Dupa cateva zile…

Sunt zile în care trezitul de dimineață nu e deloc chinuitor, iar cafeaua cu lapte mult aşteptată e mai bună în compania celor dragi. 
Sunt zile în care o veveriță ce-şi face apariția la prima oră pe o bancă din Carol te face să zâmbeşti.

…Şi mai sunt zilele pe care nu le vei uita niciodată şi le vei purta în suflet până la acel sfârşit…

13 mai a fost despre emoții greu de explicat în cuvinte, despre lacrimi de bucurie, despre prietenie, zâmbete şi îmbrățișări.  Dacă până în prezent nu ştiam să numesc cea mai specială zi pe care am trăit-o, acum sunt sigură că 13 mai se clasează pe locul fruntaş. Cu ceva ani în urmă, chiar înainte ca relația de prietenie cu un oarecare să se deterioreze, mă văitam că X are o grămadă de poze, iar eu nu.

„Da’ ştii că atunci când o să ai vârsta ei, vei avea şi tu la fel de multe poze şi amintiri, ba chiar mai frumoase”
Şi dacă în caz te vei rătăci la un moment dat pe blogul ăsta, să ştii că ai avut dreptate. Tu te ştii care eşti chiar dacă nu ne mai cunoaştem când ne vedem 🙂

Cum spuneam… Acum, la aproape o săptămână de la eveniment, emoțiile şi imaginile sunt încă vii. Poate mai. Conştientizez că s-a terminat ceva mult aşteptat şi că în fond, toate-s trecătoare. Mai puțin amintirile şi bucuria pe care am simțit-o din plin la concertul băieților Carla’s Dreams. La băieții noştri. A fost prima oară când am sărit mai sus decât ştiam că pot s-o fac, prima oară când m-am lăsat cuprinsă de mai multă emoție de cât eram obişnuită să suport. Şi n-am fost singura în acest sens. Pe lângă alte mii, le-am avut alături pe fetele mele dragi cărora le mulțumesc pentru amintirile trecute şi viitoare. Mă bucur că v-am cunoscut. Mi-ați intrat în suflet şi vreau să vă păstrez. Îmbrățişările voastre au mai alungat din emoții; nu prea am simțit trecerea timpului deşi acum vă recunosc că mi-aş fi dorit să treacă mai greu orele ( să percep mai obiectiv această zi şi să stăm mai mult împreună).

Îmi e greu să găsesc cuvintele pentru ce s-a întâmplat  sâmbăta trecută. Acum realizez cât de repede trece timpul, iar cu el la fel şi noi. Tind să cred din ce în ce mai mult că totul se întâmplă cu un motiv şi că nimic nu este întâmplător.

Cât despre evenimentul în sine, cuvintele de laudă ar fi de prisos. Cineva a spus „probabil cel mai frumos concert susținut vreodată”, iar asta e cea mai scurtă şi cuprinzatoare descriere. Emoțiile au rămas, lacrimile reapar cu fiecare afiş încă prezent pe străzile Bucureştiului, cu fiecare clip sau poză, încă simt cum data de 13 mai mi-a ajuns până la sânge pentru că am fost acolo unde inimile au bătut la unison cu mii de bătăi pe minit, ca un colibri in zbor….

Mulțumesc pentru amintiri, oameni dragi!

Departe de casa

De la fereastra mea acum văd alt răsărit şi alt apus. Capturez alte momente decât cele cu care m-am obişnuit în cei 22 de ani ai mei.  Am trecut dintr-o etapă în care aveam parte de tot ce credeam eu că mi se cuvine fără să depun vreun efort, într-una în care trebuie să muncesc pentru a obţine rezultatele dorite. Aşa e logica vieţii. La un moment dat trebuie să te rupi de cotidian şi să fii dispus să începi o nouă viaţă, de la zero, departe de cei pe care îi iubeşti, departe de animăluţele tale dragi de acasă. O să ajungi să-l suni pe tata şi să-i spui: „Intră pe Skype să ne vedem. Şi vreau să-mi arăţi şi pisica pentru că tare dor îmi e să o văd”, iar momentul revederii e dulce şi durează foarte puţin pentru că îţi dai seama  imaginile care se derulează în faţa ecranului au făcut parte din viaţa ta. Cândva, tu erai în acele imagini. Făceai parte dn fundal. Poate că îţi vine să înghiţi în sec şi să-ţi înfunzi lacrimile undeva în străfundul inimii tale. Zâmbeşti pentru că ştii că aşa îţi poţi controla mai bine emoţiile.

Când am plecat pentru prima oară de acasă cu bagajele în spate, am început să plâng în baie. Era pentru prima dată când nu îmi era teamă că autobuzul spre gară va întârzia şi că  probabil voi ajunge să pierd trenul. În ziua aceea, toate năvăleau asupra mea. Pe peronul 2 se aflau doi părinţi care îşi îmbrăţişau fiica. Îşi tot povesteau întâmplări din trecut şi râdeau, uneori până la lacrimi. Oare lacrimile erau din pricina amintirilor pe care le retrăiau în clipa povestirii? Sau era ocazia perfectă să răbufnească din cauză că-şi luau la revedere? Se prea poate….

Aş lungi la nesfârşit acest post, dar mă opresc aici cu gândurile pentru că… pentru că aşa trebuie în clipa de faţă. Ar mai fi multe de spus, dar ce rost are să continui? Voi ştiţi mai bine sentimentul acesta pe care îl ai atunci când eşti departe de casă, nu?

Acestea fiind spuse, joi mă reîntorc acasă urmând ca duminică să mă despart iarăşi de ea.

Un final de 2014

2015A fost un an mai bun decât cele de până acum. În comparaţie cu 2013 pot spune chiar că a fost unul perfect. Am legat noi prietenii, le-am consolidat pe cele vechi şi am cules momente de neuitat alături de persoane dragi mie. În mare parte, mi-am dus rezoluţia lui 2014 la bun sfârşit. Aproximativ! Doar vreo două puncte le-am pasat către 2015 în speranţa că voi avea mai mult noroc în îndeplinirea lor. Sunt  o fire încăpăţânată şi cu siguranţă voi reuşi să trec cu brio de toate cele 15 rânduri propuse pentru anul care a pornit deja la drum spre noi. Îmi promit că va fi un an special, aproape perfect! Va fi un an bun în care voi şti să nu mai repet aceleaşi greşeli ca în cei precedenţi. Voi fi la fel de spontană şi vioaie; acelaşi suflet zăpăcit care râde şi în cele mai nepotrivite momente, care nu îi este teamă să ia decizii proaste şi care va încerca să aibă cât mai puţine regrete.

Nu vreau să mai las în urmă nimic nerezolvat. La urma urmei, în 365 de zile avem timp berechet să ne ocupăm de tot şi de toate: de citit, de călătorit, de nopţi nedormite, de filme noi şi desene animate, cafele cu lapte în aerul proaspăt al dimineţilor de vară, melodii noi pe ale căror ritmuri să vibrezi din toate încheieturile sufletului tău. Vom avea timp să trăim din plin tot ce nu am trăit până acum pentru că nu am avut curajul de a ne lăsa în voia sorţii. Şi de ce să nu o facem? De ce să alegem să trăim aceeaşi zi la nesfârşit un an întreg? Îmi aduc aminte că cineva drag mie mi-a spus acum ceva vreme: „E timp de toate”. Şi aşa este. Chiar dacă e limitat, e la dispoziţia ta dacă ştii cum să te foloseşti de el, fără să abuzezi, fără să-i grăbeşti trecerea. ” Nu timpul trece. Noi trecem prin timp” spunea cândva un filosof, iar eu tind să-i dau dreptate. Avem la îndemână o doză suficientă de curaj şi optimism de care ne putem agăţa în momentele în care ne simţim pierduţi. Haideţi să fie un an plin de zâmbete şi voie bună, da?

Vă doresc un an nou fericit! Să aveţi parte numai de împliniri, de momente de neuitat şi nu uitaţi să trăiţi diferit! Mai optimist, mai vioi, mai curajos! Vă îndemn să fiţi cei mai fericiţi în 2015, căci timpul e de partea voastră în toată limita lui! 😀

V-am îmbrăţişat cu drag!

La circ

Am fost in dupa-amiaza asta la circ ca sa vad elefantei, serpisori, dromaderi si alte animalute amuzante care fac tumbe.

Cel mai mult am fost atrasa de acrobatiile clownului: un barbat slabut imbracat in pantaloni (un picior rosu si unul albastru), intr-o camasa bufanta, un chipiu galben, nas rosu ca al lui Rudolf si fluier (evident sa nu uitam de fata pictata).

Clownul mi-a adus aminte de doua personaje: Doru Octavian Dumitru sau/si Mr.Bean. Era o amestecatura intre cei doi comedianti.

Lasand impresiile spectacolului la o parte m-am tot gandit la expresia „am sa fug cu circul”. Astazi am stat eu si am chibzuit in timp ce observam clownul, animalele,baietii care au facut streetdance cat si pe  micuta Jennifer( care nu cred ca avea mai mult de 10 ani si careia ii placea de minune sa danseze, sa se invarta cu cercul si sa tina sarpele pe umar) cat de privati pareau de realitate.

Am avut impresia la un moment dat ca strapung un cerc perfect inchis. Circarii au lumea lor. Mi s-a parut ca am de a face cu un grup de persoane care se plimba de pe un continent pe altul, dintr-un loc inalt loc, care nu sunt statornici, care au un singur obiectiv: sa faca lumea sa rada. Jennifer  nu se duce la scoala si nici nu a fost vreodata. S-a nascut in familia circului Safari si a crescut invatand acrobatii cu cercuri, cu sfoara, cu animale si cu alte obiecte folosite pentru spectacol.

Dincolo de show-ul in sine, oamenii acestia fac foarte multi bani din bilete: 20 de lei copii cu varste intre 5-14 ani, 30 lei pentru adulti si 40 lei bilete la loja,plus pe langa asta 5 lei o tura cu poneiul, 20 de lei o fotografie cu pitonul, 5 lei vizitarea menajeriei circului. Dar ma intreb care e viata lor? In afara de conceptul banilor si lumini de reflectoare,de ce sa fugi cu circul? Sa uiti complet de familiei,prieteni si tot ce ai pentru a te dedica altor oameni?

Sa nu credeti ca sunt impotriva acestei meserii de circar ba din contra, ii admir pentru puterea de a zambi mereu,de  munca pe care o depun in dresuri si altele de genul. Sunt demni de respect oamenii acestia. Insa cu ce sunt eu in dubiu este cu modul lor de a trai dincolo de scena si de spectacol…

Voi ce parere aveti?

Tweet Meet

Va asteptam in seara asta in numar cat mai mare la Tweet Meet Ploiesti la Retro Caffe incepand cu ora 20:00(langa Casa de Cultura a Sindicatelor).Va fi o reuniune a bloggerilor si utilizatorilor de Twitter prahoveni.Invitatul special va fi Florin Grozea care ne va vorbi despre ce inseamna sa fi o persoana 2.0

Organizator: Vlad Petre

Detalii la :0727368235