Peste ani. Până azi.

Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Poate una bună de care îmi voi aminti cu drag, poate una pe care o s-o blestem din tot sufletul.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Am să uit micile detalii despre tine, poveștile pe care mi le spuneai sub clar de lună pentru a te ancora în mine.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Tu o să pleci într-acolo unde marea se îmbrățișează cu linia orizontului. Ai să te avânți fără teamă spre necunoscut pentru că te învelești cu tot întregul lui ca și cum îți aparține.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Lumea o să te uite, lumea o să mă uite. Alți pași îi vor șterge pe ai noștri, altcineva va plânge pe perna pe care tu obișnuiai să-ți verși amarul. Ei nu ne vor afla. Nici pe noi, nici povestea noastră.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. O să vreau să uit de tine pentru că lipsa ta o să doară prea tare, pentru că mă vei condamna să trăiesc singură, pentru că nu mă vei avertiza când vei pleca ci pur și simplu o vei face.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. O să urăsc unele melodii pentru că-mi vor aduce aminte de tine și nu vreau să retrăiesc aceleași amintiri la nesfârșit. Retrăirile duc la degradare, iar eu vreau să te păstrez întreg în minte cât și în inimă.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Și o să-mi lipsești ca acea ultimă piesă de puzzle fără de care nu-ți voi putea completa portretul. O să-ți uit trăsăturile chipului, dar niciodată pe ale sufletului.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Te voi căuta în alte persoane și voi începe să le număr. 1, 2… poate 3, dar 4 îți seamănă cel mai bine. Și știu că oamenii nu sunt făcuți să înlocuiască alți oameni și cu toate astea te voi căuta pe aceleași străzi, în alți oameni pentru că-mi va fi dor.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Și îți voi scrie versuri pe care alții le vor citi când noi nu vom mai fi. Și probabil or să se întrebe despre cine, despre ce. Și vor rămâne cu întrebările pentru că răspunsurile se vor ascunde în trecutul prăfuit de vreme.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Și nu te voi povesti cu nimeni pentru că vreau să te păstrez doar pentru mine; știu că sună egoist, dar pe anumiți oameni merită să-i păstrezi doar pentru tine.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Dar până atunci avem prezentul, deschis ca o carte în fața noastră, pe care îl parcurgem filă cu filă, capitol cu capitol până la ultima pagină.

Dar până atunci, azi.
Până atunci, azi trăim prezentul, ancorați unul în realitatea celuilalt, creându-ne amintiri pentru anii care vor veni.
Până atunci, azi mi-am propus să te descopăr în cele mai mici detalii; te descopăr prin poveștile pe care mi le spui seară de seară în balcon, sub clar de lună, sub cerul înstelat sau atunci când norii grei se adună.
Până atunci, azi nu plecăm nicăieri; nici spre marea albastră, nici spre orizont. Azi rămânem acasă, departe de lumea dezlănțuită.
Până atunci, azi nu ne uită nimeni, nici noi nu ne pierdem unul de altul pentru că suntem ancorați în lumea pe care am construit-o împreună. Azi nu avem nevoie de nimeni să ne cunoască poveștile. Se oglindesc reciproc și se completează una pe alta, iar până la capitolul final mai avem o viață și încă un pic.
Până atunci, azi nu mă doare lipsa ta pentru că te țin aproape și mă învelesc în tot necunoscutul tău ca și când îmi aparține acum și pentru totdeauna. Azi nu vreau să te uit, să te pierd printre rânduri.
Până atunci, azi te ascult și te cânt; în gând, cu voce tare, în șoaptă, cum pot, cum mi-am învățat inima să te simtă. Și ți-aș pune sufletul pe repeat de la asfințitul soarelui până în zori de zi când ne vom revedea.
Până atunci, azi suntem întregi, avem puzzle-ul complet și nu ne lipsesc bucăți. Suntem compleți într-o lume devastată de haos, o lume care nu știe conceptul de întreg, o lume care se prăbușește pe marginea de sud a orei, care nu are habar cum să se salveze de la nemurire nici dacă ar primi instrucțiuni clare. Și până la urmă, de ce am vrea să fim nemuritori? să fim dependenți la nesfârșit de haos?
Până atunci, azi sunt mai conștientă cum nu am fost vreodată de faptul că oamenii nu sunt făcuți să înlocuiasca alți oameni. Azi nu îți caut chipul în fiecare margine a firii pentru că azi căutarea duce la degradare. Poate mai încolo, peste ani și ani, când voi privi în jur și nu te voi găsi niciunde. Atunci voi începe să număr necunoscuți, în speranța că într-unul din ei vei fi tu; alt tu – cu un puzzle nou, căutând acea bucată lipsă pe care ai încercat să o găsești în cele mai întunecate cotloane ale minții tale.
Până atunci, azi îți voi scrie versuri. Pe unele ai să le citești știind că sunt despre tine, pe altele le vei citi întrebându-te despre cine sunt, iar altele nu le vei citi niciodată pentru că nu trebuie să știi tot despre ce simt și cum simt. Și e mai ok așa, să trebuiască și tu să te înfășori în necunoscutul meu.
Până atunci, azi rămâne la fel. Tot n-o să te povestesc pentru că vreau să rămân o egoistă la capitolul ăsta, vreau să te păstrez doar pentru mine pentru că lumea n-are niciun drept să-ți cunoască sufletul așa – limpede și totuși întunecat, întunecat și totuși luminos.

Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Până atunci, azi nu. Și nici mâine. Poate că niciodată. Poate o să-mi consum unele pasiuni cu trecerea timpului pentru a face loc altora. Suma viciilor trebuie să rămână constantă. Așa suna cândva un cântec vechi pe care n-ai să-l găsești pentru a-l asculta.

Pentru ca F.

12724736_952063088209593_801610800_n

F. are momente când nu vorbește prea mult, când e gânditor, când le știe doar pe ale lui: cafeaua cu lapte, muzica și amintirile care îl fac să se întrebe de nenumărate ori de ce el și nu altcineva. Are un stil propriu. E greu să pătrunzi dincolo de privirea aia blândă mai ales dacă el nu simte că tu meriți să ajungi acolo. E ceva imposibil de descifrat în ochii lui.

F. are un suflet frumos și nu se teme să fie diferit, chiar dacă uneori, a fi diferit e greșit pentru cei din jurul nostru. E un cumul de sentimente și trăiri care te face să te întrebi de unde atâta calm și optimism într-un singur om.

F. a înțeles de la început totul și n-a vrut să ne grăbim. Ba chiar am vrut să îi dau motive să mă uite, dar s-a încăpățânat să stea. Nu mi-a impus norme sau reguli care să-mi tempereze caracterul vulcanic pe care îl am uneori deși poate ar fi trebuit să existe o doză de dominație din partea lui. Mi-a spus din prima clipă exact așa:
”Dacă într-o bună zi te vei trezi și pur și simplu nu mai vrei, spune-mi întocmai așa când ne bem cafeaua împreună la prima oră a dimineții, iar apoi te voi lăsa să pleci. Nu o să te întreb de ce, nu o să-ți cer să mai rămâi încă o noapte alături de mine. O să-ți zâmbesc cu blândețe ca și când ți-aș transmite că e ok și că o să supraviețuiesc, că-mi va fi bine. Dacă va veni momentul ăsta vreodată, spune-mi. Trebuie să stai doar dacă vrei și simți asta. Nu pentru că cineva îți impune să rămâi. Știu că ți-a fost frică la început și poate îți este. O să încerc să-ți arăt că nu e niciun pericol în a mă iubi și că atât timp cât suntem cât mai transparenți și sinceri unul cu celălalt, o să fie perfect. Promit asta.”

La început îmi doream să fug doar pentru faptul că nu mă simțeam în stare să-l iubesc așa cum merita el. Dar m-a făcut să-mi dau seama că nu trebuie să mă chinui mai deloc.

”Totul vine de la sine. Nu trebuie să-ți dorești neapărat să se întâmple. Trebuie să te uiți adânc în sufletul tău și să simți doar. Totul constă în a simți. Să îi dai o șansă inimii să simtă ce vrea ea.”

Și am lăsat ca zilele să curgă de la sine. Și la fel și sentimentele mele pentru F. …

Dis-de-dimineață, F. se trezește înaintea mea, dă o fugă până la magazinul din colț, după care se grăbește să ajungă înapoi acasă pentru a-mi da deșteptarea. Nu apucă pentru că imediat cum se ridică din pat, corpul meu îi simte lipsa și încep să-l caut prin pat cu picioarele și cu mâinile. Cu ochii mijiți de somn, mă așez pe marginea patului, iar el mă privește de după ușă și se amuză de părul meu ciufulit.
”Am pregătit micul dejun și cafeaua. Hai la bucătărie.” spune F. cu o voce calmă și prietenoasă.
Îmi târșâi picioarele în papuci pe gresie,iar când ajung în bucătărie îi cuprind talia cu mâinile și-mi las capul pe spatele lui. Se desprinde brusc și mă îmbrățișează, după care mă pupă pe frunte. Diminețile cu F. sunt perfecte. E doza mea de energie, chiar și în zilele în care soarele nu strălucește, iar cerul pare că e greu și stă să cadă. Dimineața asta e morocănoasă. Lumina nu mai pătrunde prin draperia de la balcon așa cum o făcea ieri, iar eu mă simt prea adormită ca să fac ceva.

decoratinglights1-1

F. nu știe cât e ceasul, dar știe că mai are timp să dăm o fugă până acolo. Chiar dacă stă să plouă, încăpățânarea lui face pe cât posibil să sfideze legile naturii, fapt pentru care insistă să nu ne cărăm cu umbrele după noi. E conștient că există posibilitatea să înceapă ploaia, dar nu îi pasă, ba chiar e foarte optimist ( așa cum e de fel) și simte că o să răsară soarele în curând. Îi zâmbesc încercând să-i dau dreptate și îmi pun eșarfa la gât în timp ce mă îndrept spre ieșire, iar el îmi aruncă în grabă pălăria neagră de pe cuier.
”Îți stă bine cu ea.” N-am cum să mă contrazic cu el, mai ales la capitolul ”haine și accesorii” unde dă dovadă de un talent înnăscut, retușând chiar și cele mai neinspirate alegeri. I-am zis mai în glumă, mai în serios că și-a greșit cariera.

Știm că va trebui să ne despărțim în curând pentru câteva zile, dar niciunul dintre noi nu se îngrijorează. Ai spune chiar că nu ne-am confruntat niciodată cu astfel de probleme, deși așa a început totul. Când ne-am cunoscut, niciunul dintre noi nu aparținea aceluiași loc, drept urmare a început o cursă contra-cronometru prin aeroporturi și țări. Am înțeles că dacă astăzi sunt aici și vă scriu vouă, mâine pot fi la mii de kilometri distanță fără să-mi schimb însă rutina. Am mai învățat că nu îți trebuie prea multe pentru a fi fericit, iar dacă ai lângă tine persoanele potrivite, fericirea te însoțește la orice pas.

După ce mergem câteva minute bune înfruntând rafalele de vânt, F. își pierde orice speranța în legătură cu soarele lui, iar cu o privire nevinovată îmi spune că o să găsească el o umbrelă. Pașii ne poartă către centru. Ne începem ziua cu o cafea, neapărat cu lapte.
– Știi, mi-aș dori să putem pleca împreună, dar ne presează timpul. Nu pot să te țin aici legată de mine, deși recunosc că mi-ar plăcea. îmi spune F. pe un ton serios în timp ce-mi cuprinde mâinile într-ale lui.
– Știu. Trebuie să plec. Mai am de rezolvat câte ceva în țară. Nu m-aș mai dezlipi de tine și mă simt ciudat să te las singur, dar știu că în situația de față nu avem încotro.
F. își mută privirea către fereastră. Ar vrea să plângă. Nu îi plac despărțirile și e mânat de un sentiment puternic de dor, chiar dacă încă suntem împreună, în același loc.
Mă ridic de pe scaunul din fața lui și îl îmbrățișez. Palmele mele îi mângâie chipul îngrijorat. Îl privesc adânc în ochi și într-o secundă realizez că el e tot ce mi-aș fi putut dori. Nu mai contează nici cum l-am găsit și nici unde, la fel cum nu are nicio importanță de câte ori mă lasă singură așteptându-l până în zori. Am ajuns din întâmplare în viața lui și pe nepusă masă, m-a facut să rămân. La început de tot am rămas doar pentru câteva ore, fiind mai reticentă de felul meu, iar mai apoi mi-a fost greu să mă mai desprind din brațele lui.

Dragă F., să te întâlnesc pe tine a fost precum un cântec pe care ascultându-l pentru prima oară, am știut că va fi preferatul meu. Te simt adânc ancorat în sufletul meu, în gândurile mele, în privirea mea, în vârful degetelor care vor să se plimbe nestingherit pe obrazul tău și prin păr. Te cunoșteam de dinainte, dar niciodată nu mi-am dat seama că așa ești tu, așa cum îmi doresc eu și probabil și multe altele. Vreau să știi totul. Vreau să știi cum mă simt atunci când sunt lângă tine. M-ai ajutat să-mi pierd mintea, să mă desprind de mine și de neliniștile din sufletul meu pentru a mă putea cunoaște mai bine prin intermediul tău, a sentimentelor tale, a zâmbetului tău și a tot ce însemni tu ca om.

”Tu reușești să vezi dincolo de mine. Mă vezi ca pe un om normal, cu o mulțime de amintiri și gânduri, cu frici și cu visuri pe care încă nu le-am îndeplinit. Pot să fiu eu lângă tine.” mi-a spus F. pe malul râului, într-un apus de soare.