Jurnal de vacanta. Sa tot ai ce povesti.

Am strâns ceva amintiri şi gânduri în ultima perioadă. Eram în dubii în legătură cu ce să încep mai întâi, dar pentru că nu e neapărată nevoie să o iau în ordine cronologică, vreau să vă povestesc despre soare, spirite şi nopți nedormite.

1. Spiritele.

Credeți sau nu, în momentul în care o pățeşti pe pielea ta e cu mult mai înspăimântător decât atunci când te uiți la un film horror.
Camera în care eram cazate avea geamuri de termopan, jumate din plastic alb, jumate din sticlă cu modele florale prin care puteai distinge umbrele. Panica a început în prima dimineață. Fiind ploaie am mai zăbovit prin paturi până să ne încumetăm să ieşim. Eram noi 4 şi proprietara – o băbuță cu mersul lent pasionată de filmulețe cu bătăi sau comice pe care le lăsa pe replay zeci de minute în şir. La un moment dat, iese din camera ei târşâindu-şi picioarele de-a lungul holului. Nu peste mult timp, în urma ei trece o siluetă de bărbat, iar la niciun minut, un copil aleargă spre aceeaşi direcție. În clipa în care băbuța se întoarce spre camera ei, ies din cameră pentru a merge la baie. Curioasă din fire, mai fac câțiva paşi spre bucătărie, sperând să dau cu ochii de cei doi, dar nici urmă de vreunul din ei. Cum mă întorc înapoi în cameră, cum trece copilul alergând înapoi din direcție opusă, punând o palmă pe partea de sticlă a uşii.
Totul a căpătat o nuanță mult mai ciudată când remarcasem rama spartă a unui tablou care mai ieri era intactă cât şi copilul neastâmpărat şi inexistent care tot făcea ture pe hol.

2. Europa FM – live pe plajă, Partea 1.

Prima zi a fost obositoare, iar drumul din Mangalia până la plaja dintre Venus şi Saturn s-a lăsat cu poze perfecte şi o campanie de salvare a crabilor eşuați la țărm – inițiată de Iasmina. Între două beri şi o aşteptare lungă, i-am ascultat pe elefanții bizari şi o jumătate de piesă a celor de la Alternosfera.
Ne-am grăbit să ajungem la apartament, doar că privirile au fost acaparate de fulgerele din largul mării. Le-am admirat, ne-am speriat, am grăbit pasul, am luat-o pe drumul greşit, am împărțit în mod egal la 4 persoane 5 gogoşi şi ne-am mânjit de ciocolată şi caramel, iar când deja ne credeam în siguranță am dat nas în nas cu băbuța şi ale ei spirite năstruşnice.

În ziua imediat următoare, înainte să fugim la Mamaia, am ajuns în Neptun cu două obiective: să găsim o pereche de pantaloni lungi şi să mâncăm. Am cam pierdut numărul cafelelor dar urma să fie cu folos…

3. Aventuri la Mamaia.

Atunci când revezi un vechi prieten nu poți decât să te bucuri, mai ales când alergi dintr-un oraş în altul. Am strâns câteva amintiri şi de aici. Pe lângă faptul că ne-a prins o ploaie torențială şi ne-am adăpostit la telegondolă, am ajuns să străbatem aceeaşi stradă în lung şi-n lat fiindu-ne imposibil să găsim drumul corect către ieșirea din stațiune. În rest, s-a lăsat cu voie bună, îmbrățişări, puțină amețeală, plimbări pe plajă, dezmembrări de leagăn, hrănitul pisicilor cu cartofi prăjiți şi piept de pui, iar nu în ultimul rând aşteptatul unui autobuz în stația greşită ( sau mai degrabă inexistentă ).
Cu toate că ar trebui să povestesc mult mai mult la acest capitol, prefer să o fac sub o altă formă, cu o altă ocazie. Cert e că am plecat cu o doză în plus de optimism şi cu un băgăjel destul de greoi încărcat până la refuz de zâmbete.

4. Europa FM – live pe plajă, Partea a II-a

Ne-am început (ceea ce noi numeam) ultima zi cu umerii încărcați de soare, cu pudra la purtător alături de câțiva nervi şi nu în ultimul rând cu gânduri pozitive pentru o seară alături de câteva suflete prea dragi nouă. În mod normal, nu totul e roz din prima, drept urmare am avut câte ceva de înfruntat până când au ajuns băieții de la Carla’s Dreams (ai noştri). Dar a meritat aşteptarea.
Atmosfera din backstage pendula între relaxare şi agitație, iar cu ea la fel şi noi. Nu-mi aduc aminte cât de repede sau greu a trecut timpul până în momentul în care i-am zărit pe băieți venind. Restul a fost o mare de zâmbete şi bucurii prea multe ca să le pot enumera, prea complexe pentru a le descrie.
Drumul spre casă s-a rezumat la clătite uriaşe cu Nutella şi banane. + zâmbete.

5. Costineşti. Roata. Secția de poliție. Răsăritul. Gara.

Nu ştiu dacă se trage de la faptul că am tot adus în discuție posibilitatea de a dormi o noapte pe plajă, dar cumva planetele s-au aliniat şi ne-au pus în fața faptului împlinit. Rămase blocate în gara din Mangalia, nemaigăsind bilete la niciun tren spre București, am decis să lăsăm totul în voia sorții şi am fugit la Costineşti cu gândul că o noapte albă la mare nu e mare filozofie.
Şi da, nu ne-am plictisit nicio clipă. Aproape că ne-am dat de ceasul morții într-o roată din parcul de distracții, după care ne-a luat ceva timp să ne împrietenim cu un trenuleț. Când am revenit cu picioarele pe pământ şi ne-am relaxat sufletele, am înălțat lampioane ( 2/5 -deoarece ne-a cam fentat bricheta şi vântul de la țărm). Ne-am împrietenit cu câinele Vitiligo, am băut o cafea şi am râs haotic, timp în care ne-am încălzit pe o bordură de pe faleză, la ora 2 noaptea.
Ce a urmat n-a fost întocmai partea cea mai plăcută a serii, dar am găsit până la urmă refugiu la secția de poliție din Costineşti care s-a oferit să ne adăpostească până la răsărit. (nu că s-ar fi întâmplat ceva rău, dar era o locație mai prietenoasă decât țărmul umed).
Soarele de dimineață ne-a adus o porție de frig, un fotograf cu chef de vorbă şi câteva poze la malul mării. Trecând peste pielea fierbinte de la cât soare acumulase cu o zi înainte în 5 ceasuri de plajă şi cele câteva ore închise în Springtime în care am luptat cu patru telefoane pe o priză, ultima bătălie cu oboseala s-a dat în gara din Costineşti. Şi nu mint când vă spun că a fost cele mai lungi ore posibile din viața mea, cam 7 la număr. Am reuşit să-mi odihnesc puțin ochii deşi cu greu făceam față jucăriilor copilului italian care acaparase bancheta din față.

Amintirile astea sunt făcute pentru a fi povestite. Sunt acele momente în care nu te mai enervezi pe ceea ce te scotea din sărite ci zâmbeşti în același timp cu sufletul tău şi cei alături de care ai îndurat frig, ploaie, supărări, lacrimi şi bucurii. Şi oarecum tinzi să mulțumești pentru ce ai trăit şi simțit.

Reclame

Recapitulare.

M-am chinuit să păstrez anumite amintiri fără să le împărtășesc cu cei din jur. Le-am păstrat pentru zilele în care voi duce dorul lor şi voi reîncepe să răscolesc adânc după imagini, persoane şi discuții vechi. De-a lungul anilor am mai scăpat de povara unora dintre ele, altele în schimb au dat buzna de curând şi par a fi mai lucide ca niciodată. Zici că fac parte din prezent, nu din capitole încheiate cu ani în urmă. Sunt colorate viu, deloc prăfuite, cu volum. Simt că vor să se facă auzite, întocmai cum spunea cineva: „Poveştile nu sunt făcute să trăiască singure. Povesteşte-le.”

Şi încet încet sunt cuprinsă de câțiva vapori de parfum. E un miros plăcut de iasomie cu nuanțe lemnoase. Nu sunt suficient de sigură că vreau să îmi aduc aminte unde am simțit adierea asta, la fel cum refuz să cred că un om mai matur decât tine acceptă să te uite din cauza unei nepotriviri de program sau fără să înțeleagă din privirea ta cum ceri de fapt ajutor. Mi-am promis la un moment dat că îți vou scrie şi poate e cazul să o fac acum. Îți mai aduci aminte nopțile la 17 ani în care vorbeam la telefon până dimineața şi adormeam zicând o frază fara sens doar pentru că visam? Îți aduci aminte cum am reacționat la primele întrebări la care ți-am răspuns când ne-am cunoscut prima oara la majoratul acela? Îți aduci aminte sau are vreo importanță faptul că am schimbat Brașovul pe Chișinău? Sau că visam să îți arăt priveliștea de la etajul 9 ție şi nu altcuiva? A fost ok să par eu scorpia şi tu cel vătămat doar pentru simplul fapt că refuzam să dau curs la ceva ce mi-ar fi provocat mie un rău în primul rând? A fost ok să pleci fără să apuci să auzi deznodământul poveştii? A fost… şi chiar şi după am încercat să dau de tine sau măcar de promisiunea ta de a rămâne prieteni la bine şi la greu, doar că tu ai început să ai alte priorități şi să uiți de cei dragi. Nu ştiu dacă are sens să îți reproșez asta după atâta timp, dar să ştii că amintirile nu se înapoiază cu un bilețel de „adio, rămâi cu bine”. Şi a fost urât să-mi dai tot pachetul înapoi cu scuza că nu îți mai aparțin, iar eu eram aia imatură căreia i-ai zis ca mai are de crescut. Acum nu mai doare decât faptul că trecem unul pe lângă celălalt şi avem impresia că ne ştim de undeva, doar că tu încă îmi porți pică pe o poveste căreia nu îi cunoşti finalul şi nici dedesubturile. Şi nici n-ai să mai dai vreodată nas în nas cu asta. Dar e ok. Tu ai un drum, eu altul și e clar că ele se opun acum pe veci.

Revenind la Chișinău şi la acei ani „petrecăreți” în care amicul Dima era un fel de Wade, îmi aduc aminte de atât de multe clipe încât dacă fac un pas înapoi mă întreb daca oare trebuia sa procedez altfel şi să nu amestec ura cumulată față de o persoană cu îndepărtarea de alți cincizeci de oameni frumoşi care au apărut rând pe rând în viața mea. Unora dintre ei ar trebui să le mulțumesc pentru că au semnat condica, cum se spune, iar pe alții ar trebui să îi contactez şi să le spun că aveau dreptate. Tocmai ce voiam să menționez numele unei persoane folosind doar inițialele, dar mi-am dat seama că cititorii acestui articol probabil s-ar duce cu gândul către altă persoană, fapt pentru care mă limitez în a-i mulțumi pentru serile de vară din cerdac şi poveștilor interminabile. Refuz să cred că m-am dezobişnuit de toate bucuriile sufletești acumulate în perioada aia. Părea totul atât de simplu şi eram lipsită de orice grijă. Nu mi-am dat seama când s-a produs schimbarea. Uneori e suficient să clipeşti şi să pierzi din vedere momentul ăla pe care îl aşteptai cu sufletul la gură. Sau, şi mai rău, să te pierzi chiar pe tine.
De la Chișinău am plecat de fiecare dată cu o valiză de amintiri. Fie că e vorba de un weekend petrecut la Vadul lui Vodă sau de serile de pe deal când se strângea lumea pentru „concertele” unplugged. Se cânta până târziu în noapte, se ciocnea vin de Cricova, iar clinchetele şi voia bună se auzeau până-n vale. Nu aveam semnalul bun la telefon şi nici nu mă aflam în vremurile când lipsa Wi-Fi-ului reprezenta o tragedie. Totul se rezuma la muzică, prieteni, vin şi poveşti de viață. Nici nu simțeai cum trece timpul sau poate că nici nu voiai să treacă. A trebuit să mă îndepărtez la un moment dat de etapa asta. Am lăsat în urmă plimbările prin parcul Ciocana, cafeaua cu lapte de la Muz, Valea Trandafirilor şi interminabilul drum spre „casă” pe Calea Orheiului. Am fost nevoită să fac acest pas ca să nu am remuşcări mai târziu. Şi în general, ca să poți fi împăcat cu tine, trebuie să îți asumi că într-un război pentru pace, cineva tot trebuie să cedeze. N-am să pronunț vreun alt nume şi nici nu voi numi persoana aia responsabilă de pagubele sufletești. El nu ştie cât ştiu eu. Dar îi mulțumesc pentru prieteni şi amintiri. Le voi păstra un timp scurt.

Nu neapărat în ordinea asta, a apărut un alt personaj în viața mea, prezență care m-a făcut să-mi pun sufletul pe hârtie lună de lună. Am scris pagini întregi în speranța că pot să echivalez distanța dintre noi cu emoțiile pe care ajunsesem să le simt datorită lui. Am învățat să ezit, să mă bucur de iluzii de scurtă durată, să înghit în sec la o cuprindere sau să mă prefac că e ok să trecem unul pe lângă celălalt fără să-mi sesizeze prezența. Şi am tot sperat şi m-am luptat cu mine pentru că EL nu ştia că eu asta fac pentru a-l face să înțeleagă ce simt. Nu ştiu cât timp a durat cu exactitate perioada asta. Cu siguranță aş avea prea multe de povestit şi tot nu ar reuşi cineva să priceapă cu adevărat. Fără să vrea, m-a învățat că „e timp pentru toate” ( fără să creadă în spusele lui ), că „orice e posibil dacă vrei” (dar nu şi ce voiam eu) … Deprinsem obiceiul de a-i scrie un mesaj de noapte bună aproape seară de seară. De cele mai multe ori, răspunsul sosea în zori de zi, iar dacă nu-l primeam, urma să zâmbesc fals tot restul zilei. Oarecum mă simțeam confortabil cu „ritualul” acesta. Îl simțeam aproape deşi habar n-aveam cât de departe putea fi. Eram mulțumită că avem amândoi ceva al nostru, fapt care mă făcea să mă simt în elementul meu.
Îmi aduc aminte că stabilisem şi o melodie pentru povestea noastră şi nu în mod întâmplător. Ne-am găsit în Oldies „aleatoriu”. N-am vrut inițial să dau ochii cu el deşi imi doream asta cu tot dinadinsul. Când inima şi-a făcut o doză de curaj, m-am apropiat de el. Nu pot să-mi aduc aminte ce am vorbit, cât am vorbit, nici măcar dacă am spus ceva prostesc. Am fost mulțumită să-i fur câteva îmbrățişări şi zâmbete. Le port şi acum în minte căci în suflet posibil dor. M-am bucurat să-l aud cântând la karaoke şi am ales de comun acord cu mine însămi piesa „Stand by me”. Dacă citeşti postarea asta, să ştii că ne aparține şi nu o poți folosi în alte scopuri sentimentale.
Cred că am reușit să trec destul de uşor peste toată povestea asta. Mai am remuşcări pentru faptul că probabil n-am făcut cât trebuia, dar consider că nu mai încăpea loc de încă un plus de insistență. Ce-i mult strică.

Acum e timpul să mă întorc cu vreo 12 ani în urmă, mai mult sau mai puțin pe vremea când vacanțele de vară se rezumau la dimineți cu zâmbete şi diverse jocuri. Pe vremea aceea aveam o firmă (teoretic vorbind). Era alcătuită din câteva pături înşirate prin curte, două bănci pe post de birouri, un telefon fix stricat cu număr de interior 521. Eram 3: Ioana, Andreea şi eu. Câteodată doar 2: Ioana şi eu. Câteodată alte două: Andreea şi eu. Ne aveam bine toate atunci când nu ne aveam rău. Eram copii şi de multe ori apăreau conflicte din cauză că una era mai rezervată ca alta sau că părinții uneia erau mai stricți decât ai alteia… ori pur şi simplu ne invidiam una pe cealaltă şi comentam aiurea. Au fost şi zile în care certurile se dădeau pe față: „E Andreea la tine? Atunci eu plec acasă”. Sau invers. Era amuzant sau cel puțin acum e. Şi cu toate astea, acum tânjesc după acel timp. Aveam activități care îmi ocupau toată ziua: de dimineață până la prânz scriam sau ne făceam temele de vacanță, iar apoi până la apus aveam de lucru la firma de modă/publicitate/productie tv din curte. La final de zi cam începeam să ne retragem fiecare, nu înainte de a pune la cale ziua următoare. Cam ăsta era ritualul zilnic. În weekend-uri Ioana pleca acasă şi nu prea ne vedeam. Pe Andreea în schimb, o aveam la o aruncătură de băț şi nu rămâneam niciodată singură. Am strâns multe amintiri împreună şi foarte puține poze (vreo 2-3 de la o zi de naștere sau Paşte… sau ambele) doar cu Andreea.

Timpul a trecut în zbor. Am petrecut aşa câteva veri şi niciodată nu am tânjit după mai mult. La un moment dat, a intervenit o ruptură între noi sau pur şi simplu ne-am maturizat. Am mai auzit-o pe Andreea strigându-mă la poartă pentru ultima oară cred că înainte să intru la liceu, iar atunci pentru a-mi cere un caiet sau o carte. Ne-am pierdut. Cu Ioana nu ştiu ce s-a întâmplat. A fost o îndepărtare bruscă. N-am mai ținut legătura decât prin like-uri pe facebook. Oarecum regret şi o zic cu lacrimi în ochi. În caz că citiți aceste rânduri cumva, mi-e dor de voi…

E ciudat cum ai universul într-o mână când ești copil şi îți permiți să îl învârți pe degete, dar după, cu cât creşti, cu atât devii incapabil şi stângaci şi devine prea imatur să te mai joci apoi. Îl scapi, de multe ori nu te mai uiți în urmă şi mergi pe drumul tău. E trist, dar e firesc să te desprinzi de copilărie. Important e s-o porți în suflet şi să nu o uiți. Eu n-am s-o fac şi nici nu pot.

Fără să păstrez vreo ordine cronologică în fluxul amintirilor, după ce m-am plimbat de la o poveste la alta, ajung în punctul în care mă regăsesc cu un alt eu. De data asta nu scriu decât pentru mine şi pentru că din când în când simt nevoia de a purta un dialog cu Wade. Am avut clipe de regasire cu el în cele mai neaşteptate împrejurări. Ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva îmi citeşte gândurile (am înțeles peste ani că asta era menirea lui).
Era o după-amiază ploioasă de iulie, friguroasă, cu tunete undeva în fundal. Stăteam la birou încercând să scriu câteva rânduri dintr-un articol anterior. La un moment dat, dă buzna în cameră, enervat peste măsură de starea mea de spirit puțin acidă.

„Îți faci bagajul şi te pregătești. Pleci mâine cu trenul de 10.45.”

Şi m-am bucurat pentru prima oară că am fost împinsă de la spate să-mi iau tălpăşița. Aveam nevoie de o escapadă. Urma să fie ultima vacanță în care mai urcam la balconul etajului 9 de pe Bulevardul Mihai Viteazu din Sibiu. Revin des la amintirea asta pentru că inevitabil nu cred că mă pot despărți vreodata de ea. Am prins atâtea apusuri de soare printre nori şi vârf de munte încât mi-am agățat toate speranțele şi bucuriile copilăriei mele acolo, în spațiul acela limitat, dar totuși infinit prin ochii mei. Şi nu ai cum să uiți un colț de paradis când devine intangibil. Wade a încercat să facă mai uşoară trecerea de la copilărie la maturitate. Nu m-a certat niciodată şi m-a lăsat să greşesc ori de câte ori am dorit, suportând bineînțeles obligatoriul „ți-am spus eu!” (uneori mai insuportabil decât o morală). Dar făcând un pas în față şi privind spre trecut, constat că el a avut întotdeauna dreptate şi că aş face bine să-mi ascult mai mult conștiința de acum înainte.

Mergând mai departe pe calea care m-a adus în prezent, undeva, la un moment dat şi-a făcut apariția Alexandra cu care am împărțit bune şi rele. Anii s-au scurs rapid şi am adunat 2735 de zile, de amintiri mult prea multe ca să le înşir. Recunosc că uneori am greşit şi continui să o fac probabil, dar conflictele se sting repede. Am în minte câteva fotografii făcute la cursele de raliu din Sibiu, alte câteva prin Oldies şi Imperium, plus încă o mie pierdute în timp şi spațiu. Am păstrat pe lângă imagini prăfuite deja, idei şi planuri de viitor. Nu ştiu ce va urma, dar vreau să rămână în preajmă inclusiv la pensie. N-am ce să îi reproșez deşi am mai făcut asta până acum fără să vreau. La fel şi ea cumva. Mi-e colega de pozne, de apartament, de călătorie, de zâmbete şi de tinerețe. Am strâns zile cu soare şi prieteni pe toată viața alături de ea. Fie că e vorba de concerte sau de un sejur prelungit la mare (detalii în viitor) am un grup tare vesel care mă face să zâmbesc (Iasmina, Silvia, Andreea). Fetele astea au devenit parte dintr-o familie pentru mine. Incluzând momentele neinspirate şi discuțiile apărute hai-hui la prima oră a dimineții din cauza frigului, țin la ele şi la bucuria cu care împărțim de la o vreme cele mai frumoase amintiri posibile.

Am început să scriu aceste rânduri făcând referire la persoanele din trecut, am adăugat câte puțin din prezent şi ar trebui să mă raportez oarecum şi la viitor.

La capitolul acesta o să îl includ pe F. şi tot ce ține de dorința pe care mi-am pus-o în momentul în care am lansat pentru prima oara un lampion de la malul mării. Sper că acel gând mic a ajuns acolo unde trebuie şi ca nu s-a pierdut în largul cerului senin. Ştiu că dacă ar fi să mulțumesc pentru curaj şi stabilitate emoțională, ar trebui să-i fiu recunoscătoare lui F. pentru toata maturitatea pe care am dobândit-o de când a apărut în viața mea. Nici Wade nu s-a încumetat să domolească un temperament aprins. F. nici măcar n-a încercat să mă schimbe. Habar n-am dacă şi-a dorit asta vreun pic. Mi-a „furat” toată negativitatea şi mi-a pus o doză mai mare de fericire fără să-mi ceară nimic la schimb. Mi-am dat seama de tot în clipa în care am simțit că l-aş putea pierde, în clipa în care nici măcar tipul căruia i-am scris romanul, nu mai provoca durere în sufletul meu. Atunci mi-am restabilit ordinea priorităților şi am ajuns să delimitez clar persoanele cărora le mulțumesc că au trecut prin viața mea de cele care vor rămâne pentru totdeauna lângă mine.

Și uite așa, după ce am făcut o recapitulare printre persoane și amintiri, e timpul să zâmbesc și să mă pun la somn cu conștiința împăcată.

More to come! 😇

Capitole incheiate si sfaturile lui Wade.

Mă întorc constant în trecut. Adesea se întâmplă doar din cauza unui parfum cunoscut sau a unei lumini difuze prin draperia ferestrei din dormitor. Îmi aduc aminte de mici bucurii şi sunt sigură că mai toți le avem şi le  resimțim la un moment dat când ne împiedicăm involuntar de frânturi de imagini din anii anteriori. Zilele astea am făcut o călătorie spre trecut. Nu ştiu sigur dacă mi-am dorit sau nu, dar am avut o clipă în care am simțit ca din instinct să dau buzna spre zilele alea. A fost o nevoie imperioasă. Trebuia să ajung acolo cumva. Şi am luat primul tren.
Nu am fost singură. Mai era cu mine o prezență care mi-a ținut companie. Mă credeți sau nu, totul s-a schimbat cu timpul. Oarecum, nimic nu mai e cum era cândva. Nici măcar magazinele de-a lungul bulevardului Mihai Viteazu nu mai erau în ordine. Buticul din fața blocului s-a transformat în supermarket, iar la capătul străzii, vis-a-vis de fântâna rotundă, în sfârşit s-a deschis primul fast-food non-stop din oraş. Am auzit şi de noua cafenea Lara. Sper să-i calc pragul curând. Toți laudă cafeaua aia. „Dumbrava” a rămas tot acolo, neschimbată, cu acelaşi aspect vechi, dar totuşi nu mai vechi decât înainte. În rest, la fiecare pas, te simți la fel de liniştit şi împăcat cu propriul destin. M-am plimbat pe drumul ce duce spre Centru. Am dat de o altă eu – îmbufnată fără motiv (da!- se întâmplă uneori). Mă certam cu Alexandra, nu mai ştiu din ce cauză. Urma să plecăm acasă a doua zi, iar eu nu puteam să ies din stare. Ne oprisem în parcul Astra pentru nişte poze. Ziua aia a fost ieşită din comun. Băteam pasul şi întindeam nervul. De fiecare dată, pe fiecare stradă… Totuşi spre sfârșitul zilei a intervenit o schimbare bruscă. Fix la apusul soarelui, în spatele muzeului din Centru. Copiii alergau în jurul fântânii arteziene încercând să intuiască momentul în care va porni apa. Tatăl lor, rebel din fire, nici nu se îngrijora de faptul că ar putea răci, ba chiar mai mult, îi lăsase în grija privirii noastre de pe bancă, până s-a întors el cu înghețata. Mă calmasem. Am rămas câteva minute bune cu fața spre soarele care se  pierdea între muzeu şi primărie. Era linişte în suflet; înaintea furturnii. 

Furtuna a mai întârziat puțin. A venit în momentul în care am păşit în Oldies. Nu mai țin minte toate detaliile pentru că refuz să o fac. Îmi permit să fiu puțin răutăcioasă, dar pe bună dreptate. A fost momentul în care am conștientizat că cineva trăieşte visurile în locul meu. Nu că eram geloasă pe ce aveau ei. M-a deranjat că el i-a oferit alteia visurile mele. În momentul acela, m-am pierdut puțin pe drum dar am găsit cumva o cale care să mă readucă în prezent fără remuşcări. A fost o furtună de scurtă durată. A ținut până în momentul în care mi-am dat seama că nu e suficient  să simți doar tu. Am pus punct încă unui capitol destul de lung. Nu ştiu dacă s-a meritat sau nu, cert e că am reușit să mă strecor afară din joc fără prea multe răni. Cel mai mult regret că m-am răzbunat pe sutele de pagini scrise la momentul acela din suflet. Acum zac sub birou în teancuri rupte şi aşteaptă o poveste care să merite să îi ia locul. 

Am cutreierat ceva timp până să accept că e cazul să mă întorc in prezent. Am încercat să trag de timp, dar cred că a fost invers. Oamenii nu pot trăi independent de trecutul lor. Cu chiu cu vai, am prins trenul către prezent. Pe alocuri simt un gust amar. „Înainte era mai bine” deşi vedeam în ceață şi gândeam mai imatur. Era mai bine pentru că nu aveam prea multe griji. Eram acasă, eram înconjurată de cei dragi, trimiteam scrisori lunar şi iubeam libertatea unui copil care scria zilnic pagini dintr-un viitor roman devenit franjuri. Am alergat după trenuri ca să prind zâmbete din mers şi să caut un chip printre alte zeci. A fost totul relativ simplu. Îmi amăgeam sufletul cu bucurii mici pe care nu stăteam să le caut. Pur şi simplu veneau de la sine în acel timp în care trăiam liber. 

În momentul în care am înțeles că nu e suficient să simt doar eu, am intrat într-un proces de maturizare. Această perioadă îi aparține în totalitate lui  F şi drumețiilor cu dublu sens dincolo de graniță. Au fost călătorii de auto-cunoaștere, de împăcare cu eu-ul zbuciumat. Am câștigat în egală măsură cu ce am pierdut, sau chiar mai mult. Şi a fost ok. Mi-am dat seama că se poate atât timp cât vrei. Am păşit iar în Oldies fără să simt mâhnire sau vreun nod în gât. Nu am mai căutat chipuri cunoscute şi nici nu am răscolit amintiri din trecut. Mă vindecasem de tot ce am scris in paginile alea rupte. Nu pot să vă descriu senzația; un amestec de „am trecut peste, sunt ok” cu „oare ce mă fac de acum încolo?” Era o presiune mult prea mare între  ceea ce visasem şi ceea ce primisem. Wade a fost şi el dezamăgit. L-am întâlnit peste câteva luni bune în centrul vechi, la o terasă oarecare. Mi-a spus că trebuie să mă adaptez prezentului ca să pot face față viitorului. Mi-a spus că e în regulă să pierd atât timp cât câştig bucurii noi. 

„Nu e nicio problemă dacă dai de oameni care îşi iau tălpăşița din viața ta, la fel cum nu văd de ce te-ai pierde cu firea când nu totul e aşa cum ai plănuit. Vei avea de furcă în viață. Vei zâmbi şi vei plânge în același timp şi nu o să îți dai seama dacă e de bucurie sau tristețe. O să înveți să primești o morală şi să accepți ca atare o înfrângere sau o constatare pe care până în prezent ai refuzat-o. E ok să pierzi dacă vrei să câştigi ceva mult mai valoros. Nu fi rea atât timp cât te aştepți să nu fie şi alții cu tine la un moment dat. Şi astea nu sunt neapărat principii de viață, ci punctele pe care trebuie sa le ai în vedere dacă vrei să pari un om responsabil. Cunoaşte-ți limitele personale şi nevoile imperioase ca să nu te loveşti de criticile celor dragi. Iar dacă ai bifat toate punctele şi ceva tot nu îți iese la socoteală, înseamnă că problema e la altul care nu a ştiut să pună punct când a trebuit.”

I-am mulțumit şi m-am grăbit în întâmpinarea unei noi săptămâni în care urma ca totul să fie liniştit şi fără remușcări. 

24

Încă un an. Inițial  vrut să scriu postarea asta pe Facebook, mulțumind tuturor pentru urări, dar mai apoi mi-am dat seama că am prea multe de spus şi nu aş fi vrut să trec cu vederea amintirile şi  oamenii dragi din viața mea. Aşa că le mulțumesc mai întâi de toate părinților şi familiei pentru tot am învățat de la ei din aceşti primi 24. Le mulțumesc pentru amintiri, pentru sfaturi şi morala primită uneori; pentru momentele în care ajung acasă cu atât de mult  dor în suflet. 

Îi mulțumesc lui Sony care n-a mai prins aniversarea asta. Recunosc că a fost (puțin spus) trist pentru mine să nu o mai găsesc în culcușul ei din bucătărie. Am vrut să scriu despre Sony de mult timp, de când s-a dus, dar am aşteptat să mai treacă un timp ca să nu mă împotmolesc în lacrimi la fiecare cuvânt. Am sperat că timpul o să rezolve asta, dar nu a fost să fie aşa. Iată-mă acum, în timp ce mă chinui să scriu în plâns despre ea. E mai pustie casa fără ea. Am momente în care încă îi port de grijă. Intru în curte şi privesc țintă spre geam, acolo unde obişnuia să mă aştepte când simțea că mă apropii  de casă.  Dar pervazul e gol, iar atunci îmi aduc aminte că Sony nu e şi nici nu va mai fi acolo. Unii ar spune că  „Eh, e doar o pisică.” Dar ea a însemnat mai mult decât atât. 

Îi mulțumesc Alexandrei pentru că nu ştiu pentru ce să  îi mulțumesc în primul rând: pentru cei 7 ani, pentru amintiri, în general. Ştie că deşi ne mai certăm din motive prosteşti, până la urmă nimic nu ar strica prietenia asta. Îi mulțumesc pentru plimbările prin Sibiu, pentru orele petrecute în gara din Brașov, pentru râsetele de la Dumbrăvița Bârsei şi pozele de la Codlea. Pentru drumețiile pe Muscel şi toate celelalte peripeții.

Le mulțumesc băieților de la Carla’s Dreams pentru zâmbete, versuri, îmbrățişări şi amintiri, pentru bucuria de a împărtăşi o cafea şi sfaturi utile pentru viață, iar cu ocazia asta vreau să adaug mai multe despre oamenii dragi pe care i-am cunoscut în decursul ultimului an datorită lor. Îmi amintesc că primele cuvinte pe care le-am schimbat cu Andreea şi Teo au fost în vara anului trecut la audițiile de la X factor despre bătrâneii de care nu aveai loc nici să respiri. Multe luni mai târziu urma să asistăm la naşterea hashtag-ului #gatastop în cadrul unui eveniment mult aşteptat dereglat de câțiva stropi de ploaie insesizabili si impertinenți. Ne-am bucurat toate de un „concert” fabulos pe trecerea de pietoni din fața „clădirii impunătoare”, asta după ce ne adăpostisem vreo două ore de inundație, tornadă şi uragan, la o bere în Centrul Vechi. One of a kind 🙂 **To be continued after 6 of May 2017. Şi vă mulțumesc.

De Andreea mai leg o  amintire petrecuta la Ploiești alături de Iasmina şi Alexandra. Şi le mulțumesc pentru o cursă contra-cronometru cu maşina în căutarea buletinelor, dar şi pentru bucuria şi îmbrățişările de la finalul îndeplinirii misiunii.

Îi mulțumesc Silviei pentru râsul ei molipsitor şi pentru lipsa de energie dintr-un drum de-a lungul Cişmigiului până la McDonald’s dintr-o zi de luni.

Îi mulțumesc lui F. pentru bluzele lui călduroase şi pentru vizitele neaşteptate şi în mare grabă. Îi mulțumesc pentru idei, sfaturi, planuri malefice şi discuții interminabile în miez de noapte.

Ar mai fi atât de multe de adăugat, dar uneori prefer să mai păstrez şi în suflet. Mulțumesc la toți încă o dată pentru căldură, prietenie şi poveşti.

Cu F. intre perfect si ideal

F. îmi spune că vrea să se plimbe. Și eu, doar că singură. Vreau să îmi limpezesc ideile pentru a putea scrie o scrisoare.
F. știe unde îmi zboară gândul imediat cum aude cuvântul ”scrisoare”. Îmi zâmbește cu blândețe după care iese grăbit.
Rămân singură cu o mulțime de amintiri trimise cândva printr-o cutie poștală. Mi-e dor de frazele cu subînțeles… Le-aș scrie și acum cu inima încordată de griji, dar nu știu cum să încep.

F. mi-ar spune să mă las dusă de val, de vânt, de oricare altă forță mai puternică decât mine. Mi-ar spune ca mai întâi de toate să ies și să mă plimb, să admir peisajele din jur, oamenii cu toate grijile și bucuriile lor, cerul senin, să mă pierd pe străzi uitate de lume ca mai apoi să mă regăsesc; să mă regăsesc pe mine însămi, cu toate temerile și bucuriile pe care le port în suflet zilnic. Ies pe terasa camerei de hotel și privesc în depărtare. Nu vreau să mă gândesc că sunt prea departe de tot și toate. Sunt acolo unde mi-am dorit să fiu și nu înțeleg de ce mi-e greu să recunosc că pe cât de mult îmi place situația asta, pe atât de mult simt nevoia să fug.

E o graniță subțire între ideal și perfect, iar eu o văd căci e aici, chiar sub nasul meu. Trăiesc perfectul pentru că totul e perfect. Dacă mă uit în jur văd hainele lui F. lângă ale mele, periuțele de dinți una lângă alta, cearșafurile de pat șifonate pe ambele părți, poza de pe ecranul telefonului meu, inelul de pe deget… Totul e perfect precum o căsătorie la început de drum. Idealul e însă departe de a fi aproape; altfel nu se poate. E teoria lui ”mă descurc eu cumva.” Te descurci, ok, dar cu rănile ce faci? Și nu, nu mi-e frică să-l iubesc. Nu acum și nu încă. Poate doar dacă o să ajung vreodată să mă tem de mine.

F. știe că mi-e ușor și greu în același timp, E greu pentru amândoi prentru că nu m-am învățat să-l apreciez cu tot ce ține de el, iar la modul cel mai sincer vă spun că F. e perfect și ideal în același timp. I-o spun de fiecare dată când am ocazia și nu o fac pentru faptul că a fi cu și lângă el e o plăcere sau vreo onoare ci pentru că vine din suflet, pentru că văd și simt asta. El știe mai bine pentru că mă poate citi printre rânduri fără a-i fi greu.

Trecând peste și revenind la rândurile scrisorii care îmi stă parcă pe cap, vă mărturisesc că e greu să îmi găsesc cuvintele pentru a exprima idealul atunci când totul pare perfect în jurul meu. Promit că am să încerc, dar nu azi; și astfel mai amân încă o dată. Mototolesc coala de hârtie și o arunc la coș.
Mă schimb într-o pereche de pantaloni scurți, un tricou negru mai larg, îmi pun pălăria pe cap și cobor scările în grabă. Îi trimit un mesaj: ”Vin spre tine. Știu unde te găsesc.”
Sub soarele cald de aprilie, mă îndrept către F. Nu știu cum ar fi arătat totul fără prezența lui. Știe că e cel care mi-ar putea da tot universul peste cap doar printr-un zâmbet. Dacă nu m-ar fi iubit, nu ar fi rămas în preajma mea atâta timp.

Îl zăresc din depărtare în lumina asfințitului și îmi dau seama pe moment că suntem doar noi doi acum, că nu e loc mai bun în care aș putea fi. O fi perfect și nu ideal, dar e F. și face ca totul să fie bine: diminețile petrecute împreună la cafea, cumpărăturile în Cola di Rienzo, vizitele la Adriano, înghețata nelipsită din meniul zilnic, micile escapade neplănuite.

Cât va dura? O lună? Un an? O viață?
Nu știu, dar merită. Eu cu el, măcar o oră.

Lumea e ciudată: se lărgește, se restrânge, apoi se lărgește din nou și nu poți ști sigur niciodată că vei reuși să-ți găsești locul în ea. Dar când o faci, trebuie să furi câtă viață poți Și să pui puțin deoparte. Poate într-o zi, când vei avea nevoie de amintiri, îți va folosi acel pumn de viață și-ți va face plăcere să găsești un fir de nisip în păr. Și o să stai acolo mângâindu-ți sufletul și lăsându-l să vorbească.

Radio 105: Ligabue, Piccola stella senza cielo.
În față ni se deschide un drum lung către casă: cel puțin trei sferturi de oră bune sub luminile orașului în care l-am regăsit.

Pentru ca F.

12724736_952063088209593_801610800_n

F. are momente când nu vorbește prea mult, când e gânditor, când le știe doar pe ale lui: cafeaua cu lapte, muzica și amintirile care îl fac să se întrebe de nenumărate ori de ce el și nu altcineva. Are un stil propriu. E greu să pătrunzi dincolo de privirea aia blândă mai ales dacă el nu simte că tu meriți să ajungi acolo. E ceva imposibil de descifrat în ochii lui. F. are un suflet frumos și nu se teme să fie diferit, chiar dacă uneori, a fi diferit e greșit pentru cei din jurul nostru. E un cumul de sentimente și trăiri care te face să te întrebi de unde atâta frumusețe și perfecțiune într-un singur om.

F. a înțeles de la început totul și n-a vrut să ne grăbim. Ba chiar am vrut să îi dau motive să mă uite, dar s-a încăpățânat să stea. Nu mi-a impus norme sau reguli care să-mi tempereze caracterul vulcanic pe care îl am uneori deși poate ar fi trebuit să existe o doză de dominație din partea lui. Mi-a spus din prima clipă exact așa:
”Dacă într-o bună zi te vei trezi și pur și simplu nu mai vrei, spune-mi întocmai așa când ne bem cafeaua împreună la prima oră a dimineții, iar apoi te voi lăsa să pleci. Nu o să te întreb de ce, nu o să-ți cer să mai rămâi încă o noapte alături de mine. O să-ți zâmbesc cu blândețe ca și când ți-aș transmite că e ok și că o să supraviețuiesc,că-mi va fi bine. Dacă va veni momentul ăsta vreodată, spune-mi. Trebuie să stai doar dacă vrei și simți asta. Nu pentru că cineva îți impune să rămâi. Știu că ți-a fost frică la început și poate îți este. O să încerc să-ți arăt că nu e niciun pericol în a mă iubi și că atât timp cât suntem cât mai transparenți și sinceri unul cu celălalt, o să fie perfect. Promit asta.”

La început îmi doream să fug doar pentru faptul că nu mă simțeam în stare să-l iubesc așa cum merita el. Dar m-a făcut să-mi dau seama că nu trebuie să mă chinui mai deloc.

”Totul vine de la sine. Nu trebuie să-ți dorești neapărat să se întâmple. Trebuie să te uiți adânc în sufletul tău și să simți doar. Totul constă în a simți. Să îi dai o șansă inimii să simtă ce vrea ea.”

Și am lăsat ca zilele să curgă de la sine. Și la fel și sentimentele mele pentru F. …

Dis-de-dimineață, F. se trezește înaintea mea, dă o fugă până la magazinul din colț, după care se grăbește să ajungă înapoi acasă pentru a-mi da deșteptarea. Nu apucă pentru că imediat cum se ridică din pat, corpul meu îi simte lipsa și încep să-l caut prin pat cu picioarele și cu mâinile. Cu ochii mijiți de somn, mă așez pe marginea patului, iar el mă privește de după ușă și se amuză de părul meu ciufulit.
”Am pregătit micul dejun și cafeaua. Hai la bucătărie.” spune F. cu o voce calmă și prietenoasă.
Îmi târșâi picioarele în papuci pe gresie,iar când ajung în bucătărie îi cuprind talia cu mâinile și-mi las capul pe spatele lui. Se desprinde brusc și mă îmbrățișează, după care mă pupă pe frunte și îmi dă un bobârnac peste nas. Diminețile cu F. sunt perfecte. E doza mea de energie, chiar și în zilele în care soarele nu strălucește, iar cerul pare că e greu și stă să cadă. Dimineața asta e morocănoasă. Lumina nu mai pătrunde prin draperia de la balcon așa cum o făcea ieri, iar eu mă simt prea adormită ca să fac ceva.

decoratinglights1-1

F. nu știe cât e ceasul, dar știe că mai are timp să dăm o fugă până acolo. Chiar dacă stă să plouă, încăpățânarea lui face pe cât posibil să sfideze legile naturii, fapt pentru care insistă să nu ne cărăm cu umbrele după noi. E conștient că există posibilitatea să înceapă ploaia, dar nu îi pasă, ba chiar e foarte optimist ( așa cum e de fel) și simte că o să răsară soarele în curând. Îi zâmbesc încercând să-i dau dreptate și îmi pun eșarfa la gât în timp ce mă îndrept spre ieșire, iar el îmi aruncă în grabă pălăria neagră de pe cuier.

”Îți stă bine cu ea.” N-am cum să mă contrazic cu el, mai ales la capitolul ”haine și accesorii” unde dă dovadă de un talent înnăscut, retușând chiar și cele mai neinspirate alegeri. I-am zis mai în glumă, mai în serios că și-a greșit cariera.

Știm că va trebui să ne despărțim în curând pentru câteva zile, dar niciunul dintre noi nu se îngrijorează. Ai spune chiar că nu ne-am confruntat niciodată cu astfel de probleme, deși așa a început totul. Când ne-am cunoscut, niciunul dintre noi nu aparținea aceluiași loc, drept urmare a început o cursă contra-cronometru prin aeroporturi și țări. Am înțeles că dacă astăzi sunt aici și vă scriu vouă, mâine pot fi la mii de kilometri distanță fără să-mi schimb însă rutina. Am mai învățat că nu îți trebuie prea multe pentru a fi fericit, iar dacă ai lângă tine persoanele potrivite, fericirea te însoțește la orice pas.

După ce mergem câteva minute bune înfruntând rafalele de vânt, F. își pierde orice speranța în legătură cu soarele lui, iar cu o privire nevinovată îmi spune că o să găsească el o umbrelă. Pașii ne poartă ătre centrul orașului. Ne începem ziua cu o cafea, neapărat cu lapte.
– Știi, mi-aș dori să putem pleca împreună, dar ne presează timpul. Nu pot să te țin aici legată de mine, deși recunosc că mi-ar plăcea. îmi spune F. pe un ton serios în timp ce-mi cuprinde mâinile într-ale lui.
– Știu F. Trebuie să plec. Mai am de rezolvat câte ceva în țară. Nu m-aș mai dezlipi de tine și mă simt ciudat să te las singur, dar știu că în situația de față nu avem încotro.
F. își mută privirea către fereastră. Ar vrea să plângă. Nu îi plac despărțirile și e mânat de un sentiment puternic de dor, chiar dacă încă suntem împreună, în același loc.
Mă ridic de pe scaunul din fața lui și îl îmbrățișez. Palmele mele îi mângâie chipul îngrijorat. Îl privesc adânc în ochi și într-o secundă realizez că el e tot ce mi-aș fi putut dori. Nu mai contează nici cum l-am găsit și nici unde, la fel cum nu are nicio importanță de câte ori mă lasă singură așteptându-l până în zori. Am ajuns din întâmplare în viața lui și pe nepusă masă, m-a facut să rămân. La început de tot am rămas doar pentru câteva ore, fiind mai reticentă de felul meu, iar mai apoi mi-a fost greu să mă mai desprind din brațele lui.

Dragă F., să te întâlnesc pe tine a fost precum un cântec pe care ascultându-l pentru prima oară, am știut că va fi preferatul meu. Te simt adânc ancorat în sufletul meu, în gândurile mele, în privirea mea, în vârful degetelor care vor să se plimbe nestingherit pe obrazul tău și prin păr. Te cunoșteam de dinainte, dar niciodată nu mi-am dat seama că așa ești tu, așa cum îmi doresc eu și probabil și multe altele. Vreau să știi totul. Vreau să știi cum mă simt atunci când sunt lângă tine. M-ai ajutat să-mi pierd mintea, să mă desprind de mine și de neliniștile din sufletul meu pentru a mă putea cunoaște mai bine prin intermediul tău, a sentimentelor tale, a zâmbetului tău și a tot ce însemni tu ca om.

”Tu reușești să vezi dincolo de mine. Mă vezi ca pe un om normal, cu o mulțime de amintiri și gânduri, cu frici și cu visuri pe care încă nu le-am îndeplinit. Pot să fiu eu lângă tine.” mi-a spus F. pe malul râului, într-un apus de soare.

Din jurnalul lui F.

20160213_163328.jpg

F. știe că m-am obișnuit cu prezența lui. Știe că în secunda în care iese pe ușă târând bagajul în urma lui, în mine se formează un gol greu de digerat. Sunt momentele în care el are drumul diferit de al meu. Uneori îl aștept, alteori o iau la goană în urma lui, fără ca el să știe și-l surprind în cele mai ciudate moduri. Îi place modul zurliu în care îmi fac apariția pe nepusă masă, mai ales că și el obișnuiește să procedeze la fel atunci când se întoarce din scurtele sale călătorii. Nu mă anunță niciodată. Doar răsucește cheia în ușă și sare să mă îmbrățișeze spunându-mi cât de dor i-a fost. Aș minți să zic că nu-i simt lipsa atunci când nu e lângă mine, dar vreau să nu se simtă copleșit de atitudinea mea. Nu vreau să-l fac să fie încolțit. Are nevoie de libertare în ceea ce face, iar eu prefer să i-o ofer pe toată. Știu că într-un final, drumul lui de întoarcere va fi tot acasă.

”Trebuie să ai curajul să te pierzi pentru ca mai apoi să te regăsești.”

F. spune că drumul până acolo nu e atât de lung pe cât părea la început. Mergem de ceva timp pe aceeași cărare. Chiar dacă sunt multe suișuri și coborâșuri, știu că niciodată nu ne vom pierde. Ne-am regăsit de atâtea ori până acum încât chiar nu mai contează dacă la un moment dat o luăm în direcții opuse. Există un punct comun în care sunt sigură că ne vom întâlni de fiecare dată. Drumurile noastre nu au fost construite și nici pietruite. Noi le-am ales încă de pe vremea când ne pregăteam de prima noastră întâlnire. Da, a fost ziua aia în care amândoi am pornit cu pași grăbiți spre același loc. Nu știam că urma să ne vedem, la fel cum nu credeam că am ajunge vreodată să trăim aceeași poveste. Tu erai tu, iar pentru tine zilele decurgeau la fel. Știai din totdeauna ce urma să faci a doua zi pentru că le planificai în detaliu ca totul să iasă perfect. Și ți-au reușit toate până în ziua în care ți-ai luat câmpii pe cărarea mea și ne-am întâlnit pe-o margine de lume. Am ezitat ce-i drept. Știam că drumul meu e cam pustiu și nu-mi doream un însoțitor de cursă lungă.

Am zis fie ce-o fi. Am văzut că tot insistai să mergem împreună prin aceleași locuri. Am prins drag de tine așa că te-am acceptat și am fost de acord să împărțim orice: bune și rele. Am fugit din calea ta de nenumărate ori. Îmi era frică. Din mai multe motive. Încă îmi e. Mi-ai promis că va fi bine, iar eu cred în tine. Mi-ai zis să nu mă tem chiar dacă drumul e anevoios.

”O să fie la început, apoi te obișnuiești tu… ”. M-am obișnuit căci n-aveam încotro. Am zis că n-are ce să iasă prost, iar dacă va fi de rău, va fi pentru amândoi. Din nu știu ce motive am continuat să fug și să mă ascund. Am încercat să mă pierd în labirint. Am crezut că dacă nu mă vei găsi, înseamnă că Destinul nu ne vrea împreună și că întâlnirea noastră a fost ceva pur întâmplător. Iar tu ai reușit de fiecare dată să-mi dai de urmă.

”Nu mai fugi! Începe să-mi fie greu să nu te am lângă mine. Și-așa sunt destul de îngândurat când trebuie să plec pentru câteva zile de lângă tine. Recunoaște că așa ne-a fost dat să fie. Nu contează dacă-i pentru câteva zile sau pentru toată viața. Trebuie să avem curaj și să vedem încotro ne îndreptăm. Împreună pe același drum e mai bine decât singuri și de capul nostru.” Și am decis să rămân. Apoi totul a decurs ca într-un roman de-a lui Nicholas Sparks.
Zilele acelea erau egale între ele. De cu seară îmi puneam ceasul să mă trezească la prima oră a dimineții, dar întâmplarea făcea ca F. să sune cu 10 minute înaintea alarmei. Îi răspundeam pe un ton somnoros și lipsit de vlagă, iar el râdea în telefon imaginându-și cât de comic puteam să arăt ciufulită, cu ochii mici de somn și umblând amețită prin casă în căutarea ceștii de cafea în tricoul lung de dormit cu inscripția ”I love to sleep”. Știam că acele zile nu or să dureze o veșnicie deși mi-ar fi plăcut să încetinesc trecerea timpului. Eram conștientă că doar o întâmplare fericită a fost ca amândoi să ne aflăm în același loc în același moment. Urma despărțirea care părea a fi inevitabilă. Niciunul dintre noi nu era statornic în punctul respectiv. Atunci a fost marea încercare: aveam de ales între a continua să fugim amândoi în aceeași direcție pentru a continua să fim împreună sau să își vadă fiecare de drumul lui.

”Hai să nu ne gândim la ce e mai rău. Dacă ne merge bine nu avem de ce să renunțăm, indiferent de cât de greu va fi. Trebuie să încercăm! ”

Și am așteptat să ne trăim povestea după cum avea să dicteze Destinul. Ne pierdeam pe plajă la miez de noapte și continuam să mergem pe cărarea noastră plănuind cum să cucerim lumea. Lumea noastră peste care ne simțeam stăpâni. Linia orizontului ne aparținea și încă o dominăm și-acum. Ne plimbam până ne dureau picioarele și chiar și-atunci nu ne-am fi oprit. În zilele în care ploua, venea la mine și ne uitam la filme. Spre surprinderea mea, F. gătea chiar bine. Era o plăcere să împărțim același acoperiș, aceeași pătură, să trăim amândoi aceleași momente și să ne bucurăm la unison. Era perfect așa cum era și nu aș fi schimbat nimic. Cafeaua cu lapte în zorii zilei, ceaiul călduț din după-amiezile răcoroase, îmbrățișările de pe dig care-mi țineau de cald, versurile fredonate la ureche în liniștea serii pe malul mării, plimbările din toiul nopții pe marginea râului… totul a fost perfect.

”A fost? Acum nu mai e?”

Nu. Acum nu mai e perfect. E mai mult ca perfect. E ideal.