuie să se depărteze, să zicem că le înţeleg tăcerea. Ceea ce nu înţeleg sunt sentimentele pe care păreau a le avea. Dar nici măcar atât. Îi promiţi unei persoane că ţi-o doreşti pentru tot restul vieţii alături de tine, când colo te depărtezi fără să spui nici măcar La revedere. Dar nu salutul de adio contează cât gestul în sine. Vă întâlniţi pe strada peste o perioadă de timp şi nici măcar nu întoarce capul după tine, deşi promitea să o facă indiferent de ce rezervă viitorul.

Am promis să las undeva în spate tot acest trecut şi să dau şansă prezentului în a se manifesta. Am înţeles că nu vei scăpa niciodată de trecut atâta timp cât îi permiţi să-şi facă loc în prezent.

Ce-mi rezervă prezentul? Un viitor alături de prieteni buni, prieteni dragi care îmi sunt aproape şi mă înţeleg. Prieteni cu care am ajuns să îmi petrec zile întregi. Prieteni cu cae râd, plâng, mă cert, dar nu renunţăm pentru nimic unii la alţii. Iar pentru aceste persoane da, aş face orice! Păcat că mai sunt câţiva care nu au înţeles asta şi exact când aveam mai mare nevoie de cineva, şi-au luat tălpăşiţa şi duşi au fost.

Sub soarele de duminică, mă întorc la lectura romanului despre care voi posta data viitoare!

Pe curând!

Un fel de interviu :)

Am mai primit o leapsa putin mai de mult de la Harry Poker, o leapsa putin sinistra in felul ei, dar care mie cel putin imi place si mi-a atras atentia.

1.In ce animal ai vrea sa te reincarnezi?
Raspuns:cred ca intr-o pisica pentru ca sunt animalele mele preferate.
2.Ce ti-ar lipsi cel mai mult in viata?
Raspuns: Cel mai mult mi-ar lipsi parintii si prietenii.
3.Ce apreciezi cel mai mult la o persoana?
Raspuns:
Sinceritatea,increderea si gandirea libera.
4.Care este culoarea preferata pentru haine?
Raspuns:
Ador combinatiile alb-negru-gri,dar si movul.

5.O călătorie pe care ai vrea să o faci şi ţara pe care ai vrea să o vizitezi?
Raspuns:
Mi-ar placea sa ajung in New York si Chicago.
6.Citatul/zicala preferata?
Raspuns: Failure doesn’t exist unless you quit.

7.Ce ti-ar place cel mai mult sa faci?
Raspuns:
Depinde. Daca este vorba despre o zi libera prefer sa ma plimb cu rolele, sa citesc sau sa gatesc. La modul ideal, mi-ar placea sa imi petrec timpul redecorand case.
8.Dacă nu ai face ceea ce faci în fiecare zi, cu ce altceva ai dori să-ţi umpli timpul?
Raspuns:
E greu sa ma gandesc ce altceva as face in afara de rutina zilnica…. Probabil ca as calatori foarte mult cu trenul.

Acestea fiind zise,leapsa se duce mai departe catre Amicul Simplu-ca o albina, catre prietenul cu 1 & 3, la pisi Mei si asa ca de impacare,catre Musiu Mike. (asta in caz ce cei solicitati nu au rezolvat deja aceasta leapsa,avand in vedere ca sunt cam codasa la capitolul asta 🙂