F. şi regăsirea mea

Mi-a trebuit ceva timp ca să conștientizez faptul că toate scrisorile pe care obișnuiam să le trimit cuiva aveau să rămână fără răspuns. Deși am primit de câteva ori fărâme de speranță, au fost omorâte rând pe rând de pozele cu o necunoscută pe care începuse să le posteze pe Facebook la un moment dat, iar când gândurile mi s-au limpezit de tot, nu mi-a mai rămas decât să alerg spre F. La început simțeam nevoia să plâng pe umărul lui preț de câteva minute, să mă descarc, iar mai apoi să plec singură acasă, dar exact când am vrut să ies din apartament, m-a prins de mână și m-a îmbrățișat cu atâta putere și grijă încât n-am mai fost capabilă să mă desprind din brațele lui.

– Poți să mai rămâi dacă vrei. Şi am vrut.

Nu m-a întrebat ce s-a întâmplat. Și-a dat seama că pusesem punct unui capitol care trebuia încheiat de multă vreme, iar acum cred că e mândru de mine. Mi-a făcut o cafea cu lapte, dar fără zahăr, pesemne că n-a uitat micile detalii. Mi-a zâmbit cu blândețe. I-am răspuns cu un surâs în timp ce învârteam ceașca de tortiță, privindu-l fugitiv în ochi.
– Nu mai plâng. Mi-a trecut, îi spun eu ca şi când i-aş datora o explicație pe care nu i-o pot oferi.
– Vreau doar să fii bine, indiferent de care-ți sunt deciziile. Eşti liberă să alegi ceea ce consideri că e bine pentru tine. Eu pot doar să-mi dau cu părerea, fără să te influențez cumva.

Am trăit cu F. momente în care m-am simțit eu însămi. N-a fost nevoie să mă machiez sau să mă pieptăn înainte să dau ochii cu el la prima oră a dimineții când pregătea micul dejun, la fel cum m-a lăsat să fug de lângă el când am crezut că eram pe punctul de a apuca Soarele de-o rază. Ştia că o să mă ard, dar nu m-a oprit din drum. M-a lăsat să aspir la ideal deşi aveam perfectul sub nasul meu, iar despre teoria asta am mai scris cândva aici.
– Sunt conştientă şi îți mulțumesc. Recunosc că am greşit şi eu în încercarea de a obține prea mult…

Am simțit nevoia să o iau la goană pe uşă. M-am ridicat şi i-am spus că trebuie să plec. Nu m-a oprit. M-a condus spre ieşire, iar înainte să apăs clanța, l-am îmbrățişat din nou cu tot dorul din suflet. Aveam nevoie de prezența lui în viața mea, iar mai presus de orice alt sentiment de revoltă sau neputință, aveam nevoie de caldura şi siguranța cu care mă obişnuise din clipa în care l-am cunoscut. Nu mai puteam să îi dau drumul la gândul că va trebui să plec şi cine ştie când ne vom revedea. Voiam să am certitudinea că a doua zi îl voi avea în preajmă, iar el ori şi-a dat seama ori a simțit la fel:
– Poți să rămâi mai mult dacă vrei…

…şi am rămas povestind o noapte întreagă pe canapeaua din sufragerie uitând de timp. Ne-am regăsit cumva după lungi căutări sau așteptări fără să mai am întrebări fără răspuns. Merg pe „ce-o fi o fi”, iar prea greu n-are să fie pentru că F. mă ține de mână. Ar trebui să fie mai ușor de-aici inainte.

Eu cu F. – o viață.

Anunțuri

Pentru ca F.

12724736_952063088209593_801610800_n

F. are momente când nu vorbește prea mult, când e gânditor, când le știe doar pe ale lui: cafeaua cu lapte, muzica și amintirile care îl fac să se întrebe de nenumărate ori de ce el și nu altcineva. Are un stil propriu. E greu să pătrunzi dincolo de privirea aia blândă mai ales dacă el nu simte că tu meriți să ajungi acolo. E ceva imposibil de descifrat în ochii lui. F. are un suflet frumos și nu se teme să fie diferit, chiar dacă uneori, a fi diferit e greșit pentru cei din jurul nostru. E un cumul de sentimente și trăiri care te face să te întrebi de unde atâta frumusețe și perfecțiune într-un singur om.

F. a înțeles de la început totul și n-a vrut să ne grăbim. Nu mi-a impus norme sau reguli care să-mi tempereze caracterul vulcanic, deși poate ar fi trebuit să existe o doză de dominație din partea lui. Mi-a spus din prima clipă exact așa:
”Dacă într-o bună zi te vei trezi și pur și simplu nu mai vrei, spune-mi întocmai așa când ne bem cafeaua împreună la prima oră a dimineții, iar apoi te voi lăsa să pleci. Nu o să te întreb de ce, nu o să-ți cer să mai rămâi încă o noapte alături de mine. O să-ți zâmbesc cu blândețe ca și când ți-aș transmite că e ok și că o să supraviețuiesc,că-mi va fi bine. Dacă va veni momentul ăsta vreodată, spune-mi. Trebuie să stai doar dacă vrei și simți asta. Nu pentru că cineva îți impune să rămâi. Știu că ți-a fost frică la început și poate îți este. O să încerc să-ți arăt că nu e niciun pericol în a mă iubi și că atât timp cât suntem cât mai transparenți și sinceri unul cu celălalt, o să fie perfect. Promit asta.”

La început îmi doream să fug doar pentru faptul că nu mă simțeam în stare să-l iubesc așa cum merita el. Dar m-a făcut să-mi dau seama că nu trebuie să mă chinui mai deloc.

”Totul vine de la sine. Nu trebuie să-ți dorești neapărat să se întâmple. Trebuie să te uiți adânc în sufletul tău și să simți doar. Totul constă în a simți. Să îi dai o șansă inimii să simtă ce vrea ea.”

Și am lăsat ca zilele să curgă de la sine. Și la fel și sentimentele mele pentru F. …

Dis-de-dimineață, F. se trezește înaintea mea, dă o fugă până la magazinul din colț, după care se grăbește să ajungă înapoi acasă pentru a-mi da deșteptarea. Nu apucă pentru că imediat cum se ridică din pat, corpul meu îi simte lipsa și încep să-l caut prin pat cu picioarele și cu mâinile. Cu ochii mijiți de somn, mă așez pe marginea patului, iar el mă privește de după ușă și se amuză de părul meu ciufulit.
”Am pregătit micul dejun și cafeaua. Hai la bucătărie.” spune F. cu o voce calmă și prietenoasă.
Îmi târșâi picioarele în papuci pe gresie,iar când ajung în bucătărie îi cuprind talia cu mâinile și-mi las capul pe spatele lui. Se desprinde brusc și mă îmbrățișează, după care mă pupă pe frunte și îmi dă un bobârnac peste nas. Diminețile cu F. sunt perfecte. E doza mea de energie, chiar și în zilele în care soarele nu strălucește, iar cerul pare că e greu și stă să cadă. Dimineața asta e morocănoasă. Lumina nu mai pătrunde prin draperia de la balcon așa cum o făcea ieri, iar eu mă simt prea adormită ca să fac ceva.

decoratinglights1-1
F. nu știe cât e ceasul, dar știe că mai are timp să dăm o fugă până acolo. Chiar dacă stă să plouă, încăpățânarea lui face pe cât posibil să sfideze legile naturii, fapt pentru care insistă să nu ne cărăm cu umbrele după noi. E conștient că există posibilitatea să înceapă ploaia, dar nu îi pasă, ba chiar e foarte optimist ( așa cum e de fel) și simte că o să răsară soarele în curând. Îi zâmbesc încercând să-i dau dreptate și îmi pun eșarfa la gât în timp ce mă îndrept spre ieșire, iar el îmi aruncă în grabă pălăria neagră de pe cuier.

”Îți stă bine cu ea.” N-am cum să mă contrazic cu el, mai ales la capitolul ”haine și accesorii” unde dă dovadă de un talent înnăscut, retușând chiar și cele mai neinspirate alegeri. I-am zis mai în glumă, mai în serios că și-a greșit cariera.

Știm că va trebui să ne despărțim în curând pentru câteva zile, dar niciunul dintre noi nu se îngrijorează. Ai spune chiar că nu ne-am confruntat niciodată cu astfel de probleme, deși așa a început totul. Când ne-am cunoscut, niciunul dintre noi nu aparținea aceluiași loc, drept urmare a început o cursă contra-cronometru prin aeroporturi și țări. Am înțeles că dacă astăzi sunt aici și vă scriu vouă, mâine pot fi la mii de kilometri distanță fără să-mi schimb însă rutina. Am mai învățat că nu îți trebuie prea multe pentru a fi fericit, iar dacă ai lângă tine persoanele potrivite, fericirea te însoțește la orice pas.

După ce mergem câteva minute bune înfruntând rafalele de vânt, F. își pierde orice speranța în legătură cu soarele lui, iar cu o privire nevinovată îmi spune că o să găsească el o umbrelă. Pașii ne poartă ătre centrul orașului. Ne începem ziua cu o cafea, neapărat cu lapte.
– Știi, mi-aș dori să putem pleca împreună, dar ne presează timpul. Nu pot să te țin aici legată de mine, deși recunosc că mi-ar plăcea. îmi spune F. pe un ton serios în timp ce-mi cuprinde mâinile într-ale lui.
– Știu F. Trebuie să plec. Mai am de rezolvat câte ceva în țară. Nu m-aș mai dezlipi de tine și mă simt ciudat să te las singur, dar știu că în situația de față nu avem încotro.
F. își mută privirea către fereastră. Ar vrea să plângă. Nu îi plac despărțirile și e mânat de un sentiment puternic de dor, chiar dacă încă suntem împreună, în același loc.
Mă ridic de pe scaunul din fața lui și îl îmbrățișez. Palmele mele îi mângâie chipul îngrijorat. Îl privesc adânc în ochi și într-o secundă realizez că el e tot ce mi-aș fi putut dori. Nu mai contează nici cum l-am găsit și nici unde, la fel cum nu are nicio importanță de câte ori mă lasă singură așteptându-l până în zori. Am ajuns din întâmplare în viața lui și pe nepusă masă, m-a facut să rămân. La început de tot am rămas doar pentru câteva ore, fiind mai reticentă de felul meu, iar mai apoi mi-a fost greu să mă mai desprind din brațele lui.

Dragă F., să te întâlnesc pe tine a fost precum un cântec pe care ascultându-l pentru prima oară, am știut că va fi preferatul meu. Te simt adânc ancorat în sufletul meu, în gândurile mele, în privirea mea, în vârful degetelor care vor să se plimbe nestingherit pe obrazul tău și prin păr. Te cunoșteam de dinainte, dar niciodată nu mi-am dat seama că așa ești tu, așa cum îmi doresc eu și probabil și multe altele. Vreau să știi totul. Vreau să știi cum mă simt atunci când sunt lângă tine. M-ai ajutat să-mi pierd mintea, să mă desprind de mine și de neliniștile din sufletul meu pentru a mă putea cunoaște mai bine prin intermediul tău, a sentimentelor tale, a zâmbetului tău și a tot ce însemni tu ca om.

”Tu reușești să vezi dincolo de mine. Mă vezi ca pe un om normal, cu o mulțime de amintiri și gânduri, cu frici și cu visuri pe care încă nu le-am îndeplinit. Pot să fiu eu lângă tine.” mi-a spus F. pe malul râului, într-un apus de soare.

Din jurnalul lui F.

20160213_163328.jpgF. știe că m-am obișnuit cu prezența lui. Știe că în secunda în care iese pe ușă târând bagajul în urma lui, în mine se formează un gol greu de digerat. Sunt momentele în care el are drumul diferit de al meu.  Uneori îl aștept, alteori o iau la goană în urma lui, fără ca el să știe și-l surprind în cele mai ciudate moduri. Îi place modul zurliu în care îmi fac apariția pe nepusă masă, mai ales că și el obișnuiește să procedeze la fel atunci când se întoarce din scurtele sale călătorii. Nu mă anunță niciodată. Doar răsucește cheia în ușă și sare să mă îmbrățișeze spunându-mi cât de dor i-a fost. Aș minți să zic că nu-i simt lipsa atunci când nu e lângă mine, dar vreau să nu se simtă copleșit de atitudinea mea. Nu vreau să-l fac să fie încolțit. Are nevoie de libertare în ceea ce face, iar eu prefer să i-o ofer pe toată. Știu că într-un final, drumul lui de întoarcere va fi tot acasă.

”Trebuie să ai curajul să te pierzi pentru ca mai apoi să te regăsești.”

F. spune că drumul până acolo nu e atât de lung pe cât părea la început. Mergem de ceva timp pe aceeași cărare. Chiar dacă sunt multe suișuri și coborâșuri, știu că niciodată nu ne vom pierde. Ne-am regăsit de atâtea ori până acum încât chiar nu mai contează dacă la un moment dat o luăm în direcții opuse. Există un punct comun în care sunt sigură că ne vom întâlni de fiecare dată. Drumurile noastre nu au fost construite și nici pietruite. Noi le-am ales încă de pe vremea când ne pregăteam de prima noastră întâlnire.  Da, a fost ziua aia în care amândoi am pornit cu pași grăbiți spre același loc. Nu știam că urma să ne întâlnim, la fel cum nu credeam că am ajunge vreodată să trăim aceeași poveste. Tu erai tu, iar pentru tine zilele decurgeau la fel. Știai din totdeauna ce urma să faci a doua zi pentru că le planificai în detaliu ca totul să iasă perfect. Și ți-au reușit toate până în ziua în care ți-ai luat câmpii pe cărarea mea și ne-am întâlnit pe-o margine de lume. Am ezitat ce-i drept. Știam că drumul meu e cam pustiu și nu-mi doream un însoțitor de cursă lungă.

Am zis fie ce-o fi. Am văzut că tot insistai să mergem împreună prin aceleași locuri. Am prins drag de tine așa că te-am acceptat și am  fost de acord să împărțim orice: bune și rele. Am fugit din calea ta de nenumărate ori. Îmi era frică. Din mai multe motive. Încă îmi e. Mi-ai promis că va fi bine, iar eu cred în tine. Mi-ai zis să nu mă tem chiar dacă drumul e anevoios.

”O să fie la început, apoi te obișnuiești tu… ”. M-am obișnuit căci n-aveam încotro. Am zis că n-are ce să iasă prost, iar dacă va fi de rău, va fi pentru amândoi. Din nu știu ce motive am continuat să fug și să mă ascund. Am încercat să mă pierd în labirint. Am crezut că dacă nu mă vei găsi, înseamnă că Destinul nu ne vrea împreună și că întâlnirea noastră a fost ceva pur întâmplător. Iar tu ai reușit de fiecare dată să-mi dai de urmă.

”Nu mai fugi! Începe să-mi fie greu să nu te am lângă mine. Și-așa sunt destul de îngândurat când trebuie să plec pentru câteva zile de lângă tine. Recunoaște că așa ne-a fost dat să fie. Nu contează dacă-i pentru câteva zile sau pentru toată viața. Trebuie să avem curaj și să vedem încotro ne îndreptăm. Împreună pe același drum e mai bine decât singuri și de capul nostru.” Și am decis să rămân. Apoi totul a decurs ca într-un roman de-a lui Nicholas Sparks.
Zilele acelea erau egale între ele. De cu seară îmi puneam ceasul să mă trezească la prima oră a dimineții, dar întâmplarea făcea ca F. să sune cu 10 minute înaintea alarmei. Îi răspundeam pe un ton somnoros și lipsit de vlagă, iar el râdea în telefon imaginându-și cât de comic puteam să arăt ciufulită, cu ochii mici de somn și umblând amețită prin casă în căutarea ceștii de cafea în tricoul lung de dormit cu inscripția ”I love to sleep”. Știam că acele zile nu or să dureze o veșnicie deși mi-ar fi plăcut să încetinesc trecerea timpului. Eram conștientă că doar o întâmplare fericită a fost ca amândoi să ne aflăm în același loc în același moment. Urma despărțirea care părea a fi inevitabilă. Niciunul dintre noi nu era statornic în punctul respectiv. Atunci a fost marea încercare: aveam de ales între a continua să fugim amândoi în aceeași direcție pentru a continua să fim împreună sau să își vadă fiecare de drumul lui.

”Hai să nu ne gândim la ce e mai rău. Dacă ne merge bine nu avem de ce să renunțăm, indiferent de cât de greu va fi. Trebuie să încercăm! ”

Și am așteptat să ne trăim povestea după cum avea să dicteze Destinul. Ne pierdeam pe plajă la miez de noapte și continuam să mergem pe cărarea noastră plănuind cum să cucerim lumea. Lumea noastră peste care ne simțeam stăpâni. Linia orizontului ne aparținea și încă o dominăm și-acum. Ne plimbam până ne dureau picioarele și chiar și-atunci nu ne-am fi oprit. În zilele în care ploua, venea la mine și ne uitam la filme. Spre surprinderea mea, F. gătea chiar bine. Era o plăcere să împărțim același acoperiș, aceeași pătură, să trăim amândoi aceleași momente și să ne bucurăm la unison. Era perfect așa cum era și nu aș fi schimbat nimic. Cafeaua cu lapte în zorii zilei, ceaiul călduț din după-amiezile răcoroase, îmbrățișările de pe dig care-mi țineau de cald, versurile fredonate la ureche în liniștea serii pe malul mării, plimbările din toiul nopții pe marginea râului… totul a fost perfect.

”A fost? Acum nu mai e?”

Nu. Acum nu mai e perfect. E mai mult ca perfect. E ideal.

 

 

Ia-o la pas. Drumul e drept.

Mulţimea asta de oameni pe care tu o vezi pe stradă în timp ce mergi, e doar în imaginaţia ta. De fapt, nu suntem decât noi doi pe drum. Vântul bate, soarele străluceşte, frunzele foşnesc sub paşi… E doar o zi de noiembrie în care ne plimbăm amândoi, dar în direcţii diferite, pe străzi diferite, în oraşe diferite. Şi ne vom plimba aşa până când privirea ta o va întâlni pe a mea. Poate întâmplător, poate voit. Poate mâine, poate peste o săptămână, o lună… nici eu nu ştiu când exact, dar în orice caz, în viitor.

Te gândeşti că în orice clipă ar putea începe ploaia şi vei alerga grăbit spre casă. Ceea ce înseamnă că te vei apropia considerabil de mine. Asta dacă nu cumva casa ta este în susul străzii, iar tu de fapt te depărtezi. Dar nu-i nimic pentru că în timp ce la tine plouă, la mine e soare şi am de gând să mă plimb cu rolele. Tot înainte, tot pe acest drum, tot către tine. Aşa că fiecare pas pe care îl faci te apropie de mine şi fără să vrei. Când am să obosesc, o să vreau să mă întorc acasă. Dar nu mă depărtez pentru că ghici ce?! Exact! La tine ploaia se opreşte. Ieşi din casă, o iei în josul străzii, în timp ce paşii tăi îi numără pe ai mei, fără să ştii că ei mă caută.

Şi uite aşa, amândoi pe drumuri diferite, în direcţii diferite, vom merge până când ne întâlnim. Şi ne vom  întâlni aici. Pe drumul acesta care se interpune între noi. Ştii unde, da? Ai trecut de nenumărate ori pe la umbra pomilor, pe drumul bătătorit de visătorii care plecau la drumeţii pentru a-şi cânta chitara în linişte, aşa că nu mai are rost să-ţi aduc la cunoştinţă coordonatele. O iei tot înainte, la pas vioi, cu braţele larg deschise. Pe acelaşi drum, şi eu voi înainta spre tine cu voioşie. Şi ne vom bucura de întâlnirea noastră în acel loc unde ne vom reîntoarce de fiecare dată cu drag.

P.S.: Acum nu te uita în urmă. Te aşteaptă un drum lung, poate anevoios uneori; cu suişuri şi coborâşuri. Dar ştiu că vei avea puterea să înaintezi pentru că te voi ghida. La ceas de noapte, priveşte cerul. Sunt acolo, printre stele. Poate că nu-mi vei da de urmă din prima, dar voi lumina cu aceeaşi intensitate cu care te aştept în viaţa mea. Iar tu vei şti că sunt eu chiar dacă vei continua să mergi grăbit în departarea mea.