Peste ani. Până azi.

Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Poate una bună de care îmi voi aminti cu drag, poate una pe care o s-o blestem din tot sufletul.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Am să uit micile detalii despre tine, poveștile pe care mi le spuneai sub clar de lună pentru a te ancora în mine.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Tu o să pleci într-acolo unde marea se îmbrățișează cu linia orizontului. Ai să te avânți fără teamă spre necunoscut pentru că te învelești cu tot întregul lui ca și cum îți aparține.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Lumea o să te uite, lumea o să mă uite. Alți pași îi vor șterge pe ai noștri, altcineva va plânge pe perna pe care tu obișnuiai să-ți verși amarul. Ei nu ne vor afla. Nici pe noi, nici povestea noastră.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. O să vreau să uit de tine pentru că lipsa ta o să doară prea tare, pentru că mă vei condamna să trăiesc singură, pentru că nu mă vei avertiza când vei pleca ci pur și simplu o vei face.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. O să urăsc unele melodii pentru că-mi vor aduce aminte de tine și nu vreau să retrăiesc aceleași amintiri la nesfârșit. Retrăirile duc la degradare, iar eu vreau să te păstrez întreg în minte cât și în inimă.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Și o să-mi lipsești ca acea ultimă piesă de puzzle fără de care nu-ți voi putea completa portretul. O să-ți uit trăsăturile chipului, dar niciodată pe ale sufletului.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Te voi căuta în alte persoane și voi începe să le număr. 1, 2… poate 3, dar 4 îți seamănă cel mai bine. Și știu că oamenii nu sunt făcuți să înlocuiască alți oameni și cu toate astea te voi căuta pe aceleași străzi, în alți oameni pentru că-mi va fi dor.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Și îți voi scrie versuri pe care alții le vor citi când noi nu vom mai fi. Și probabil or să se întrebe despre cine, despre ce. Și vor rămâne cu întrebările pentru că răspunsurile se vor ascunde în trecutul prăfuit de vreme.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Și nu te voi povesti cu nimeni pentru că vreau să te păstrez doar pentru mine; știu că sună egoist, dar pe anumiți oameni merită să-i păstrezi doar pentru tine.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Dar până atunci avem prezentul, deschis ca o carte în fața noastră, pe care îl parcurgem filă cu filă, capitol cu capitol până la ultima pagină.

Dar până atunci, azi.
Până atunci, azi trăim prezentul, ancorați unul în realitatea celuilalt, creându-ne amintiri pentru anii care vor veni.
Până atunci, azi mi-am propus să te descopăr în cele mai mici detalii; te descopăr prin poveștile pe care mi le spui seară de seară în balcon, sub clar de lună, sub cerul înstelat sau atunci când norii grei se adună.
Până atunci, azi nu plecăm nicăieri; nici spre marea albastră, nici spre orizont. Azi rămânem acasă, departe de lumea dezlănțuită.
Până atunci, azi nu ne uită nimeni, nici noi nu ne pierdem unul de altul pentru că suntem ancorați în lumea pe care am construit-o împreună. Azi nu avem nevoie de nimeni să ne cunoască poveștile. Se oglindesc reciproc și se completează una pe alta, iar până la capitolul final mai avem o viață și încă un pic.
Până atunci, azi nu mă doare lipsa ta pentru că te țin aproape și mă învelesc în tot necunoscutul tău ca și când îmi aparține acum și pentru totdeauna. Azi nu vreau să te uit, să te pierd printre rânduri.
Până atunci, azi te ascult și te cânt; în gând, cu voce tare, în șoaptă, cum pot, cum mi-am învățat inima să te simtă. Și ți-aș pune sufletul pe repeat de la asfințitul soarelui până în zori de zi când ne vom revedea.
Până atunci, azi suntem întregi, avem puzzle-ul complet și nu ne lipsesc bucăți. Suntem compleți într-o lume devastată de haos, o lume care nu știe conceptul de întreg, o lume care se prăbușește pe marginea de sud a orei, care nu are habar cum să se salveze de la nemurire nici dacă ar primi instrucțiuni clare. Și până la urmă, de ce am vrea să fim nemuritori? să fim dependenți la nesfârșit de haos?
Până atunci, azi sunt mai conștientă cum nu am fost vreodată de faptul că oamenii nu sunt făcuți să înlocuiasca alți oameni. Azi nu îți caut chipul în fiecare margine a firii pentru că azi căutarea duce la degradare. Poate mai încolo, peste ani și ani, când voi privi în jur și nu te voi găsi niciunde. Atunci voi începe să număr necunoscuți, în speranța că într-unul din ei vei fi tu; alt tu – cu un puzzle nou, căutând acea bucată lipsă pe care ai încercat să o găsești în cele mai întunecate cotloane ale minții tale.
Până atunci, azi îți voi scrie versuri. Pe unele ai să le citești știind că sunt despre tine, pe altele le vei citi întrebându-te despre cine sunt, iar altele nu le vei citi niciodată pentru că nu trebuie să știi tot despre ce simt și cum simt. Și e mai ok așa, să trebuiască și tu să te înfășori în necunoscutul meu.
Până atunci, azi rămâne la fel. Tot n-o să te povestesc pentru că vreau să rămân o egoistă la capitolul ăsta, vreau să te păstrez doar pentru mine pentru că lumea n-are niciun drept să-ți cunoască sufletul așa – limpede și totuși întunecat, întunecat și totuși luminos.

Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Până atunci, azi nu. Și nici mâine. Poate că niciodată. Poate o să-mi consum unele pasiuni cu trecerea timpului pentru a face loc altora. Suma viciilor trebuie să rămână constantă. Așa suna cândva un cântec vechi pe care n-ai să-l găsești pentru a-l asculta.

Cuvinte înainte și înapoi

Stau cu privirea spre tavan și mă gândesc dacă oare cuvintele se pierd pe drum. Și dacă se pierd, încotro o iau? Cum își vor găsi drumul înapoi? Oare vor să mai fie găsite? S-a schimbat lumea asta, a luat o formă ciudată și nu-mi place. Vreau altă formă, una în care să pot fugi spre tine știind că la primul unghi, ne vom intersecta sufletele. Aș vrea o formă mai docilă, care să nu-mi mai scape din lesă și să mă târască unde vrea ea. O formă mica, pe care pot s-o bag în geantă ca pe un breloc. Și mai vreau un cer atent care să nu uite.
Și mă gândesc că viața ar fi mai frumoasă dacă ar fi ca o clătită pe care o poți umple cu ce vrei tu.
Vrei Nutella? Pui Nutella.
Vrei nucă de cocos? Pui nucă de cocos. Dar viața pare a fi mai mult o mâncare semipreparată, cineva a ales gusturile în locul tău. Și tu ce poți face? Nimic, ”ori te pleci, ori te rupi”, cum spunea un necunoscut. Eu nu vreau să mă supun pentru că am chef de-o revoluție. O să-mi suflec mânecile și o să încep să plămădesc lumea exact așa cum mi-o doresc, sub forma pe care o vreau, cu un singur unghi din care dorințele și visurile pe care le am nu au încotro s-o apuce greșit. Doar spre mine. O formă care va prinde înlăuntrul ei toate cuvintele care au zburat înainte și-napoi pe marginea orei. O să meargă totul ca prin magie, iar eu nu îmi voi mai petrece nopțile privind acest tavan. De câte ori nu mi-a ținut companie și câte vise am agățat de el… Stau acolo, atârnate, așteaptă să le culeaga cineva. Și eu le-aș culege dacă aș avea habar în cât timp se coc. Strugurii se culeg în septembrie, măslinele în noiembrie. Dar visele mele când? Poate am semănat greșit, poate nu am avut suficient soare, dar e atâta timp de când aștept și nu crește nimic. Copacul viselor mele nu vrea să dea roade.

Știi, în momentul în care am scris-o, nu m-am gândit deloc la tine. M-am gândit la mine și la tavanul îngreunat. Am scris-o pentru că voiam să adun toate cuvintele pe care le-am pierdut din cauză că nu le-am spus la timp. Ai idee câte sorți s-au frânt pe drum din cauză că nu au vorbit la timpul potrivit? Ai idee câte am pierdut fiecare tăcând pe marginea acelui sfert de oră, înecați în liniștea pe care doar noi o auzeam? Am scris neștiind ce vreau să zic și am terminat-o neștiind ce am zis. Se spune că așa se scriu scrisorile. Și se mai spune că ele niciodată nu ajung la destinatar, ci ard printre rânduri. Ceea ce e ok. Dă-i foc.
Asigură-te că nu ai să te îneci și tu în povestea mea, că fantasmele apuse ale trecutului tău nu te vor prinde niciodată din urmă. Asigură-te că fugi mai repede ca ele, asigură-te că te simți mai viu decât ești. Asigură-te că viața ta nu e doar un cântec pe care îl asculți o singură dată pentru ca mai apoi să-l dai uitării. Și mai asigură-te de faptul că nu reprezinți un one-hit wonder. Fă-ți un playlist de amintiri care nu dor și ascultă cum îți cântă în șoaptă trecutul ăla fain despre care mintea ta nu-ți trezește remușcări. Trecutul ăla cu care ești împăcat. Trecutul ăla vindecat de  cele 5 răni ale sufletului.

După asta, dă-ți răgazul să mai visezi din când în când. Să mai trăiești pentru tine ca apoi când ajungi la linia de finish al unui capitol, să îți răspunzi printr-un zâmbet larg la întrebarea „a fost cu folos?”. Poate că aia-i fericirea. Atunci când stăpânești și munca și dragostea. Atunci când te împaci cu hotărârile tale, cu efortul tău, cu timpul tău. Nu o căuta de te îndoiești de existența ei pentru că nu poți valorifica ceva îndoindu-te. Dar astea sunt păreri și părerile unui suflet oarecare nu-s de urmat orbește. Eu doar vorbesc ca să nu tac pentru că-mi place să îți povestesc despre ce e în lună și în stele, chiar dacă nu cunosc cu exactitate, dar am fost de câteva ori printre planete și comete cu gândul, pierdută la pas prin ochii tăi, trecând dincolo de cerul senin al dimineții, pășind timid pe urmele dorului nemărginit rătăcit spre Calea Lactee, iar mai departe de acolo, rătăcit prin infinit.

Și revenind la începuturi, pune punct. Pune punct pentru că eu n-am putut să-l pun și-am lăsat cuvintele să se scurgă printre rânduri, inundându-mi hârtiile – din plicul rătăcit – cu emoții pe care le-am aruncat acolo ca tu să-mi asculți glasul copilăriei, glasul ființei rătăcite între cele patru zări, răspântia lor; ce se aude dincolo de fereastra ta atunci când nu se aude nimic, atunci când toamna îți miroase a ploaie de vară, când cafeaua cu lapte s-a răcit, când ai uitat drumul către casă căutând Venusul pentru a primi răspunsuri la ceea ce credeai că știi deja.

Sper că nu s-a așternut prea mult praf peste gândurile mele. Sper că le-ai găsit, le-ai citit și le-ai pus bine departe de ochii curioșilor. Sper că știi de ele la fel cum și eu știu de tine. Și sper că te ții bine atunci când cineva se va gândi la tine ca la o stea desprinsă din propriul tău întreg și dusă în întunericul fără sfârșit. Și aș mai spera la un răspuns posibil de felul său prin natura întrebării, formulată printre rânduri, discret de incoerent, dar dacă răspunsul meu este posibil, atunci orice alt răspuns ar fi lipsit de sens. Iar dacă nu-l găsesc, promit că voi schimba întrebarea.

Cuvintele mele s-au pierdut pe drum. S-au desprins din frazele cu sens și s-au preschimbat în forme lipsite de înțeles. S-au pierdut atât de departe în larg, încât au fost înghițite și înecate în valuri de emoție. De le găsești, păstrează-le. Au fost scrise chinuit, cu litere buchisite pe genunchi, în cele mai întunecate cotloane ale minții mele. Au fost tremurânde la auzul unui singur nume, dilatate în timp și spațiu ca pupilele îmbătate cu iubire, față în față cu iubirea și cu necunoscutul. Cuvintele mele nu știu teoria dreptății, nu sunt lipsite de greșeli, nici n-au fost dresate să se aleagă din gândire încât să sune coerent. Cuvintele mele se plimbă înainte și-napoi, pe marginea de sud a orei, pe marginea de nord a lumii împărțite fix la doi. Cuvintele mele nu se aud niciodată în liniștea nopții surde, nu-ți povestesc povești de adormit copii, dar nici istorii de trezit adulții. Ele nu vor să rănească, nici să te facă să-ți dorești să le mai auzi vreodată. Extazul în fața binelui, al răului, al frumosului, mă fac să tac pentru că a nu-ți reda imperfect perfecțiunea văzută prin ochii mei – sufletul nu știe să vorbească, el doar simte, uneori indecent, alteori constrâns de regrete, de suferință. Și-ar vrea mai mult de atât, dar n-a dat bacul în amor, ba chiar a rămas repetent, arzând tot mai mult cu fiecare zi consumată, transformată într-o lecție despre moralitate. Și oare e drept că unii primesc zilnic lecții noi de la soartă, pe când alții primesc coronița de-a gata?
Cuvintele mele sunt așa, încotro și niciunde, oricând și niciodată, iar de tu vei înțelege ceva, înseamnă că într-o proporție infimă, cuvintele mele au ajuns în brațele tale.

*the intimacy of being understood*

Cu somnul in ochi

Am pierdut multe nopți și mi-am dat seama că pe aici n-am mai trecut, deși mi-am lăsat în mod constant gândurile în drafturi care sper că într-o zi vor fi publicate. Momentan le las să se odihnească pentru că nu au acumulat maturitatea necesară pentru a fi scoase la lumină, dar cu fiecare noapte care trece, pe măsură ce eu rămân fără vlagă, ele continuă să se hrănească, să crească și să devină acele povești care merită să fie povestite publicului.
Ce s-a schimbat din aprilie până acum? Totul. Viața în sine, planurile de viitor, o parte din oamenii pe care obișnuiam să-i am în preajmă. Am schimbat și decorul pentru că prea mult îmi aducea aminte de trecut, iar eu când vreau să uit, o iau la pas grăbit.

Majoritatea oamenilor se gândesc la ce vor lăsa în urma lor când vor înceta din viață, dar oare câți dintre noi ne-am gândit la ce lăsăm în urmă cât trăim?

Îmi aduc aminte de câțiva oameni pe care i-am  întâlnit de-a lungul celor 28 de ani. Pe unii îi țin minte după chip, după nume sau după poveste. Pe alții însă nu. Nu pot să-i rețin și nici nu vreau; dar sunt totuși recunoscătoare pentru învățăturile primite de la viață, prin intermediul lor. Până la urmă, orice regret vine la pachet cu o lecție. Te-ai putea întoarce iar și iar la persoanele care nu fac nimic altceva decât sa te răneasca, dar ai decis să le lași în trecut. Asta înseamnă putere.


După fiecare accident emoțional, am ales să fug pentru a mă împăca cu mine însămi: eu cea fără experiență de viață versus noua eu – cea cu o experiență în plus și cu lecția învățată.
„Într-o zi am să iau primul tren sau avion la ora respectivă și am să plec oriunde de una singură. Am să las toți oamenii și problemele în spate și am să mă las purtată de vânt. Am să-mi ascult inima și am să cobor în locul ales de ea, unde nimeni nu mă cunoaște și unde voi fi eu însumi. „
Și nu e ușor. Trebuie să lași de la tine pentru a accepta că ai greșit, că te-ai lovit de perete și te-a durut. Dar îți va fi de folos pe viitor (sau așa ar trebui în mod firesc, deși sunt unii care continuă să cadă și cu morala poveștii în brațe).
Acesta a fost și motivul pentru care mi-am găsit refugiul în alt oraș. Acesta și faptul că am avut de mică libertatea de a alege încotro vreau să o apuc în viață, fără să mi se reproșeze că probabil nu iau întocmai deciziile cele mai bune. Dar sunt visurile și rănile mele deopotrivă și trebuie să le dau de capăt sau măcar să mor încercând.

Am ales să las întotdeauna în urmă ceea ce consideram că mi-ar putea face rău în prezent, drept urmare sunt ceea ce sunt astăzi. Oamenii care nu trăiesc în trecut, au mai puține regrete. Ceea ce e de bine pentru că nu poți să îți trăiești ziua de azi cu adevărat dacă te gândești la ziua de ieri. Seneca spunea că nu are rost să-ți amintești suferințele. E și normal, pentru că de ce ai alege să te întorci într-un timp în care ai fost nefericit? Învățăm. Învățăm și mergem mai departe cu curaj.


Bun… Și acum că trecutul e trecut și ne-a arătat o cale mai „dreaptă”, încotro o vom lua pentru a evita alte dezamăgiri?
„Acolo unde ne poartă gândul, instinctul, pașii. Spre acel acolo unde știm că vom putea regăsi un zâmbet de care ne-a fost dor, pe care am vrut să-l prindem în palme și să ni-l întipărim pe buze pentru a ne aparține de azi întotdeauna. Într-acolo unde știm că vom găsi ceea ce am căutat de multă vreme și deși era la îndemână, ne simțeam greoi când încercam să ne aplecăm pentru a-l ridica de la pământ. Cumva timpul s-a întors de partea mea. Am prins puteri, curaj. M-am desprins de toată greutatea pe care o purtam pe umeri și în minte pentru a putea ridica fericirea de jos. Și se merită? Da! Cu fiecare clipă.

Pentru că zâmbetul e fericirea care se află chiar sub nasul tău. Pentru că o poți întâlni la colț de stradă la exact 17:02. Pentru că poate mirosi a soare, a flori de primăvară și a latte. De fapt, asta poate fi chiar salvarea celor care se află într-o criză existențială sau importantă: o cafea cu mult lapte și fără zahar, pregătită în așa fel încât cei care o beau să se simtă mai spirituali; nu există nimeni care la ieșirea din cafenea să nu se simtă mai siguri pe sine, mai frumoși decât erau la intrare.

P.S: Zâmbesc și acum. Mulțumesc!