Cu F. intre perfect si ideal

F. îmi spune că vrea să se plimbe. Și eu, doar că singură. Vreau să îmi limpezesc ideile pentru a putea scrie o scrisoare.
F. știe unde îmi zboară gândul imediat cum aude cuvântul ”scrisoare”. Îmi zâmbește cu blândețe după care iese grăbit.
Rămân singură cu o mulțime de amintiri trimise cândva printr-o cutie poștală. Mi-e dor de frazele cu subînțeles… Le-aș scrie și acum cu inima încordată de griji, dar nu știu cum să încep.

F. mi-ar spune să mă las dusă de val, de vânt, de oricare altă forță mai puternică decât mine. Mi-ar spune ca mai întâi de toate să ies și să mă plimb, să admir peisajele din jur, oamenii cu toate grijile și bucuriile lor, cerul senin, să mă pierd pe străzi uitate de lume ca mai apoi să mă regăsesc; să mă regăsesc pe mine însămi, cu toate temerile și bucuriile pe care le port în suflet zilnic. Ies pe terasa camerei de hotel și privesc în depărtare. Nu vreau să mă gândesc că sunt prea departe de tot și toate. Sunt acolo unde mi-am dorit să fiu și nu înțeleg de ce mi-e greu să recunosc că pe cât de mult îmi place situația asta, pe atât de mult simt nevoia să fug.

E o graniță subțire între ideal și perfect, iar eu o văd căci e aici, chiar sub nasul meu. Trăiesc perfectul pentru că totul e perfect. Dacă mă uit în jur văd hainele lui F. lângă ale mele, periuțele de dinți una lângă alta, cearșafurile de pat șifonate pe ambele părți, poza de pe ecranul telefonului meu, inelul de pe deget… Totul e perfect precum o căsătorie la început de drum. Idealul e însă departe de a fi aproape; altfel nu se poate. E teoria lui ”mă descurc eu cumva.” Te descurci, ok, dar cu rănile ce faci?

F. știe că mi-e ușor și greu în același timp, E greu pentru amândoi prentru că nu m-am învățat să-l apreciez cu tot ce ține de el, iar la modul cel mai sincer vă spun că F. e perfect și ideal în același timp. I-o spun de fiecare dată când am ocazia și nu o fac pentru faptul că a fi cu și lângă el e o plăcere sau vreo onoare ci pentru că vine din suflet, pentru că văd și simt asta. El știe mai bine pentru că mă poate citi printre rânduri fără a-i fi greu.

Trecând peste și revenind la rândurile scrisorii care îmi stă parcă pe cap, vă mărturisesc că e greu să îmi găsesc cuvintele pentru a exprima idealul atunci când totul pare perfect în jurul meu. Promit că am să încerc, dar nu azi; și astfel mai amân încă o dată. Mototolesc coala de hârtie și o arunc la coș.
Mă schimb într-o pereche de pantaloni scurți, un tricou negru mai larg, îmi pun pălăria pe cap și cobor scările în grabă. Îi trimit un mesaj: ”Vin spre tine. Știu unde te găsesc.”
Sub soarele cald de aprilie, mă îndrept către F. Nu știu cum ar fi arătat totul fără prezența lui. Știe că e cel care mi-ar putea da tot universul peste cap doar printr-un zâmbet. Dacă nu m-ar fi iubit, nu ar fi rămas în preajma mea atâta timp.

Îl zăresc din depărtare în lumina asfințitului și îmi dau seama pe moment că suntem doar noi doi acum, că nu e loc mai bun în care aș putea fi. O fi perfect și nu ideal, dar e F. și face ca totul să fie bine: diminețile petrecute împreună la cafea, cumpărăturile în Cola di Rienzo, vizitele la Adriano, înghețata nelipsită din meniul zilnic, micile escapade neplănuite.

Cât va dura? O lună? Un an? O viață?
Nu știu, dar merită. Eu cu el, măcar o oră.

Lumea e ciudată: se lărgește, se restrânge, apoi se lărgește din nou și nu poți ști sigur niciodată că vei reuși să-ți găsești locul în ea. Dar când o faci, trebuie să furi câtă viață poți Și să pui puțin deoparte. Poate într-o zi, când vei avea nevoie de amintiri, îți va folosi acel pumn de viață și-ți va face plăcere să găsești un fir de nisip în păr. Și o să stai acolo mângâindu-ți sufletul și lăsându-l să vorbească.

Radio 105: Ligabue, Piccola stella senza cielo.
În față ni se deschide un drum lung către casă: cel puțin trei sferturi de oră bune.

Anunțuri

Din jurnalul lui F.

20160213_163328.jpgF. știe că m-am obișnuit cu prezența lui. Știe că în secunda în care iese pe ușă târând bagajul în urma lui, în mine se formează un gol greu de digerat. Sunt momentele în care el are drumul diferit de al meu.  Uneori îl aștept, alteori o iau la goană în urma lui, fără ca el să știe și-l surprind în cele mai ciudate moduri. Îi place modul zurliu în care îmi fac apariția pe nepusă masă, mai ales că și el obișnuiește să procedeze la fel atunci când se întoarce din scurtele sale călătorii. Nu mă anunță niciodată. Doar răsucește cheia în ușă și sare să mă îmbrățișeze spunându-mi cât de dor i-a fost. Aș minți să zic că nu-i simt lipsa atunci când nu e lângă mine, dar vreau să nu se simtă copleșit de atitudinea mea. Nu vreau să-l fac să fie încolțit. Are nevoie de libertare în ceea ce face, iar eu prefer să i-o ofer pe toată. Știu că într-un final, drumul lui de întoarcere va fi tot acasă.

”Trebuie să ai curajul să te pierzi pentru ca mai apoi să te regăsești.”

F. spune că drumul până acolo nu e atât de lung pe cât părea la început. Mergem de ceva timp pe aceeași cărare. Chiar dacă sunt multe suișuri și coborâșuri, știu că niciodată nu ne vom pierde. Ne-am regăsit de atâtea ori până acum încât chiar nu mai contează dacă la un moment dat o luăm în direcții opuse. Există un punct comun în care sunt sigură că ne vom întâlni de fiecare dată. Drumurile noastre nu au fost construite și nici pietruite. Noi le-am ales încă de pe vremea când ne pregăteam de prima noastră întâlnire.  Da, a fost ziua aia în care amândoi am pornit cu pași grăbiți spre același loc. Nu știam că urma să ne întâlnim, la fel cum nu credeam că am ajunge vreodată să trăim aceeași poveste. Tu erai tu, iar pentru tine zilele decurgeau la fel. Știai din totdeauna ce urma să faci a doua zi pentru că le planificai în detaliu ca totul să iasă perfect. Și ți-au reușit toate până în ziua în care ți-ai luat câmpii pe cărarea mea și ne-am întâlnit pe-o margine de lume. Am ezitat ce-i drept. Știam că drumul meu e cam pustiu și nu-mi doream un însoțitor de cursă lungă.

Am zis fie ce-o fi. Am văzut că tot insistai să mergem împreună prin aceleași locuri. Am prins drag de tine așa că te-am acceptat și am  fost de acord să împărțim orice: bune și rele. Am fugit din calea ta de nenumărate ori. Îmi era frică. Din mai multe motive. Încă îmi e. Mi-ai promis că va fi bine, iar eu cred în tine. Mi-ai zis să nu mă tem chiar dacă drumul e anevoios.

”O să fie la început, apoi te obișnuiești tu… ”. M-am obișnuit căci n-aveam încotro. Am zis că n-are ce să iasă prost, iar dacă va fi de rău, va fi pentru amândoi. Din nu știu ce motive am continuat să fug și să mă ascund. Am încercat să mă pierd în labirint. Am crezut că dacă nu mă vei găsi, înseamnă că Destinul nu ne vrea împreună și că întâlnirea noastră a fost ceva pur întâmplător. Iar tu ai reușit de fiecare dată să-mi dai de urmă.

”Nu mai fugi! Începe să-mi fie greu să nu te am lângă mine. Și-așa sunt destul de îngândurat când trebuie să plec pentru câteva zile de lângă tine. Recunoaște că așa ne-a fost dat să fie. Nu contează dacă-i pentru câteva zile sau pentru toată viața. Trebuie să avem curaj și să vedem încotro ne îndreptăm. Împreună pe același drum e mai bine decât singuri și de capul nostru.” Și am decis să rămân. Apoi totul a decurs ca într-un roman de-a lui Nicholas Sparks.
Zilele acelea erau egale între ele. De cu seară îmi puneam ceasul să mă trezească la prima oră a dimineții, dar întâmplarea făcea ca F. să sune cu 10 minute înaintea alarmei. Îi răspundeam pe un ton somnoros și lipsit de vlagă, iar el râdea în telefon imaginându-și cât de comic puteam să arăt ciufulită, cu ochii mici de somn și umblând amețită prin casă în căutarea ceștii de cafea în tricoul lung de dormit cu inscripția ”I love to sleep”. Știam că acele zile nu or să dureze o veșnicie deși mi-ar fi plăcut să încetinesc trecerea timpului. Eram conștientă că doar o întâmplare fericită a fost ca amândoi să ne aflăm în același loc în același moment. Urma despărțirea care părea a fi inevitabilă. Niciunul dintre noi nu era statornic în punctul respectiv. Atunci a fost marea încercare: aveam de ales între a continua să fugim amândoi în aceeași direcție pentru a continua să fim împreună sau să își vadă fiecare de drumul lui.

”Hai să nu ne gândim la ce e mai rău. Dacă ne merge bine nu avem de ce să renunțăm, indiferent de cât de greu va fi. Trebuie să încercăm! ”

Și am așteptat să ne trăim povestea după cum avea să dicteze Destinul. Ne pierdeam pe plajă la miez de noapte și continuam să mergem pe cărarea noastră plănuind cum să cucerim lumea. Lumea noastră peste care ne simțeam stăpâni. Linia orizontului ne aparținea și încă o dominăm și-acum. Ne plimbam până ne dureau picioarele și chiar și-atunci nu ne-am fi oprit. În zilele în care ploua, venea la mine și ne uitam la filme. Spre surprinderea mea, F. gătea chiar bine. Era o plăcere să împărțim același acoperiș, aceeași pătură, să trăim amândoi aceleași momente și să ne bucurăm la unison. Era perfect așa cum era și nu aș fi schimbat nimic. Cafeaua cu lapte în zorii zilei, ceaiul călduț din după-amiezile răcoroase, îmbrățișările de pe dig care-mi țineau de cald, versurile fredonate la ureche în liniștea serii pe malul mării, plimbările din toiul nopții pe marginea râului… totul a fost perfect.

”A fost? Acum nu mai e?”

Nu. Acum nu mai e perfect. E mai mult ca perfect. E ideal.