Cu F. intre perfect si ideal

F. îmi spune că vrea să se plimbe. Și eu, doar că singură. Vreau să îmi limpezesc ideile pentru a putea scrie o scrisoare.
F. știe unde îmi zboară gândul imediat cum aude cuvântul ”scrisoare”. Îmi zâmbește cu blândețe după care iese grăbit.
Rămân singură cu o mulțime de amintiri trimise cândva printr-o cutie poștală. Mi-e dor de frazele cu subînțeles… Le-aș scrie și acum cu inima încordată de griji, dar nu știu cum să încep. F. mi-ar spune să mă las dusă de val, de vânt, de oricare altă forță mai puternică decât mine. Mi-ar spune ca mai întâi de toate să ies și să mă plimb, să admir peisajele din jur, oamenii cu toate grijile și bucuriile lor, cerul senin, să mă pierd pe străzi uitate de lume ca mai apoi să mă regăsesc; să mă regăsesc pe mine însămi, cu toate temerile și bucuriile pe care le port în suflet zilnic. Ies pe terasa camerei de hotel și privesc în depărtare. Nu vreau să mă gândesc că sunt prea departe de tot și toate. Sunt acolo unde mi-am dorit să fiu și nu înțeleg de ce mi-e greu să recunosc că pe cât de mult îmi place situația asta, pe atât de mult simt nevoia să fug.

E o graniță subțire între ideal și perfect, iar eu o văd căci e aici, chiar sub nasul meu. Trăiesc perfectul pentru că totul e perfect. Dacă mă uit în jur văd hainele lui F. lângă ale mele, periuțele de dinți una lângă alta, cearșafurile de pat șifonate pe ambele părți, poza de pe ecranul telefonului meu, inelul de pe deget… Totul e perfect precum o căsătorie la început de drum. Idealul e însă departe de a fi aproape; altfel nu se poate. E teoria lui ”mă descurc eu cumva.” Te descurci, ok, dar cu rănile ce faci?

F. știe că mi-e ușor și greu în același timp, E greu pentru amândoi prentru că nu m-am învățat să-l apreciez cu tot ce ține de el, iar la modul cel mai sincer vă spun că F. e perfect și ideal în același timp. I-o spun  de fiecare dată când am ocazia și nu o fac pentru faptul că a fi cu și lângă el e o plăcere sau vreo onoare ci pentru că vine din suflet, pentru că văd și simt asta. El știe mai bine pentru că mă poate citi printre rânduri fără a-i fi greu.

Trecând peste și revenind la rândurile scrisorii care îmi stă parcă pe cap, vă mărturisesc că e greu să îmi găsesc cuvintele pentru a exprima idealul atunci când totul pare perfect în jurul meu. Promit că am să încerc, dar nu azi; și astfel mai amân încă o dată. Mototolesc coala de hârtie și o arunc la coș.
Mă schimb într-o pereche de pantaloni scurți, un tricou negru mai larg, îmi pun pălăria pe cap și cobor scările în grabă. Îi trimit un mesaj: ”Vin spre tine. Știu unde te găsesc.”
Sub soarele cald de aprilie, mă îndrept către F. Nu știu cum ar fi arătat totul fără prezența lui. Știe că e cel care mi-ar putea da tot universul peste cap doar printr-un zâmbet. Dacă nu m-ar fi iubit, nu ar fi rămas în preajma mea atâta timp.

Îl zăresc din depărtare în lumina asfințitului și îmi dau seama pe moment că suntem doar noi doi acum, că nu e loc mai bun în care aș putea fi. O fi perfect și nu ideal, dar e F. și face ca totul să fie bine: diminețile petrecute împreună la cafea, cumpărăturile în Cola di Rienzo, vizitele la Adriano, înghețata nelipsită din meniul zilnic, micile escapade neplănuite.

Cât va dura? O lună? Un an? O viață?
Nu știu, dar merită. Eu cu el, măcar o oră.

Lumea e ciudată: se lărgește, se restrânge, apoi se lărgește din nou și nu poți ști sigur niciodată că vei reuși să-ți găsești locul în ea. Dar când o faci, trebuie să furi câtă viață poți  Și să pui puțin deoparte. Poate într-o zi, când vei avea nevoie de amintiri, îți va folosi acel pumn de viață și-ți va face plăcere să găsești un fir de nisip în păr. Și o să stai acolo mângâindu-ți sufletul și lăsându-l să vorbească.

Radio 105:  Ligabue, Piccola stella senza cielo.
În față ni se deschide un drum lung către casă: cel puțin trei sferturi de oră bune.

Scrisoare de la F. printre altele…

Dragă Cookie,

Scrisoarea mea e diferită față de rândurile tale. Mie îmi e dor și nu mă tem să-mi calc pe orgoliul de bărbat pentru a-ți recunoaște asta. Dacă te întrebi de ce te-am ales tocmai pe tine, eh bine, răspunsul este unul simplu: de curaj. Nu că ai avea tu curaj, ba chiar îți lipsește din plin. Dar ai ceva ce doar în ochii tăi am putut să văd. Ți-ai păstrat copilăria, iar maturitatea și anii care au trecut pe lângă tine nu te-au schimbat. Nu ești genul care să mă copleșească cu sute de mesaje sau care să se agațe de mine doar pentru că… pentru că! Tu ești tu, iar în lumea noastră existăm doar noi doi și nimeni altcineva, iar asta mă bucură nespus de mult. Mă mai bucur de secretele care ne leagă și promisiunile pe care la un moment dat, ni le-am făcut.
Mi-e dor de tine în fiecare zi. Mi-e dor de mâinile tale mici și de felul în care îmi ții fața în palme, uitându-te adânc în ochii mei, ca mai apoi să mă muști de nas și să-mi spui, pe un ton alintat că sunt rău. Mi-e dor de tine dimineața, atunci când, îmbrăcată în cămașa mea,obișnuiești să pui stăpânire pe bucătărie și să-mi interzici intrarea până când nu pregătești micul dejun în felul tău: cu tacâmurile aranjate perfect în linie și cu nelipsitele flori parfumate din glastra de pe mijlocul mesei. Îmi place să-ți urmăresc mișcările somnoroase, să te văd cum te enervezi când dă cafeaua în foc. Ești frumoasă când te enervezi. Mi-e dor de parfumul tău dulce, de fardurile tale înșirate pe noptiera mea, de periuța ta de dinți de pe etajera din baie…  Mi-e dor de modul în care îmi invadezi spațiul atât de brutal, dar minunat. Mi-e dor să fii a mea, nopți la rând. Ești autostrada mea spre fericire. Mi-e dor de copila care plânge mereu când se gândește la orașul ei drag doar pentru că amintirile de odinioară sunt localizate acolo. Mi-e dor de micile tale crize de gelozie și de felul în care nu recunoșteai niciodată că femeile din jurul meu te îngrozesc. Mi-e dor de momentele în care ne trezim și ne cuibărim în vârful canapelei albe din sufragerie doar pentru a ne bea cafeaua, jurând că e una dintr-acele zile în care nu o să ieșim nicăieri, dar la final ajungem să ne dăm seama că deja am parcurs kilometri întregi. Mi-e dor să ne plimbăm ore-n șir fără să avem vreo destinație anume, să cutreierăm orașul în lung și-n lat fără să ne gândim că e târziu, că ne e foame sau frig. Lângă tine mi-e bine și nu duc lipsă de nimic când suntem aproape. Mai greu cu timpul care ne desparte și care pune mereu piedici. Dar nu mă tem, știi? Nu mi-e frică de ce o fi să fie pentru că inevitabil totul va fi perfect pentru noi doi. Simt asta și mai presus de orice, o cred!  Mi-e dor să te iubesc din nou și promit că nu mai lipsesc atât de mult….
Cu drag, F.”

photo492După cum vezi în această scrisoare, dragă Wade, am impresia că de la un timp mă lași să-mi fac de cap și nu-mi prea place. Trebuie să fii mereu prezent acolo, să mă susții atunci când fac vreo gafă sau când vreau să fug din calea Destinului. Eu încerc să-mi repar greșelile pe cont propriu, dar nu prea mă descurc, iar sfatul tău e întotdeauna binevenit, chiar dacă mai fac eu nazuri și nu vreau să te ascult. Știu că în cazul de față mă contrazic singură, știu că am fost delăsătoare și am trecut cu vederea peste niște aspecte importante, dar am crezut că nu e atât de important pe cât pare. Mai ții minte când m-am întâlnit cu F. la Rammer Jammer? Era  una dintr-acele seri în care nici dacă mă amenința cineva cu cuțitul nu aș fi ieșit din casă. Dar așa a fost să fie destinul. Undeva a fost scris să ne vedem în seara aia. Motivul? Nu-l știu, dar sunt sigură că nu a fost nicio coincidență la mijloc, drept urmare, de fiecare dată când mă gândesc la trecut, aia e prima amintire care-mi vine în minte.

photo583Sunt momente în viață care te marchează. Nu te aștepți la ele, dar se întâmplă fix atunci când nu-ți dai seama. Nu le conștientizezi în clipa respectivă. Ai impresia că e ceva normal, care e menit să se întâmple doar pentru  faptul că tu trăiești acel eveniment. Nu te-ai întrebat niciodată de ce ai ales ca locație de întâlnire punctul X sau de ce persoana Y te-a invitat la cafea. Ai răspunde că habar nu ai și că astfel de chichițe nu sunt deloc importante. Ai râde și ai ridica din umeri ca și când m-ai lăsa pe mine să răspund în locul tău. Nu voi putea niciodată să-ți răspund pentru că eu nu am procedat așa.  În seara în care am pornit în viteză spre Rammer Jammer  voiam să mă întâlnesc cu tine, Wade. Nimic altceva. Voiam să te îmbrățișez după atâta timp în care nu ne mai văzusem. Voiam să-mi dai un sfat, să vorbești cu mine. Să-mi zici că totul va fi bine și că o să ne bem cafelele cu lapte împreună în fiecare dimineață, pe plajă. Veneam la tine cu un scop. Îmi era dor de tine. Vrând-nevrând, întâmplarea a făcut ca acolo să-l cunosc pe F. și să ajung să-mi petrec timpul cu voi doi. Ai avut dreptate, n-aș fi putut singură, doar de capul meu într-atâția necunoscuți. Am apreciat în fiecare clipă faptul că  destinul mi-a pus în cale doi prieteni de nădejde.

Dar revenind pe subiect, după cum vă spuneam, nu noi alegem momentele, ci ele ne aleg pe noi.  Fie că F. vine în vizită în diminețile în care sunt liberă doar pentru a lua micul dejun împreună sau pentru a ne uita la un film, nu e un fapt pur întâmplător. E ceva mai mult de atât. E o alegere pe care o facem amândoi și care ori ne va aduce amintiri plăcute ori ne va arunca prietenia într-o altă dimensiune. Vezi tu, aici nu ține de legile gravitației și nici de vreun alt principiu al fizicii. Ține doar de gândirea fiecăruia și de modul în care alegem să ne trăim viața. Uneori poate fi doar asta, alteori poate fi tot universul care complotează împotriva ta…. sau a voastră. F. este un prieten de nădejde. Pot apela cu încredere la el atunci când nu-mi găsesc astâmpărul, iar dacă este 3 dimineața, nu se supără să-l chem să mă ia de acasă pentru a da o tură cu mașina ca bezmeticii și pentru a prinde răsăritul împreună la drive-in. Atât timp cât este în oraș, o va face cu bucurie, iar eu nu pot decât să mă bucur că îl am alături în clipele în care mi-e greu să fac față  problemelor de una singură. Cu toate astea, pe noi doi nu ne leagă decât o frumoasă prietenie, deși Wade e de altă părere pe care și-o susține încă din momentul în care F. mi-a dăruit acel trandafir. Încerc să-i scot ideile astea din cap, dar mi-e imposibil atât timp cât  și F. tinde să vadă lucrurile în același fel. Numai eu vreau să neg alegerile Destinului și mă împotrivesc de fiecare dată când simt că vreau să-i dau dreptate lui Wade. În asemenea momente îmi vine să las totul și să fug cu prima ocazie pe care o am în brațele lui F: acolo unde mă simt bine. El știe că a devenit slăbiciunea mea și că e unul din gândurile cu care mă trezesc dimineața.
Da, da, sigur… pentru Wade aceste sentimente sunt egale cu o idilă romantică.
”Iar tu te încăpățânezi să crezi că nu e așa pentru că nu vrei să te complici.” , adaugă Wade într-un mod ironic, săgetându-mă cu privirea de la colțul ușii.
Fie, poți s-o iei cum vrei, doar că vreau ca tu, dragă Wade, să înțelegi că F. e tot ce mi-aș putea dori în viața asta și acel ceva pe care nu am cum să-l am vreodată. Prefer să nu mă complic, într-adevăr. Refuz să-ți dau dreptate și poți trece și tu cu vederea că ți-am mărturisit asta. Mă simt mai confortabil în fotoliul meu și mi-e perfect să-l privesc pe F. cum îmi zâmbește jucăuș de pe canapeaua de alături decât din același pat.

Wade nu e convins de ceea ce spun. Știe că în mintea mea, răspunsurile sunt cu totul diferite. Știe că aș fugi în lume chiar în această clipă alături de F. Știe că întâmplarea ca noi doi să ne cunoaștem nu a fost accidentală.

”Draga mea, eu nu îți arunc în cale oameni noi doar pentru a face cunoștință cu ei și atât.  Probabil nu vei înțelege niciodată că două persoane nu se vor întâlni niciodată din pură coincidență. F. nu e o simplă literă, nu e un simplu om care a pătruns în viața ta doar de dragul de a fi o prezență  și un număr în plus în agenda ta telefonică. F. este persoana aia care te-ar putea schimba, care ar fi alături de tine de fiecare dată când ai nevoie. F. nu ți-ar reproșa niciodată faptul că ești prea copilăroasă sau că e timp destul pentru orice. F. ar folosi toate minutele și orele pe care le are la dispoziție doar ca să-ți zâmbească de la geamul unui tren atunci când este în deplasare. Nu vreau să crezi că e cel mai bun, dar pentru tine e perfect. Împărțiți aceleași gânduri și planuri de viitor, știți să fiți unul lângă altul atunci când vreunul din voi are nevoie de ajutor și niciodată nu vă pierdeți cumpătul atunci când vine vorba de a lua o decizie importantă. Nu vreau să te arunc în brațele lui, chiar dacă acolo te simți tu cel mai bine. Vreau doar să te fac să înțelegi că negarea unor sentimente poate să-ți dăuneze.  Acum că mi-am spus părerea, te las să-ți continui pledoaria.”

Am momente în care îl privesc în tăcere admirându-i trăsăturile feței. De fiecare dată când îmi zâmbește simt că acest gest al lui are un scop precis. Sunt fericită în preajma lui, iar el îmi amintește mereu că am o sclipire în ochi care ar vrea sa spună ceva. Mă îndeamnă să o fac, indiferent de ce s-ar putea ascunde în sufletul meu. Îmi spune să nu mă tem de nimic pentru că el o să aibă grijă ca eu să fiu bine. Ca totul să fie bine… Se uită la mine cu blândețe și-mi zâmbește, iar lumea mea o ia razna și-ncep a-mi ciocni gândurile între ele doar doar s-ar mai risipi câteva. În astfel de clipe simt că vreau să-l iubesc și să nu mă mai desprind din brațele lui, iar Wade îmi tot atrage atenția că pentru a putea fugi din brațele lui trebuie să mă las mai întâi îmbrățișată.

Later Edit:  Oldies night

Scrisoarea

Draga mea,

Iti trimit aceste randuri pentru a te informa ca a sosit vara! Sper ca simti asta. Vacanta si-a intrat in voie. De acum incolo totul va fi asa cum te-ai obisnuit,ca o poveste: povestea in care tu traiesti si pe care an de an, vara de vara, o traiesti la maxim bucurandu-te de fiecare moment de fericire, tristete, amagire, dorinta… O sa iau si eu primul zbor catre tine. Abia astept sa ajung si sa dam mana. Sper ca timpul asta in care am stat departe de tine sa-ti fi fost de folos pentru a te mai maturiza, pentru a mai creste. Nu stiu cand ajung, vreau doar sa ma astepti cu bratele deschise. Eu voi fi aproape la orice pas, gata-gata sa te imbratisez si sa pornim impreuna la drum.

Stii tu,drumul pe care cu totii l-am invatat pe de rost,drumul pe care am pasit de atatea ori ,la capatul caruia ne-am bucurat de un amalgam de amintiri frumoase, de neuitat, petrecute alaturi.
In fiecare vara am ras, am plans, ne-am amuzat, ne-am facut vanatai, dar important e de mentionat faptul ca niciodata nu ne-am dorit ca ea sa se incheie. Tot ce am eu mai frumos si poate ca si tu,a fost pe timp de vara. Si anul asta vreau sa se repete povestea, vreau sa fie la fel, la fel de bine ca de fiecare data.
Probabil ca maine de dimineata ne vom intalni pentru a sta la o cafea. Sper sa-mi fac simtita prezenta. Stii ca sunt alaturi de tine in orice clipa, chiar daca sunt doar o adiere de vant care-ti ravaseste parul. M-ai injurat de atatea ori de cand am plecat de langa tine, dar am suportat. Nu ti-am pus piedica desi tare as fi vrut sa te vad cum cazi in nas, iar mai apoi te ridici ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.
Sper ca nu te-ai schimbat totusi foarte mult. Stiu ca ti-ai deschis putin culoarea

Mi-e dor de tine,Cris!

parului. Am simtit asta cand ai iesit afara in curte. S-a simtit mirosul puternic de amoniac. Eram atunci langa tine, dar evident ca nu m-ai vazut. De fapt, tu niciodata nu ma vezi. Tu doar stii ca exist si ca fac parte din existenta ta. Dar eu am totusi puterea sa stau sa-ti scriu si sa te fac fericita. Eu iti dau energia de care tu ai nevoie, iti dau elanul pentru care de cele mai multe ori, eforturile tale au fost rasplatite, leneso! A

trebuit sa stau ore in sir sa-ti iasa bine proiectele. Eram o fiinta prizoniera la un birou, tintuita acolo si scriind pagini intregi ca tu sa iei note mari…. Of… si cat am mai invata eu in locul tau iar tu nici macar nu-mi simteai prezenta. Am zis de atatea ori ca nu te mai ajut insa nu am avut inima sa o fac. Mi-esti foarte draga. De fapt imi esti prea draga. M-am obisnuit cu prezenta ta, cu privirea ta, cu firea ta. Si te accept asa cum esti. Dar acum, spune-mi tu, draga Cris, ce-i cu tine? Esti foarte absenta.

Nu mi-ai raspuns la niciunul din mailurile pe care ti le-am trimis, nici la telefon nu mi-ai raspuns… Dar sa zicem: mail-urile au ajuns in Spam iar apelurile pe care ti le-am dat erau cu identitate ascunsa asa ca te-ai ascuns nevrand sa-mi raspunzi. Si totusi, vara trecuta ti-ai petrecut aproape o ora din serile tale din Sevastopol vorbind practic cu nimeni. Ce-a fost in capul tau? Mi-ai povestit despre ce facusesi tu in ziua respectiva, despre ce ti-ai dori sa faci, despre ce urmeaza sa rezolvi imediat cum te vei trezi de dimineata. Am stat si te-am ascultat cu maximum de atentie desi aveam impresia ca tu doar cautai putina companie dupa cearta ta cu nenorocitul de David care ti-a stricat seara… Am dreptate? da….a trecut…in fine.
Acum nu pot sa nu ma opresc si sa-ti povestesc despre Sony. E o scumpete pisica ta. Am tresarit la fiecare zgarietura pe care ti-a facut-o, la fiecare muscatura pe care ti-a dat-o, dar si in clipele in care, dimineata fiind cand te vedea sarea la picioarele tale bucuroasa ca te vede. Si ce mai mieuna ca sa o iei in brate. Ai fost si insensibila cu

ea. Ai facut-o sa lesine, ai batut-o ba peste cap, ba peste fund sau chiar ai tras-o cu cruzime de coada pana cand saraca incepea sa miaune de durere… Nu mai zic ca i-ai fracturat o labuta…. Sony o sa moara din prea multa dragoste si asta tu ai zis-o, nu eu.
Am observat ca iti merge bine in ultima vreme din punct de vedere profesional: reportaje, interviuri, concerte… Bravo, Cris! Sunt tare happy pentru tine. Si iata ca-ti indeplinesti visul tau de a deveni o „mogalista”… Adica textiera, scumpo! Felicitari.

Au, ce-ai facut adineauri? Te-am vazut, ai ciupit-o pe Sony! Reao!
Hai ca te-am retinut destul si deja te vad obosita de la cat ai citit aici…T e pup si spor la distractie vara asta!

P.S.: NU MAI PUNE ATATA ZAHAR LA CAFEA SI MAI LASA DULCIURILE !

Te-am pupat,
Al tau eu interior!

A fost odata…

Acum cateva nopti m-am gandit foarte profund la un capitol din viata mea incheiat in septembrie anul trecut. Si au fost multe probleme care erau cat pe-aci’ sa-mi opreasca plecarea. Exact cu o zi inainte de plecare se prabusise un pod intre doua localitati,prin urmare circulatia trenului a fost intrerupta.Insa am plecat cu orice pret. M-am trezit cu noaptea in cap si am adoptat varianta microbuzului. A trebuit sa schimb altul la Targoviste pentru a lua altul cu legatura directa catre Sibiu. Am ajuns acolo si o saptamana a fost perfecta,dupa care a intervenit criza de apendicita si astfel calatoria mea a trebuit sa fie suspendata cu cateva zile si sa ma intorc astfel acasa. Preferam sa fie ceva mai grav doar de dragul de a mai ramane cateva zile acolo.

Pentru mine, durerile nu erau chiar foarte mari insa era teama puternica. Ma inveselam  doar stand pe balcon si privind un apus de soare in fata muntilor Fagaras. Nu aveam nici pofta de mancare, insa privind de- acolo de sus prindeam pofta de viata si mai inghiteam astfel cateva lingurite de iaurt cu fructe. Cand durerile incepeam, coboram cu liftul si ma plimbam pe la magazine, mergeam in parcul dintre blocuri sau la supermarketul meu preferat din oras, relaxandu-ma astfel si uitand de griji.

Era si o ocazie perfecta de a vorbi la telefon cu prietena mea Gandacel care ma facea sa mai uit de tot si sa ma inveselesc. Vorbind cu ea intr-o zi s-a intamplat sa ii spun ca imi doresc din rasputeri sa ma intorc acasa deoarece nu mai suport. Nu spusesem la nimeni prin ceea ce trec si preferam sa astept ca durerile sa treaca de la sine. Imi doream cu ardoare sa plec, insa nici nu ma lasa inima. Eram cuprinsa de o indoiala amarnica si de o imposibilitate ancestrala. Eram imobilizata la vreo 300 si ceva kilometri de casa mea, nestiind ce sa fac, nestiind daca e bine sa le spun celor din jurul meu prin ce trec. Groaza de a intra in spital si de a suferi o interventie chirurgicala imi dadea ameteli. Gandacel mi-a spus la telefon ca ar fi bine totusi sa discut cu cineva si sa incerc sa trec peste cu putere. Imediat dupa ce am inchis telefonul, am trecut pe la magazin, mi-am luat doua amandine si o sticla de suc si am urcat vesela inapoi cu speranta ca toata povstea asta urata cu durerile se va termina rapid. A doua zi, spre seara le-am spus celor cu care ma aflam la Sibiu totul si m-am dus la Urgente.A doua zi revenisem pentru operatie insa durerile incepeau sa inceteze cu tratamentul aplicat. Am urmat tratamentul timp de vreo trei zile cand durerile incepusera din nou, luand astfel decizia de a ma intoarce acasa.
A doua zi ma aflam cu bagajele facute inca de la rasaritul soarelui si cu mare dorinta de a ajunge acasa si de a-i imbratisa pe parintii mei,pe cei doi pisoi. Insa am lasat ceva neterminat la Sibiu si anume cele 3 zile pe care trebuia sa le mai petrec pana la data stabilita plecarii propriu-zise.

Zis si facut, aceste trei zile s-au implinit peste doua luni cand a trebuit sa ma intorc la Sibiu pentru inmormantarea bunicii la care fusesem in vizita. M-am intors cu o foarte mare durere si cu niste ganduri care pur si simplu m-au ingrozit tot drumul. Era ultimul drum pe care il mai faceam la Sibiu, ultima data cand urma sa urc cu liftul la etajul 9, ultima data cand puteam sa admir linistita apusul soarelui de la balcon… Toate astea s-au sfarsit in decurs de doar doua luni de la plecarea mea.

Au fost trei zile in care desi evenimentul nu a fost deloc placut, am profitat din plin sa mai revad fiecare loc in care am copilarit, fiecare particica din ceea ce ma inveselea pe mine in fiecare vara cand ajungeam acolo in vacanta.

Zilele trecute am stat si m-am gandit la tot ce nu voi mai putea face niciodata. Si m-a bufnit plansul la gandul ca nu voi mai putea privi apusul,nu voi mai vedea ciorile care brazdau cerul in fiecare seara punctual la pra 21:30, si multe altele. Cel mai tare insa m-a durut gandul ca niciodata nu voi mai pune piciorul in apartamentul acela.

A fost un vis frumos, care a durat 16 ani jumate. Au fost 16 veri petrecute acolo. A fost…si s-a dus….

 

Primul pe 2010!

Eh, iata-ne si in 2010! Dupa atatea ore in care am petrecut cu totii si am inchinat pahare de sampanie la trecerea intr-un nou deceniu ne gasim din nou asezati in fata pc-ului, cu cafeluta langa sau la locul de munca incepand anul asa cum se cuvine. Pentru unii dintre noi,distractia inca mai continua. Sau poate inca  multa lume doarme.

Cert este ca eu sunt aici. A fost un revelion muuult mai linistit fata de celelalte, dar de asemenea si foarte „calduros”: petrecut in familie si cu prietenii apropiati, atmosfera de sarbatoare, muzica, mancaruri traditionale si artificii.

Ce imi doresc de la 2010? Sa fie cel mai frumos an cu putinta, sa fiu incojurata de persoanele dragi mie, sa fiu sanatoasa, fericita, implinita pe plan profesional si sa imi pun in ordine toate gandurile. Mi-am pus dorinta de la miezul noptii si sper sa se indeplineasca in decurs de doua saptamani maxim. In rest, toate bune si frumoase pentru acest moment.

Voi ce va doriti de la 2010? 🙂

Primul an :)

Un an. A trecut doar unul de cand am intrat in lumea blogging-ului. Fix azi! Mai sunt doar cateva ore, in speta pana ce orologiul va bate de ora 20:30.

Si pentru ca acest blog nu ajungea astazi sa existe fara voi, cei care cititi si comentati,doresc sa va multumesc la toti, inclusiv si celor de la care am primit critici deoarece si ele m-au ajutat sa revizuiesc anumite aspecte.

La inceput nu stiam cum functioneaza wordpress-ul. Mi-a luat ceva timp pana sa ma acomodez si pana sa imi intru in mana cu scrisul. Au fost perioade in care am cam lenevit si perioade in care am scris si cate doua sau trei post-uri pe zi. Si iaca a trecut ceva vreme si am implinit un an.

Un fel de interviu :)

Am mai primit o leapsa putin mai de mult de la Harry Poker, o leapsa putin sinistra in felul ei, dar care mie cel putin imi place si mi-a atras atentia.

1.In ce animal ai vrea sa te reincarnezi?
Raspuns:cred ca intr-o pisica pentru ca sunt animalele mele preferate.
2.Ce ti-ar lipsi cel mai mult in viata?
Raspuns: Cel mai mult mi-ar lipsi parintii si prietenii.
3.Ce apreciezi cel mai mult la o persoana?
Raspuns:
Sinceritatea,increderea si gandirea libera.
4.Care este culoarea preferata pentru haine?
Raspuns:
Ador combinatiile alb-negru-gri,dar si movul.

5.O călătorie pe care ai vrea să o faci şi ţara pe care ai vrea să o vizitezi?
Raspuns:
Mi-ar placea sa ajung in New York si Chicago.
6.Citatul/zicala preferata?
Raspuns: Failure doesn’t exist unless you quit.

7.Ce ti-ar place cel mai mult sa faci?
Raspuns:
Depinde. Daca este vorba despre o zi libera prefer sa ma plimb cu rolele, sa citesc sau sa gatesc. La modul ideal, mi-ar placea sa imi petrec timpul redecorand case.
8.Dacă nu ai face ceea ce faci în fiecare zi, cu ce altceva ai dori să-ţi umpli timpul?
Raspuns:
E greu sa ma gandesc ce altceva as face in afara de rutina zilnica…. Probabil ca as calatori foarte mult cu trenul.

Acestea fiind zise,leapsa se duce mai departe catre Amicul Simplu-ca o albina, catre prietenul cu 1 & 3, la pisi Mei si asa ca de impacare,catre Musiu Mike. (asta in caz ce cei solicitati nu au rezolvat deja aceasta leapsa,avand in vedere ca sunt cam codasa la capitolul asta 🙂