Dupa cateva zile…

Sunt zile în care trezitul de dimineață nu e deloc chinuitor, iar cafeaua cu lapte mult aşteptată e mai bună în compania celor dragi. 
Sunt zile în care o veveriță ce-şi face apariția la prima oră pe o bancă din Carol te face să zâmbeşti.

…Şi mai sunt zilele pe care nu le vei uita niciodată şi le vei purta în suflet până la acel sfârşit…

13 mai a fost despre emoții greu de explicat în cuvinte, despre lacrimi de bucurie, despre prietenie, zâmbete şi îmbrățișări.  Dacă până în prezent nu ştiam să numesc cea mai specială zi pe care am trăit-o, acum sunt sigură că 13 mai se clasează pe locul fruntaş. Cu ceva ani în urmă, chiar înainte ca relația de prietenie cu un oarecare să se deterioreze, mă văitam că X are o grămadă de poze, iar eu nu.

„Da’ ştii că atunci când o să ai vârsta ei, vei avea şi tu la fel de multe poze şi amintiri, ba chiar mai frumoase”
Şi dacă în caz te vei rătăci la un moment dat pe blogul ăsta, să ştii că ai avut dreptate. Tu te ştii care eşti chiar dacă nu ne mai cunoaştem când ne vedem 🙂

Cum spuneam… Acum, la aproape o săptămână de la eveniment, emoțiile şi imaginile sunt încă vii. Poate mai. Conştientizez că s-a terminat ceva mult aşteptat şi că în fond, toate-s trecătoare. Mai puțin amintirile şi bucuria pe care am simțit-o din plin la concertul băieților Carla’s Dreams. La băieții noştri. A fost prima oară când am sărit mai sus decât ştiam că pot s-o fac, prima oară când m-am lăsat cuprinsă de mai multă emoție de cât eram obişnuită să suport. Şi n-am fost singura în acest sens. Pe lângă alte mii, le-am avut alături pe fetele mele dragi cărora le mulțumesc pentru amintirile trecute şi viitoare. Mă bucur că v-am cunoscut. Mi-ați intrat în suflet şi vreau să vă păstrez. Îmbrățişările voastre au mai alungat din emoții; nu prea am simțit trecerea timpului deşi acum vă recunosc că mi-aş fi dorit să treacă mai greu orele ( să percep mai obiectiv această zi şi să stăm mai mult împreună).

Îmi e greu să găsesc cuvintele pentru ce s-a întâmplat  sâmbăta trecută. Acum realizez cât de repede trece timpul, iar cu el la fel şi noi. Tind să cred din ce în ce mai mult că totul se întâmplă cu un motiv şi că nimic nu este întâmplător.

Cât despre evenimentul în sine, cuvintele de laudă ar fi de prisos. Cineva a spus „probabil cel mai frumos concert susținut vreodată”, iar asta e cea mai scurtă şi cuprinzatoare descriere. Emoțiile au rămas, lacrimile reapar cu fiecare afiş încă prezent pe străzile Bucureştiului, cu fiecare clip sau poză, încă simt cum data de 13 mai mi-a ajuns până la sânge pentru că am fost acolo unde inimile au bătut la unison cu mii de bătăi pe minit, ca un colibri in zbor….

Mulțumesc pentru amintiri, oameni dragi!

24

Încă un an. Inițial  vrut să scriu postarea asta pe Facebook, mulțumind tuturor pentru urări, dar mai apoi mi-am dat seama că am prea multe de spus şi nu aş fi vrut să trec cu vederea amintirile şi  oamenii dragi din viața mea. Aşa că le mulțumesc mai întâi de toate părinților şi familiei pentru tot am învățat de la ei din aceşti primi 24. Le mulțumesc pentru amintiri, pentru sfaturi şi morala primită uneori; pentru momentele în care ajung acasă cu atât de mult  dor în suflet. 

Îi mulțumesc lui Sony care n-a mai prins aniversarea asta. Recunosc că a fost (puțin spus) trist pentru mine să nu o mai găsesc în culcușul ei din bucătărie. Am vrut să scriu despre Sony de mult timp, de când s-a dus, dar am aşteptat să mai treacă un timp ca să nu mă împotmolesc în lacrimi la fiecare cuvânt. Am sperat că timpul o să rezolve asta, dar nu a fost să fie aşa. Iată-mă acum, în timp ce mă chinui să scriu în plâns despre ea. E mai pustie casa fără ea. Am momente în care încă îi port de grijă. Intru în curte şi privesc țintă spre geam, acolo unde obişnuia să mă aştepte când simțea că mă apropii  de casă.  Dar pervazul e gol, iar atunci îmi aduc aminte că Sony nu e şi nici nu va mai fi acolo. Unii ar spune că  „Eh, e doar o pisică.” Dar ea a însemnat mai mult decât atât. 

Îi mulțumesc Alexandrei pentru că nu ştiu pentru ce să  îi mulțumesc în primul rând: pentru cei 7 ani, pentru amintiri, în general. Ştie că deşi ne mai certăm din motive prosteşti, până la urmă nimic nu ar strica prietenia asta. Îi mulțumesc pentru plimbările prin Sibiu, pentru orele petrecute în gara din Brașov, pentru râsetele de la Dumbrăvița Bârsei şi pozele de la Codlea. Pentru drumețiile pe Muscel şi toate celelalte peripeții.

Le mulțumesc băieților de la Carla’s Dreams pentru zâmbete, versuri, îmbrățişări şi amintiri, pentru bucuria de a împărtăşi o cafea şi sfaturi utile pentru viață, iar cu ocazia asta vreau să adaug mai multe despre oamenii dragi pe care i-am cunoscut în decursul ultimului an datorită lor. Îmi amintesc că primele cuvinte pe care le-am schimbat cu Andreea şi Teo au fost în vara anului trecut la audițiile de la X factor despre bătrâneii de care nu aveai loc nici să respiri. Multe luni mai târziu urma să asistăm la naşterea hashtag-ului #gatastop în cadrul unui eveniment mult aşteptat dereglat de câțiva stropi de ploaie insesizabili si impertinenți. Ne-am bucurat toate de un „concert” fabulos pe trecerea de pietoni din fața „clădirii impunătoare”, asta după ce ne adăpostisem vreo două ore de inundație, tornadă şi uragan, la o bere în Centrul Vechi. One of a kind 🙂 **To be continued after 6 of May 2017. Şi vă mulțumesc.

De Andreea mai leg o  amintire petrecuta la Ploiești alături de Iasmina şi Alexandra. Şi le mulțumesc pentru o cursă contra-cronometru cu maşina în căutarea buletinelor, dar şi pentru bucuria şi îmbrățişările de la finalul îndeplinirii misiunii.

Îi mulțumesc Silviei pentru râsul ei molipsitor şi pentru lipsa de energie dintr-un drum de-a lungul Cişmigiului până la McDonald’s dintr-o zi de luni.

Îi mulțumesc lui F. pentru bluzele lui călduroase şi pentru vizitele neaşteptate şi în mare grabă. Îi mulțumesc pentru idei, sfaturi, planuri malefice şi discuții interminabile în miez de noapte.

Ar mai fi atât de multe de adăugat, dar uneori prefer să mai păstrez şi în suflet. Mulțumesc la toți încă o dată pentru căldură, prietenie şi poveşti.