Cu F. intre perfect si ideal

F. îmi spune că vrea să se plimbe. Și eu, doar că singură. Vreau să îmi limpezesc ideile pentru a putea scrie o scrisoare.
F. știe unde îmi zboară gândul imediat cum aude cuvântul ”scrisoare”. Îmi zâmbește cu blândețe după care iese grăbit.
Rămân singură cu o mulțime de amintiri trimise cândva printr-o cutie poștală. Mi-e dor de frazele cu subînțeles… Le-aș scrie și acum cu inima încordată de griji, dar nu știu cum să încep. F. mi-ar spune să mă las dusă de val, de vânt, de oricare altă forță mai puternică decât mine. Mi-ar spune ca mai întâi de toate să ies și să mă plimb, să admir peisajele din jur, oamenii cu toate grijile și bucuriile lor, cerul senin, să mă pierd pe străzi uitate de lume ca mai apoi să mă regăsesc; să mă regăsesc pe mine însămi, cu toate temerile și bucuriile pe care le port în suflet zilnic. Ies pe terasa camerei de hotel și privesc în depărtare. Nu vreau să mă gândesc că sunt prea departe de tot și toate. Sunt acolo unde mi-am dorit să fiu și nu înțeleg de ce mi-e greu să recunosc că pe cât de mult îmi place situația asta, pe atât de mult simt nevoia să fug.

E o graniță subțire între ideal și perfect, iar eu o văd căci e aici, chiar sub nasul meu. Trăiesc perfectul pentru că totul e perfect. Dacă mă uit în jur văd hainele lui F. lângă ale mele, periuțele de dinți una lângă alta, cearșafurile de pat șifonate pe ambele părți, poza de pe ecranul telefonului meu, inelul de pe deget… Totul e perfect precum o căsătorie la început de drum. Idealul e însă departe de a fi aproape; altfel nu se poate. E teoria lui ”mă descurc eu cumva.” Te descurci, ok, dar cu rănile ce faci?

F. știe că mi-e ușor și greu în același timp, E greu pentru amândoi prentru că nu m-am învățat să-l apreciez cu tot ce ține de el, iar la modul cel mai sincer vă spun că F. e perfect și ideal în același timp. I-o spun  de fiecare dată când am ocazia și nu o fac pentru faptul că a fi cu și lângă el e o plăcere sau vreo onoare ci pentru că vine din suflet, pentru că văd și simt asta. El știe mai bine pentru că mă poate citi printre rânduri fără a-i fi greu.

Trecând peste și revenind la rândurile scrisorii care îmi stă parcă pe cap, vă mărturisesc că e greu să îmi găsesc cuvintele pentru a exprima idealul atunci când totul pare perfect în jurul meu. Promit că am să încerc, dar nu azi; și astfel mai amân încă o dată. Mototolesc coala de hârtie și o arunc la coș.
Mă schimb într-o pereche de pantaloni scurți, un tricou negru mai larg, îmi pun pălăria pe cap și cobor scările în grabă. Îi trimit un mesaj: ”Vin spre tine. Știu unde te găsesc.”
Sub soarele cald de aprilie, mă îndrept către F. Nu știu cum ar fi arătat totul fără prezența lui. Știe că e cel care mi-ar putea da tot universul peste cap doar printr-un zâmbet. Dacă nu m-ar fi iubit, nu ar fi rămas în preajma mea atâta timp.

Îl zăresc din depărtare în lumina asfințitului și îmi dau seama pe moment că suntem doar noi doi acum, că nu e loc mai bun în care aș putea fi. O fi perfect și nu ideal, dar e F. și face ca totul să fie bine: diminețile petrecute împreună la cafea, cumpărăturile în Cola di Rienzo, vizitele la Adriano, înghețata nelipsită din meniul zilnic, micile escapade neplănuite.

Cât va dura? O lună? Un an? O viață?
Nu știu, dar merită. Eu cu el, măcar o oră.

Lumea e ciudată: se lărgește, se restrânge, apoi se lărgește din nou și nu poți ști sigur niciodată că vei reuși să-ți găsești locul în ea. Dar când o faci, trebuie să furi câtă viață poți  Și să pui puțin deoparte. Poate într-o zi, când vei avea nevoie de amintiri, îți va folosi acel pumn de viață și-ți va face plăcere să găsești un fir de nisip în păr. Și o să stai acolo mângâindu-ți sufletul și lăsându-l să vorbească.

Radio 105:  Ligabue, Piccola stella senza cielo.
În față ni se deschide un drum lung către casă: cel puțin trei sferturi de oră bune.

Scrisoare catre tine

lettersDa, către tine, cel care citeşti acum aceste rânduri. Poate că nu ai mai primit o scrisoare de multă vreme sau chiar niciodată. Pentru acest fapt, m-am gândit că ar fi un gest drăguţ să-ţi scriu chiar eu, o necunoscută. Vreau să vorbim despre ce te frământă, despre problemele care te macină. Ştiu că uneori te-ai simţit copleşit de intensitatea cu care necazurile au dat buzna în viaţa ta. Te-ai simţit slăbit, ai vrut să renunţi şi ai plecat capul sperând că se va termina totul la un moment dat. Posibil ai crezut că soarele nu va mai răsări prea curând, iar astea te-a întristat.

Vreau să-ţi spun că nu eşti singur. Eu mă gândesc la tine în fiecare zi, chiar dacă nu ne cunoaştem. Nu vreau să te ştiu posomorât. Vreau să zâmbeşti pentru că aşa îţi stă bine şi aşa s-au obişnuit să te vadă şi cei din jurul tău. Probabil crezi că nimănui nu-i pasă de tine în clipele în care viaţa te descurajează. Dă-mi voie să te anunţ că este doar o impresie de-a ta. Multora le pasă, chiar şi mie. Da, îmi pasă, chiar dacă nu te cunosc, chiar dacă nu te voi cunoaşte vreodată.

Desigur, viaţa ne poate intersecta drumurile de nenumărate ori, fără să ştim. Astăzi te voi întâlni stând rând la covrigăria din Piaţa Unirii, peste câteva luni vom trece unul pe lângă altul prin faţa Intercontinentatului, iar în vreo 4-5 ani, copiii noştri se vor juca împreună în parcul Sub Arini din Sibiu fără să ştim că privirile noastre s-au întâlnit cândva. Aşa e viaţa şi uneori poate fi greu de înţeles. Drumurile noastre sunt făcute să se unească şi să se despartă în fiecare zi. Azi sunt aici când mâine pot fi acolo, iar tu dincolo de universul meu. Ochii noştri urmăresc zilnic alte chipuri, alţi paşi, pe când sufletul este prins într-o căutare permanentă a acelor persoane care au avut un cuvânt greu de spus în viaţa noastră. Sau vor avea în viitor, cine ştie. Intuiţia cunoaşte încotro ne îndreaptă Destinul, dar este discretă şi nu se laudă cu capacităţile sale astrologice. Ne lasă să greşim, să ne îndepărtăm unul de altul şi să ne apropiem în cele mai ciudate circumstanţe, sperând că într-o zi vom înţelege acest joc al paşilor pe care îi facem zilnic pentru că fiecare pas are povestea lui.

Dragă necunoscutule, vreau să nu uiţi faptul că eu mă gândesc la tine. Vreau să ştii că te privesc întâmplător, fără să ştiu cine eşti, fără să-ţi cunosc povestea, deşi tare mi-ar plăcea să te aud. Vreau să comunicăm, deşi nu am habar cum să te găsesc. Tu o poţi face. Am să te rog să-mi laşi în secţiunea de comentarii gândurile tale. Sau trimite-mi un e-mail la adresa blog.cristinacirstea@gmail.com cu adresa ta, iar eu am să-ţi scriu câteva rânduri pe care le vei primi prin poştă pentru că e foarte plăcut sentimentul pe care îl ai atunci când cineva îţi trimite o scrisoare care să-ţi aducă un surâs pe buze atunci când  n-ai motiv să zâmbeşti. Aştept mail-urile şi comentariile!

Cu drag, Cristina!