Capitole incheiate si sfaturile lui Wade.

Mă întorc constant în trecut. Adesea se întâmplă doar din cauza unui parfum cunoscut sau a unei lumini difuze prin draperia ferestrei din dormitor. Îmi aduc aminte de mici bucurii şi sunt sigură că mai toți le avem şi le  resimțim la un moment dat când ne împiedicăm involuntar de frânturi de imagini din anii anteriori. Zilele astea am făcut o călătorie spre trecut. Nu ştiu sigur dacă mi-am dorit sau nu, dar am avut o clipă în care am simțit ca din instinct să dau buzna spre zilele alea. A fost o nevoie imperioasă. Trebuia să ajung acolo cumva. Şi am luat primul tren.
Nu am fost singură. Mai era cu mine o prezență care mi-a ținut companie. Mă credeți sau nu, totul s-a schimbat cu timpul. Oarecum, nimic nu mai e cum era cândva. Nici măcar magazinele de-a lungul bulevardului Mihai Viteazu nu mai erau în ordine. Buticul din fața blocului s-a transformat în supermarket, iar la capătul străzii, vis-a-vis de fântâna rotundă, în sfârşit s-a deschis primul fast-food non-stop din oraş. Am auzit şi de noua cafenea Lara. Sper să-i calc pragul curând. Toți laudă cafeaua aia. „Dumbrava” a rămas tot acolo, neschimbată, cu acelaşi aspect vechi, dar totuşi nu mai vechi decât înainte. În rest, la fiecare pas, te simți la fel de liniştit şi împăcat cu propriul destin. M-am plimbat pe drumul ce duce spre Centru. Am dat de o altă eu – îmbufnată fără motiv (da!- se întâmplă uneori). Mă certam cu Alexandra, nu mai ştiu din ce cauză. Urma să plecăm acasă a doua zi, iar eu nu puteam să ies din stare. Ne oprisem în parcul Astra pentru nişte poze. Ziua aia a fost ieşită din comun. Băteam pasul şi întindeam nervul. De fiecare dată, pe fiecare stradă… Totuşi spre sfârșitul zilei a intervenit o schimbare bruscă. Fix la apusul soarelui, în spatele muzeului din Centru. Copiii alergau în jurul fântânii arteziene încercând să intuiască momentul în care va porni apa. Tatăl lor, rebel din fire, nici nu se îngrijora de faptul că ar putea răci, ba chiar mai mult, îi lăsase în grija privirii noastre de pe bancă, până s-a întors el cu înghețata. Mă calmasem. Am rămas câteva minute bune cu fața spre soarele care se  pierdea între muzeu şi primărie. Era linişte în suflet; înaintea furturnii. 

Furtuna a mai întârziat puțin. A venit în momentul în care am păşit în Oldies. Nu mai țin minte toate detaliile pentru că refuz să o fac. Îmi permit să fiu puțin răutăcioasă, dar pe bună dreptate. A fost momentul în care am conștientizat că cineva trăieşte visurile în locul meu. Nu că eram geloasă pe ce aveau ei. M-a deranjat că el i-a oferit alteia visurile mele. În momentul acela, m-am pierdut puțin pe drum dar am găsit cumva o cale care să mă readucă în prezent fără remuşcări. A fost o furtună de scurtă durată. A ținut până în momentul în care mi-am dat seama că nu e suficient  să simți doar tu. Am pus punct încă unui capitol destul de lung. Nu ştiu dacă s-a meritat sau nu, cert e că am reușit să mă strecor afară din joc fără prea multe răni. Cel mai mult regret că m-am răzbunat pe sutele de pagini scrise la momentul acela din suflet. Acum zac sub birou în teancuri rupte şi aşteaptă o poveste care să merite să îi ia locul. 

Am cutreierat ceva timp până să accept că e cazul să mă întorc in prezent. Am încercat să trag de timp, dar cred că a fost invers. Oamenii nu pot trăi independent de trecutul lor. Cu chiu cu vai, am prins trenul către prezent. Pe alocuri simt un gust amar. „Înainte era mai bine” deşi vedeam în ceață şi gândeam mai imatur. Era mai bine pentru că nu aveam prea multe griji. Eram acasă, eram înconjurată de cei dragi, trimiteam scrisori lunar şi iubeam libertatea unui copil care scria zilnic pagini dintr-un viitor roman devenit franjuri. Am alergat după trenuri ca să prind zâmbete din mers şi să caut un chip printre alte zeci. A fost totul relativ simplu. Îmi amăgeam sufletul cu bucurii mici pe care nu stăteam să le caut. Pur şi simplu veneau de la sine în acel timp în care trăiam liber. 

În momentul în care am înțeles că nu e suficient să simt doar eu, am intrat într-un proces de maturizare. Această perioadă îi aparține în totalitate lui  F şi drumețiilor cu dublu sens dincolo de graniță. Au fost călătorii de auto-cunoaștere, de împăcare cu eu-ul zbuciumat. Am câștigat în egală măsură cu ce am pierdut, sau chiar mai mult. Şi a fost ok. Mi-am dat seama că se poate atât timp cât vrei. Am păşit iar în Oldies fără să simt mâhnire sau vreun nod în gât. Nu am mai căutat chipuri cunoscute şi nici nu am răscolit amintiri din trecut. Mă vindecasem de tot ce am scris in paginile alea rupte. Nu pot să vă descriu senzația; un amestec de „am trecut peste, sunt ok” cu „oare ce mă fac de acum încolo?” Era o presiune mult prea mare între  ceea ce visasem şi ceea ce primisem. Wade a fost şi el dezamăgit. L-am întâlnit peste câteva luni bune în centrul vechi, la o terasă oarecare. Mi-a spus că trebuie să mă adaptez prezentului ca să pot face față viitorului. Mi-a spus că e în regulă să pierd atât timp cât câştig bucurii noi. 

„Nu e nicio problemă dacă dai de oameni care îşi iau tălpăşița din viața ta, la fel cum nu văd de ce te-ai pierde cu firea când nu totul e aşa cum ai plănuit. Vei avea de furcă în viață. Vei zâmbi şi vei plânge în același timp şi nu o să îți dai seama dacă e de bucurie sau tristețe. O să înveți să primești o morală şi să accepți ca atare o înfrângere sau o constatare pe care până în prezent ai refuzat-o. E ok să pierzi dacă vrei să câştigi ceva mult mai valoros. Nu fi rea atât timp cât te aştepți să nu fie şi alții cu tine la un moment dat. Şi astea nu sunt neapărat principii de viață, ci punctele pe care trebuie sa le ai în vedere dacă vrei să pari un om responsabil. Cunoaşte-ți limitele personale şi nevoile imperioase ca să nu te loveşti de criticile celor dragi. Iar dacă ai bifat toate punctele şi ceva tot nu îți iese la socoteală, înseamnă că problema e la altul care nu a ştiut să pună punct când a trebuit.”

I-am mulțumit şi m-am grăbit în întâmpinarea unei noi săptămâni în care urma ca totul să fie liniştit şi fără remușcări. 

Din jurnalul lui F.

20160213_163328.jpgF. știe că m-am obișnuit cu prezența lui. Știe că în secunda în care iese pe ușă târând bagajul în urma lui, în mine se formează un gol greu de digerat. Sunt momentele în care el are drumul diferit de al meu.  Uneori îl aștept, alteori o iau la goană în urma lui, fără ca el să știe și-l surprind în cele mai ciudate moduri. Îi place modul zurliu în care îmi fac apariția pe nepusă masă, mai ales că și el obișnuiește să procedeze la fel atunci când se întoarce din scurtele sale călătorii. Nu mă anunță niciodată. Doar răsucește cheia în ușă și sare să mă îmbrățișeze spunându-mi cât de dor i-a fost. Aș minți să zic că nu-i simt lipsa atunci când nu e lângă mine, dar vreau să nu se simtă copleșit de atitudinea mea. Nu vreau să-l fac să fie încolțit. Are nevoie de libertare în ceea ce face, iar eu prefer să i-o ofer pe toată. Știu că într-un final, drumul lui de întoarcere va fi tot acasă.

”Trebuie să ai curajul să te pierzi pentru ca mai apoi să te regăsești.”

F. spune că drumul până acolo nu e atât de lung pe cât părea la început. Mergem de ceva timp pe aceeași cărare. Chiar dacă sunt multe suișuri și coborâșuri, știu că niciodată nu ne vom pierde. Ne-am regăsit de atâtea ori până acum încât chiar nu mai contează dacă la un moment dat o luăm în direcții opuse. Există un punct comun în care sunt sigură că ne vom întâlni de fiecare dată. Drumurile noastre nu au fost construite și nici pietruite. Noi le-am ales încă de pe vremea când ne pregăteam de prima noastră întâlnire.  Da, a fost ziua aia în care amândoi am pornit cu pași grăbiți spre același loc. Nu știam că urma să ne întâlnim, la fel cum nu credeam că am ajunge vreodată să trăim aceeași poveste. Tu erai tu, iar pentru tine zilele decurgeau la fel. Știai din totdeauna ce urma să faci a doua zi pentru că le planificai în detaliu ca totul să iasă perfect. Și ți-au reușit toate până în ziua în care ți-ai luat câmpii pe cărarea mea și ne-am întâlnit pe-o margine de lume. Am ezitat ce-i drept. Știam că drumul meu e cam pustiu și nu-mi doream un însoțitor de cursă lungă.

Am zis fie ce-o fi. Am văzut că tot insistai să mergem împreună prin aceleași locuri. Am prins drag de tine așa că te-am acceptat și am  fost de acord să împărțim orice: bune și rele. Am fugit din calea ta de nenumărate ori. Îmi era frică. Din mai multe motive. Încă îmi e. Mi-ai promis că va fi bine, iar eu cred în tine. Mi-ai zis să nu mă tem chiar dacă drumul e anevoios.

”O să fie la început, apoi te obișnuiești tu… ”. M-am obișnuit căci n-aveam încotro. Am zis că n-are ce să iasă prost, iar dacă va fi de rău, va fi pentru amândoi. Din nu știu ce motive am continuat să fug și să mă ascund. Am încercat să mă pierd în labirint. Am crezut că dacă nu mă vei găsi, înseamnă că Destinul nu ne vrea împreună și că întâlnirea noastră a fost ceva pur întâmplător. Iar tu ai reușit de fiecare dată să-mi dai de urmă.

”Nu mai fugi! Începe să-mi fie greu să nu te am lângă mine. Și-așa sunt destul de îngândurat când trebuie să plec pentru câteva zile de lângă tine. Recunoaște că așa ne-a fost dat să fie. Nu contează dacă-i pentru câteva zile sau pentru toată viața. Trebuie să avem curaj și să vedem încotro ne îndreptăm. Împreună pe același drum e mai bine decât singuri și de capul nostru.” Și am decis să rămân. Apoi totul a decurs ca într-un roman de-a lui Nicholas Sparks.
Zilele acelea erau egale între ele. De cu seară îmi puneam ceasul să mă trezească la prima oră a dimineții, dar întâmplarea făcea ca F. să sune cu 10 minute înaintea alarmei. Îi răspundeam pe un ton somnoros și lipsit de vlagă, iar el râdea în telefon imaginându-și cât de comic puteam să arăt ciufulită, cu ochii mici de somn și umblând amețită prin casă în căutarea ceștii de cafea în tricoul lung de dormit cu inscripția ”I love to sleep”. Știam că acele zile nu or să dureze o veșnicie deși mi-ar fi plăcut să încetinesc trecerea timpului. Eram conștientă că doar o întâmplare fericită a fost ca amândoi să ne aflăm în același loc în același moment. Urma despărțirea care părea a fi inevitabilă. Niciunul dintre noi nu era statornic în punctul respectiv. Atunci a fost marea încercare: aveam de ales între a continua să fugim amândoi în aceeași direcție pentru a continua să fim împreună sau să își vadă fiecare de drumul lui.

”Hai să nu ne gândim la ce e mai rău. Dacă ne merge bine nu avem de ce să renunțăm, indiferent de cât de greu va fi. Trebuie să încercăm! ”

Și am așteptat să ne trăim povestea după cum avea să dicteze Destinul. Ne pierdeam pe plajă la miez de noapte și continuam să mergem pe cărarea noastră plănuind cum să cucerim lumea. Lumea noastră peste care ne simțeam stăpâni. Linia orizontului ne aparținea și încă o dominăm și-acum. Ne plimbam până ne dureau picioarele și chiar și-atunci nu ne-am fi oprit. În zilele în care ploua, venea la mine și ne uitam la filme. Spre surprinderea mea, F. gătea chiar bine. Era o plăcere să împărțim același acoperiș, aceeași pătură, să trăim amândoi aceleași momente și să ne bucurăm la unison. Era perfect așa cum era și nu aș fi schimbat nimic. Cafeaua cu lapte în zorii zilei, ceaiul călduț din după-amiezile răcoroase, îmbrățișările de pe dig care-mi țineau de cald, versurile fredonate la ureche în liniștea serii pe malul mării, plimbările din toiul nopții pe marginea râului… totul a fost perfect.

”A fost? Acum nu mai e?”

Nu. Acum nu mai e perfect. E mai mult ca perfect. E ideal.

 

 

Dimineti ploioase

August, spre final…tumblr_mtna4nskIN1qb30dwo1_500

În drum spre librărie m-am oprit să-mi iau o cafea pentru a-mi trezi gândurile la realitate.
”Se apropie Toamna, simți?” mă întreabă Wade.
Normal că simt. Mi-e frig și am un pulover pe mine…

Nu mă miră să văd oameni care se plimbă de la prima oră a dimineții. Mulți dintre noi am tânjit după răcoarea asta. Mulți ne-am dorit să ne trezim fără razele soarelui în geam după căldura care ne-a moleșit cu prezența ei atâta timp. Am impresia că mă îndrept spre liceu. Nu știu de ce, dar mereu am asociat zilele răcoroase cu acele dimineți în care mă trezeam pentru a merge la școală. Să privim puțin în urmă, zic…


Seara mă băgam în pat încă de pe la ora 22. Aveam timp suficient cât să vorbesc la telefon cu cineva sau să trimit mesaje în care să dezbat serios diverse probleme care pe atunci îmi măcinau existența (ședințe cu părinții, absențe nemotivate, notele de la istorie, metodele de copiat la teza de la latină, chiulul de la orele de sport, lecțiile neînvățate etc…).
Apoi adormeam; uneori liniștită, alteori cu zeci de griji mărunte care nu-mi dădeau pace, care se războiau în mintea mea încercând găsirea unor soluții. După vreo două ore de somn și vise zbuciumate, mă trezeam verificând unde mi-e telefonul și încercând să-mi aduc aminte dacă i-am spus ”noapte bună” persoanei cu care vorbisem înainte să adorm (pentru că deseori mi se întâmpla să ațipesc înainte de a termina conversațiile)… și somnul mă fura numaidecât. Mă mai trezeam din când în când pentru a mă uita la ceas și pentru a face un calcul rapid al orelor de somn ramase. Eram așa de mulțumită când vedeam că mai sunt două ore până la ora trezirii.  Speram să mă trezesc la fel de odihnită. De fiecare dată am rămas doar cu speranța… tumblr_ma2g5yPJaA1qder5oo1_400_large

Deși ceasul trebuia să-mi dea deșteptarea la ora 6:20, mereu i-am luat-o înainte cu 10, 5 minute, sau chiar unul singur. Până la și jumate încercam să mă dezmorțesc. Mă spălam, mâncam ceva și eram gata de plecare. Plecam cu muzica în urechi. În fiecare dimineață, același playlist. Doar ordinea melodiilor era diferită. În rest, totul decurgea la fel: obișnuita grabă pentru a prinde un loc în autobuz (același loc, pe banchetele înalte). Recunosc, mă feream de întâlnirile cu persoane cunoscute în mijlocul de transport (la fel fac și în prezent). Simt că îmi strică rutina. Prefer să ascult muzică și să mă pierd în gânduri, mai ales la primele ore ale dimineții… E un timp pe care mi-l dedic mie. E timp din timpul meu. Timp din cel pe care, peste câțiva ani, îl voi împărți cu soțul la o cafea cu lapte; atunci când vom pune țara la cale înainte de a duce copilul la grădiniță.
Dar să revenim totuși la povestea în sine… Eh bine, după cum vă spuneam, marea majoritate a dimineților în care mă duceam la liceu erau  friguroase, mai ales în prima jumătate a anului școlar. Drumul către liceu era presărat cu elevi ca și mine, toți cu hanorace, pulovere, geci și eșarfe. Eu refuz să mă înfofolesc cu o grămadă de bluze, așa că de cele mai multe ori am dârdâit până la școală. Acolo urma să mă încălzesc bând nelipsita cafea cu lapte. Și orele începeau….

În anii de facultate, rutina nu mi s-a schimbat cu mult. Am păstrat aceleași obiceiuri ca în liceu, doar că de data asta, pe lângă autobuz, s-a adăugat și cursa cu trenul. Diminețile la fel de răcoroase, eu la fel de înfrigurată, iar cafeaua de dimineață evident pe lista priorităților. De obicei o beam în gară în așteptarea trenului. S-a adăugat și Instagramul.

Iar acum, lăsând trecutul în urmă, am impresia că începe un nou capitol de zile răcoroase în viața mea: cele în care mă trezesc și plec spre serviciu. Astăzi a plouat și încă toarnă. E una dintr-acele zile de liceu sau de facultate. Acum aștept metroul. Tot cu muzica, dar cu un playlist mai diferit. Tot eu, dar mai înfofolită. Tot eu, la început de toamnă 🙂

Intr-un apartament de pe 73rd St.

*fragment dintr-o carte încă nepublicată.

 

Nu îmi aduc aminte când s-a produs inevitabilul, dar am ajuns aici şi asta e tot ce contează. Pur și simplu. Ieri eram într-un loc, iar astăzi sunt aici, în noua dimensiune a necunoscutului ce mi-a fost dat să-l explorez. Nu îl cunosc în detaliu, la fel cum nu-mi cunosc nici propria persoană. Sunt tot eu… aceeași pe care ai întâlnit-o zilele trecute  în Union Square, doar că azi am mai multe visuri și amintiri decât aveam cu o zi în urmă. Vezi tu? Totul se schimbă cu trecerea timpului. Uneori ești conștient, alteori nu. E legea firii. Ori evoluezi grație îndârjirii tale cu care ai luptat pentru dorințele tale ori te pierzi pe drumul realizării lor (e posibil să ai parte de un noroc chior și să reușești chiar și-așa).

Locuiesc într-un apartament micuţ de pe 73rd Street, la etajul 4. Ca punct de reper îţi dau Central Park West. Mai întâi dă câteva ture pentru a te familiariza cu zona. În momentul în care ai ochit The Langham Hotel, o clădire crem impunătoare, continuă să ții drumul drept vreo 15 metri și cotește-o la dreapta. Apoi mergi pe trotuarul umbrit de copaci până când aungi la un bloc înalt și alb înconjurat de un gard metalic. Acolo te oprești, intrii și suni la interfon.Nu uita să faci o fotografie tufelor de viorele din curte. Dacă vii pe timp de noapte, ai să fii surprins să vezi câtă lume nu are somn prin cartier. Nick iubește să alerge după ce se lasă întunericul așa că te poți întâlni cu el odihnindu-se pe banca din fața scării după nenumăratele ture de parc. E foarte sociabil. Mai poți pierde timpul cu el la o vorbă în caz că nu am sosit încă de la muncă.

IMG_20150806_130349IMG_20150806_130500

În noaptea asta nu mă vizitează nimeni, ceea ce înseamnă că nu mi-am grăbit pașii spre casă. Am mers încet simțind în tălpi oboseala adunată în timpul zilei. M-am oprit la un supermarket  din apropiere de unde am luat o cutie cu cereale și o cutie cu înghețată. Cerul a devenit din ce în ce mai greu. Urma ca o ploaie  zdravănă să stingă toropeala din timpul zilei. Pe drum, Wade mi-a ținut companie, ca de fiecare dată. Mi-a povestit despre cât de fericit e că treaba la Rammer Jammer merge ca unsă. Are planuri marețe de viitor. Vrea să se extindă și să mai deschidă un bar asemănător în New York.

”N-am stare. Îmi pare rău că nu mă pot ocupa mai mult de persoana ta. La urma urmei, sunt conștiința ta, dar am încredere în tine că ești în stare să iei propriile decizii, fără să te lași influențată de mine. Pe lângă asta, mie îmi place să fiu independent, așa că nu mă simt bine să fiu legat de cineva. Sunt o conștiință modernă, dacă vrei să mă numești așa. La un moment dat, am să mă dezvolt atât de mult încât am să fiu pe cont propriu definitiv și știi când se va întâmpla asta.”

Când? întreb eu nedumerită.

”Când te vei căsători, când vei fi la casa ta, cu copiii tăi.
Când o să ai atât de multe îndatoriri încât abia o să-ți mai vezi capul de treabă.
Când ai să alergi după cel mic prin casă pentru a-i da biberonul sau când vei începe să faci prăjituri pentru rudele care se vor strânge la ziua ta.
Când o cană de cafea la prima oră a dimineții în balansoarul din grădină va fi un moment prielnic de discuție cu soțul tău despre planurile de weekend.
Când te vei împiedica prin casă de o chitară, o mașinuță Hot Wheels sau o prințesă din Frozen…

Fix atunci, când posibil o să ai cea mai mare nevoie de o conștiință care să te îndrume. Și acum ești independentă, dar atunci vei fi definitiv. Știu că sună ciudat și că independența se rezumă la o singură persoană, iar eu ca nebunul debitez aici despre viața de familie, dar fac referire strict la mine. Vei fi independentă de mine. Vei știi din start ce e bine și ce nu, vei știi cum să împarți cheltuielile sau care vor fi prioritățile. Ai să știi toate astea pentru că o să strângi curajul și maturitatea necesară încât să-ți menții picioarele pe pământ, iar capul în nori.”

Îi zâmbesc lui Wade și învârt cheia în yală. Las cumpărăturile pe cuier  și mă trântesc pe fotoliul gonflabil din mijlocul livingului reluând lectura: ”The last Anniversary” de Liane Moriarty.

31013-Night-Lights  E aproape 4 dimineaţa. N-am somn. Tocmai ce mi-am făcut o cană de cacao cu lapte şi m-am mutat din dormitor pe canapeaua moale din sufragerie. E linişte în jur şi totuşi zgomot. Alternează în ritm cu momentele în care mă las pradă amintirilor: unele mai tăcute, altele care zbiară pe dinăuntrul meu.

Am ales să le păstrez deopotrivă pe toate. La urma urmei, ele fac parte din acele zile în care ori greșeam  până la lacrimi ori culegeam zâmbete de peste tot. Le strângeam pentru acele zile pe care majoritatea oamenilor le-au pictat în negru. Când simt că se adună prea multe, vă scriu vouă pentru a evita să le deteriorez sau să le dau uitării. Mi se pare util să le stochez aici.

Ploaia-mi bate în pervaz. A bătut și ieri ce-i drept, dar nu i-am răspuns. Acum îi pot găzdui câțiva stropi, așa că deschid larg fereastra. Scot puțin capul să mă răcoresc și simt cum mă cuprinde un val de răcoare. Numai bine căci prea a fost toropeală în timpul zilei. Aproape de prima oră a dimineții, agitația freamătă. Se aud claxoanele din Union Square, o melodie de jazz undeva în fundal, tunetele nu prea tăcute, sunetul ploii pe asfalt, un vecin care nu are somn și care râde isteric la clipurile amuzante cu pisici de pe Youtube… Fac un sumar și zâmbesc. Mă retrag înapoi spre canapeaua cea albă.

”Ce te face să nu poți dormi?” mă întreabă Wade.

Nimic în mod special. Totul e perfect. Poate chiar perfecțiunea asta mă face să-mi doresc să o resimt din plin. Unele nopți sunt mai liniștite și odihnitoare dacă le trăiești cu ochii deschiși.

*fragment dintr-o carte încă nepublicată.

Recapitulare

Am căutat caietele îngălbenite de vreme din pod. M-am regăsit printre versuri şi poveşti pe care le-am compus cândva. Gândeam ca o copilă, cu sufletul curat. Gândeam ca Lili. Ea a rămas prinsă între poveştile paginilor, iar eu am crescut, m-am maturizat. Nu ştiu când s-au întâmplat toate astea pentru că abia acum conştientizez ce repede a trecut timpul pe lângă mine.

Acum câţiva ani nu aveam griji. O mică parte din timp îl dedicam învăţatului, iar restul se concentra asupra pasiunilor mele. Făceam parte dintr-o trupă de teatru, luam cursuri de dans, scriam articole pentru diverse publicaţii, lucram pentru un post de radio şi redecoram tot ce mi se părea anost… în casa mea, în casele altora. Tot pe atunci am postat primele articole pe acest blog.

6

Anii au trecut aducând de fiecare dată câte o schimbare. Am început să organizez evenimente, să predau cursuri de teatru la liceeni, să mă ocup de decoraţiuni interioare şi altele. Şi am lăsat în  urmă amintirile de la radio cât şi editorialele…
Şi totul încă evoluează, iar timpul nu se opreşte. Nici schimbările. Nici eu.

Dacă ar fi să fac un mic rezumat al vieţii mele, acesta ar fi unul. Printre toate aceste amintiri, mi-am adus aminte de faptul că niciodată nu v-am povestit despre concertele din subsolul blocului. Dar asta s-a întâmplat cu ani buni în urmă. Am fost un grup nebun de prieteni care din când în când îşi invita vecinii într-o sală de spectacole amenajată la subsol. În final nu am rămas decât cu amintirea. Una frumoasă. Specială!

Au fost vremuri bune, mai puţin bune, dar aşa cum e vorba aia, toate trec. Mă întreb unde voi fi peste zece ani de acum încolo. La ce voi renunţa? Ce va fi nou? Ce va fi dat uitării? Mi-ar plăcea să mă renîntorc la radio. Mi-ar plăcea să mai susţin un concert în subsol.

Când am început să scriu acest post nu ştiam sigur care va fi subiectul abordat. Mi-am pus în gând doar să scriu. Trecutul s-a năpustit brusc şi a ocupat locul fruntaş la rândul gândurilor despre care aş fi putut să scriu. Am rămas cu un sentiment ciudat după ce mi-am amintit toate schimbările astea. E o senzaţie ciudată. Nu ştiu dacă şi benefică.

Pentru seara asta, cam gata. Restul într-un post viitor.
Pe curând!

Amintiri cu Lili. Jurnalul unei zile de marti

girl and water lilyDacă până acum nu v-am povestit despre Lili, atunci a venit momentul să o fac. Lili este imaginea copilăriei mele, glasul bunicului la ceas de seară când îşi striga nepoata să intre în casă. Lili primea batoane de ciocolată şi ceai de tei de la tataia Lică, aproape în fiecare sâmbătă după masa. Lili stătea pe picioarele bunicului când acesta îi citea poveştile ei preferate. Iar eu îl iubeam şi îl apreciam tare mult pentru tot ceea ce făcea pentru copiliţa de odinioară. Tot datorită lui am învăţat să iubesc crinii. Erau florile lui preferate şi avea grijă de ei în fiecare dimineaţă de vară. Îmi petreceam după amiezile în grădină, printre crini. Îmi plăcea să le simt parfumul, să îmi mânjesc rochiţele de polen şi când încă nu erau înfloriţi, să-i strâng in palmă până când pocneau.
În zilele ploioase, bunica o învăţase pe Lili să facă brioşe şi chec. Apoi a început să îi placă să prăjiturească, aşa că a inventat tot felul de combinaţii  ciudate, unele mai puţin comestibile. Îşi făcuse chiar un reţetar de prăjituri inventate care acum s-a îngălbenit de vreme în pătuţul lui Lili din pod.

memoriesMi-e dor de glasul copilăriei. Mi-e dor să-l mai aud pe bunicul cum mă strigă din curte. Mi-e dor de timpul pe care îl acordam „delicioaselor” prăjituri cu mentă şi pepene. Mi-e dor de mine, cea fără griji, probleme…

Anii au trecut şi m-am desprins de amintirea lui Lili. A trebuit să o las undeva în urmă, în loc să pornesc cu ea prin viaţă, ducând în spate toate clipele de neuitat din grădina cu crini. Uneori mai privesc fără ţintă pe fereastră în speranţa că voi vedea banca de lemn, florile bunicului, pe mine cea colorată de polen… Fără Lili au început şi problemele specifice vârstei. Astăzi a fost chiar o zi proastă, una dintr-acele în care-ţi vine să o rupi la fugă, să nu priveşti spre viitor. Una dintr-acele când aş vrea să mai fiu o Lili printre crini, măcar pentru un ceas. Şi închid ochii în speranţa că pot rupe prezentul care mă separă de trecut pentru a putea păşi din nou pe cărările copilăriei mele. Cu ochii închişi îmi doresc cu tărie ca atunci când îi voi deschide să aibă loc magia. Dar din păcate, prezentul e tot aici, trecutul tot acolo, iar eu mă aflu captivă între două porţi care niciuna nu dă spre vreo grădină. Captivă printre problemele oamenilor maturi…

Şi acum, în încheiere, unde-s toate bucuriile pe care le-am pierdut odată cu trecerea anilor?

Simti si tu?

autumnÎmi place să aud ploaia cum bate-n geam toamna. Mai ales pe timp de noapte. Sunetul ploii e cea mai liniştitoare muzică de fundal pe care poţi adormi. Mai ales dacă adorm lângă tine, în braţele tale.

E prima noastră toamnă împreună, sunt primele noastre nopţi ploioase, primele frunze ruginite pe care călcăm. Pentru prima oară păşim împreună prin toamnă. E prima dată când admit că-mi place acest anotimp. Poate pentru că tu l-ai făcut să fie special şi m-ai făcut să mă îndrăgostesc şi mai mult de tine, păşind amândoi prin parcul pe unde abia a trecut Toamna. Frunze ruginii care se desprind în vântul puternic, picături reci de ploaie, cer gri şi noi care ne plimbăm domol.

Simţi şi tu? Simţi că toamna asta e diferită de celelalte? Simţi că s-a schimbat ceva? Da, normal că simţi. Şi la fel simt şi eu. E ceva diferit, ieşit din sfera cotidianului. Suntem noi doi şi toamna.

Vineri seara vreau să ne bem ceaiul împreună în vârful patului, sorbind încet. Vreau să povestim, să te descopăr altfel de cum eşti de obicei, deşi cred că deja ştim totul unul despre altul. Dar nu-i nimic. Haide să ne redescoperim. De fiecare dată când stăm la poveşti aflăm ceva nou, iar cu fiecare seară petrecută împreună, te simt tot mai aproape. Ah, da! Încă ceva. Vreau să-mi cânţi. Aşa cum numai tu ştii. Perfect.

Toamna asta e mai călduroasă ca oricare alta pentru că tu o faci să fie aşa.

„Aşa cum?”, te întrebi tu.

„Aşa perfectă”, îţi răspund.