Recapitulare.

M-am chinuit să păstrez anumite amintiri fără să le împărtășesc cu cei din jur. Le-am păstrat pentru zilele în care voi duce dorul lor şi voi reîncepe să răscolesc adânc după imagini, persoane şi discuții vechi. De-a lungul anilor am mai scăpat de povara unora dintre ele, altele în schimb au dat buzna de curând şi par a fi mai lucide ca niciodată. Zici că fac parte din prezent, nu din capitole încheiate cu ani în urmă. Sunt colorate viu, deloc prăfuite, cu volum. Simt că vor să se facă auzite, întocmai cum spunea cineva: „Poveştile nu sunt făcute să trăiască singure. Povesteşte-le.”

Şi încet încet sunt cuprinsă de câțiva vapori de parfum. E un miros plăcut de iasomie cu nuanțe lemnoase. Nu sunt suficient de sigură că vreau să îmi aduc aminte unde am simțit adierea asta, la fel cum refuz să cred că un om mai matur decât tine acceptă să te uite din cauza unei nepotriviri de program sau fără să înțeleagă din privirea ta cum ceri de fapt ajutor. Mi-am promis la un moment dat că îți vou scrie şi poate e cazul să o fac acum. Îți mai aduci aminte nopțile în care vorbeam la telefon până dimineața şi adormeam zicând o frază fara sens doar pentru că visam? Îți aduci aminte cum am reacționat la primele întrebări la care ți-am răspuns când ne-am cunoscut prima oara la majoratul acela? Îți aduci aminte sau are vreo importanță faptul că am schimbat Brașovul pe Chișinău? Sau că visam să îți arăt priveliștea de la etajul 9 ție şi nu altcuiva? A fost ok să par eu scorpia şi tu cel vătămat doar pentru simplul fapt că refuzam să dau curs la ceva ce mi-ar fi provocat mie un rău în primul rând? A fost ok să pleci fără să apuci să auzi deznodământul poveştii? A fost… şi chiar şi după am încercat să dau de tine sau măcar de promisiunea ta de a rămâne prieteni la bine şi la greu, doar că tu ai început să ai alte priorități şi să uiți de cei dragi. Nu ştiu dacă are sens să îți reproșez asta după atâta timp, dar să ştii că amintirile nu se înapoiază cu un bilețel de „adio, rămâi cu bine”. Şi a fost urât să-mi dai tot pachetul înapoi cu scuza că nu îți mai aparțin, iar eu eram aia imatură căreia i-ai zis ca mai are de crescut. Acum nu mai doare decât faptul că trecem unul pe lângă celălalt şi avem impresia că ne ştim de undeva, doar că tu încă îmi porți pică pe o poveste căreia nu îi cunoşti finalul şi nici dedesubturile. Şi nici n-ai să mai dai vreodată nas în nas cu asta.

Revenind la Chișinău şi la acei ani „petrecăreți” în care amicul Dima era un fel de Wade, îmi aduc aminte de atât de multe clipe încât dacă fac un pas înapoi mă întreb daca oare trebuia sa procedez altfel şi să nu amestec ura cumulată față de o persoană cu îndepărtarea de alți cincizeci de oameni frumoşi care au apărut rând pe rând în viața mea. Unora dintre ei ar trebui să le mulțumesc pentru că au semnat condica, cum se spune, iar pe alții ar trebui să îi contactez şi să le spun că aveau dreptate. Tocmai ce voiam să menționez numele unei persoane folosind doar inițialele, dar mi-am dat seama că cititorii acestui articol probabil s-ar duce cu gândul către altă persoană, fapt pentru care mă limitez în a-i mulțumi pentru serile de vară din cerdac şi poveștilor interminabile. Refuz să cred că m-am dezobişnuit de toate bucuriile sufletești acumulate în perioada aia. Părea totul atât de simplu şi eram lipsită de orice grijă. Nu mi-am dat seama când s-a produs schimbarea. Uneori e suficient să clipeşti şi să pierzi din vedere momentul ăla pe care îl aşteptai cu sufletul la gură. Sau, şi mai rău, să te pierzi chiar pe tine.
De la Chișinău am plecat de fiecare dată cu o valiză de amintiri. Fie că e vorba de un weekend petrecut la Vadul lui Vodă sau de serile de pe deal când se strângea lumea pentru „concertele” unplugged. Se cânta până târziu în noapte, se ciocnea vin de Cricova, iar clinchetele şi voia bună se auzeau până-n vale. Nu aveam semnalul bun la telefon şi nici nu mă aflam în vremurile când lipsa Wi-Fi-ului reprezenta o tragedie. Totul se rezuma la muzică, prieteni, vin şi poveşti de viață. Nici nu simțeai cum trece timpul sau poate că nici nu voiai să treacă. A trebuit să mă îndepărtez la un moment dat de etapa asta. Am lăsat în urmă plimbările prin parcul Ciocana, cafeaua cu lapte de la Muz, Valea Trandafirilor şi interminabilul drum spre „casă” pe Calea Orheiului. Am fost nevoită să fac acest pas ca să nu am remuşcări mai târziu. Şi în general, ca să poți fi împăcat cu tine, trebuie să îți asumi că într-un război pentru pace, cineva tot trebuie să cedeze. N-am să pronunț vreun alt nume şi nici nu voi numi persoana aia responsabilă de pagubele sufletești. El nu ştie cât ştiu eu. Dar îi mulțumesc pentru prieteni şi amintiri. Le voi păstra un timp scurt.

Nu neapărat în ordinea asta, a apărut un alt personaj în viața mea, prezență care m-a făcut să-mi pun sufletul pe hârtie lună de lună. Am scris pagini întregi în speranța că pot să echivalez distanța dintre noi cu emoțiile pe care ajunsesem să le simt datorită lui. Am învățat să ezit, să mă bucur de iluzii de scurtă durată, să înghit în sec o cuprindere sau să mă prefac că e ok să trecem unul pe lângă celălalt fără să-mi sesizeze prezența. Şi am tot sperat şi m-am luptat cu mine pentru că EL nu ştia că eu asta fac pentru a-l face să înțeleagă ce simt. Nu ştiu cât timp a durat cu exactitate perioada asta. Cu siguranță aş avea prea multe de povestit şi tot nu ar reuşi cineva să priceapă cu adevărat. Fără să vrea, m-a învățat că „e timp pentru toate” ( fără să creadă în spusele lui ), că „orice e posibil dacă vrei” (dar nu şi ce voiam eu) … Deprinsem obiceiul de a-i scrie un mesaj de noapte bună aproape seară de seară. De cele mai multe ori, răspunsul sosea în zori de zi, iar dacă nu-l primeam, urma să zâmbesc fals tot restul zilei. Oarecum mă simțeam confortabil cu „ritualul” acesta. Îl simțeam aproape deşi habar n-aveam cât de departe putea fi. Eram mulțumită că avem amândoi ceva al nostru, fapt care mă făcea să mă simt în elementul.
Îmi aduc aminte că stabilisem şi o melodie pentru povestea noastră şi nu în mod întâmplător. Ne-am găsit în Oldies „aleatoriu”. N-am vrut inițial să dau ochii cu el deşi imi doream asta cu tot dinadinsul. Când inima şi-a făcut o doză de curaj, m-am apropiat de el. Nu pot să-mi aduc aminte ce am vorbit, cât am vorbit, nici măcar dacă am spus ceva prostesc. Am fost mulțumită să-i fur câteva îmbrățişări şi zâmbete. Le port şi acum în minte căci un suflet posibil dor. M-am bucurat să-l aud cântând la karaoke şi am ales de comun acord cu mine însămi piesa „Stand by me”. Dacă citeşti postarea asta, să ştii că ne aparține şi nu o poți folosi în alte scopuri sentimentale.
Cred că am reușit să trec destul de uşor peste toată povestea asta. Mai am remuşcări pentru faptul că probabil n-am făcut cât trebuia, dar consider că nu mai încăpea loc de încă un plus de insistență. Ce-i mult strică.

Acum e timpul să mă întorc cu vreo 12 ani în urmă, mai mult sau mai puțin pe vremea când vacanțele de vară se rezumau la dimineți cu zâmbete şi diverse jocuri. Pe vremea aceea aveam o firmă (teoretic vorbind). Era alcătuită din câteva pături înşirate prin curte, două bănci pe post de birouri, un telefon fix stricat cu număr de interior 521. Eram 3: Ioana, Andreea şi eu. Câteodată doar 2: Ioana şi eu. Câteodată alte două: Andreea şi eu. Ne aveam bine toate atunci când nu ne aveam rău. Eram copii şi de multe ori apăreau conflicte din cauză că una era mai rezervată ca alta sau că părinții uneia erau mai stricți decât ai alteia… ori pur şi simplu ne invidiam una pe cealaltă şi comentam aiurea. Au fost şi zile în care certurile se dădeau pe față: „E Andreea la tine? Atunci eu plec acasă”. Sau invers. Era amuzant sau cel puțin acum e. Şi cu toate astea, acum tânjesc după acel timp. Aveam activități care îmi ocupau toată ziua: de dimineață până la prânz scriam sau ne făceam temele de vacanță, iar apoi până la apus aveam de lucru la firma de modă/publicitate/productie tv din curte. La final de zi cam începeam să ne retragem fiecare, nu înainte de a pune la cale ziua următoare. Cam ăsta era ritualul zilnic. În weekend-uri Ioana pleca acasă şi nu prea ne vedeam. Pe Andreea în schimb, o aveam la o aruncătură de băț şi nu rămâneam niciodată singură. Am strâns multe amintiri împreună şi foarte puține poze (vreo 2-3 de la o zi de naștere sau Paşte… sau ambele) doar cu Andreea.

Timpul a trecut în zbor. Am petrecut aşa câteva veri şi niciodată nu am tânjit după mai mult. La un moment dat, a intervenit o ruptură între noi sau pur şi simplu ne-am maturizat. Am mai auzit-o pe Andreea strigându-mă la poartă pentru ultima oară cred că înainte să intru la liceu, iar atunci pentru a-mi cere un caiet sau o carte. Ne-am pierdut. Cu Ioana nu ştiu ce s-a întâmplat. A fost o îndepărtare bruscă. N-am mai ținut legătura decât prin like-uri pe facebook. Oarecum regret şi o zic cu lacrimi în ochi. În caz că citiți aceste rânduri cumva, mi-e dor de voi…

E ciudat cum ai universul într-o mână când ești copil şi îți permiți să îl învârți pe degete, dar după, cu cât creşti, cu atât devii incapabil şi stângaci şi devine prea imatur să te mai joci apoi. Îl scapi, de multe ori nu te mai uiți în urmă şi mergi pe drumul tău. E trist, dar e firesc să te desprinzi de copilărie. Important e s-o porți în suflet şi să nu o uiți. Eu n-am s-o fac şi nici nu pot.

Fără să păstrez vreo ordine cronologică în fluxul amintirilor, după ce m-am plimbat de la o poveste la alta, ajung în punctul în care mă regăsesc cu un alt eu. De data asta nu scriu decât pentru mine şi pentru că din când în când simt nevoia de a purta un dialog cu Wade. Am avut clipe de regasire cu el în cele mai neaşteptate împrejurări. Ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva îmi citeşte gândurile (am înțeles peste ani că asta era menirea lui).
Era o după-amiază ploioasă de iulie, friguroasă, cu tunete undeva în fundal. Stăteam la birou încercând să scriu câteva rânduri dintr-un articol anterior. La un moment dat, dă buzna în cameră, enervat peste măsură de starea mea de spirit puțin acidă.

„Îți faci bagajul şi te pregătești. Pleci mâine cu trenul de 10.45.”

Şi m-am bucurat pentru prima oară că am fost împinsă de la spate să-mi iau tălpăşița. Aveam nevoie de o escapadă. Urma să fie ultima vacanță în care mai urcam la balconul etajului 9 de pe Bulevardul Mihai Viteazu din Sibiu. Revin des la amintirea asta pentru că inevitabil nu cred că mă pot despărți vreodata de ea. Am prins atâtea apusuri de soare printre nori şi vârf de munte încât mi-am agățat toate speranțele şi bucuriile copilăriei mele acolo, în spațiul acela limitat, dar totuși infinit prin ochii mei. Şi nu ai cum să uiți un colț de paradis când devine intangibil. Wade a încercat să facă mai uşoară trecerea de la copilărie la maturitate. Nu m-a certat niciodată şi m-a lăsat să greşesc ori de câte ori am dorit, suportând bineînțeles obligatoriul „ți-am spus eu!” (uneori mai insuportabil decât o morală). Dar făcând un pas în față şi privind spre trecut, constat că el a avut întotdeauna dreptate şi că aş face bine să-mi ascult mai mult conștiința de acum înainte.

Mergând mai departe pe calea care m-a adus în prezent, undeva, la un moment dat şi-a făcut apariția Alexandra cu care am împărțit bune şi rele. Anii s-au scurs rapid şi am adunat 2735 de zile, de amintiri mult prea multe ca să le înşir. Recunosc că uneori am greşit şi continui să o fac probabil, dar conflictele se sting repede. Am în minte câteva fotografii făcute la cursele de raliu din Sibiu, alte câteva prin Oldies şi Imperium, plus încă o mie pierdute în timp şi spațiu. Am păstrat pe lângă imagini prăfuite deja, idei şi planuri de viitor. Nu ştiu ce va urma, dar vreau să rămână în preajmă inclusiv la pensie. N-am ce să îi reproșez deşi am mai făcut asta până acum fără să vreau. La fel şi ea cumva. Mi-e colega de pozne, de apartament, de călătorie, de zâmbete şi de tinerețe. Am strâns zile cu soare şi prieteni pe toată viața alături de ea. Fie că e vorba de concerte sau de un sejur prelungit la mare (detalii în viitor) am un grup tare vesel care mă face să zâmbesc (Iasmina, Silvia, Andreea). Fetele astea au devenit parte dintr-o familie pentru mine. Incluzând momentele neinspirate şi discuțiile apărute hai-hui la prima oră a dimineții din cauza frigului, țin la ele şi la bucuria cu care împărțim de la o vreme cele mai frumoase amintiri posibile.

Am început să scriu aceste rânduri făcând referire la persoanele din trecut, am adăugat câte puțin din prezent şi ar trebui să mă raportez oarecum şi la viitor.

La capitolul acesta o să îl includ pe F. şi tot ce ține de dorința pe care mi-am pus-o în momentul în care am lansat pentru prima oara un lampion de la malul mării. Sper că acel gând mic a ajuns acolo unde trebuie şi ca nu s-a pierdut în largul cerului senin. Ştiu că dacă ar fi să mulțumesc pentru curaj şi stabilitate emoțională, ar trebui să-i fiu recunoscătoare lui F. pentru toata maturitatea pe care am dobândit-o de când a apărut în viața mea. Nici Wade nu s-a încumetat să domolească un temperament aprins. F. nici măcar n-a încercat să mă schimbe. Habar n-am dacă şi-a dorit asta vreun pic. Mi-a „furat” toată negativitatea şi mi-a pus o doză mai mare de fericire fără să-mi ceară nimic la schimb. Mi-am dat seama de tot în clipa în care am simțit că l-aş putea pierde, în clipa în care nici măcar tipul căruia i-am scris romanul, nu mai provoca durere în sufletul meu. Atunci mi-am restabilit ordinea priorităților şi am ajuns să delimitez clar persoanele cărora le mulțumesc că au trecut prin viața mea de cele care vor rămâne pentru totdeauna lângă mine.

Și uite așa, după ce am făcut o recapitulare printre persoane și amintiri, e timpul să zâmbesc și să mă pun la somn cu conștiința împăcată.

More to come! 😇

Anunțuri

24

Încă un an. Inițial  vrut să scriu postarea asta pe Facebook, mulțumind tuturor pentru urări, dar mai apoi mi-am dat seama că am prea multe de spus şi nu aş fi vrut să trec cu vederea amintirile şi  oamenii dragi din viața mea. Aşa că le mulțumesc mai întâi de toate părinților şi familiei pentru tot am învățat de la ei din aceşti primi 24. Le mulțumesc pentru amintiri, pentru sfaturi şi morala primită uneori; pentru momentele în care ajung acasă cu atât de mult  dor în suflet. 

Îi mulțumesc lui Sony care n-a mai prins aniversarea asta. Recunosc că a fost (puțin spus) trist pentru mine să nu o mai găsesc în culcușul ei din bucătărie. Am vrut să scriu despre Sony de mult timp, de când s-a dus, dar am aşteptat să mai treacă un timp ca să nu mă împotmolesc în lacrimi la fiecare cuvânt. Am sperat că timpul o să rezolve asta, dar nu a fost să fie aşa. Iată-mă acum, în timp ce mă chinui să scriu în plâns despre ea. E mai pustie casa fără ea. Am momente în care încă îi port de grijă. Intru în curte şi privesc țintă spre geam, acolo unde obişnuia să mă aştepte când simțea că mă apropii  de casă.  Dar pervazul e gol, iar atunci îmi aduc aminte că Sony nu e şi nici nu va mai fi acolo. Unii ar spune că  „Eh, e doar o pisică.” Dar ea a însemnat mai mult decât atât. 

Îi mulțumesc Alexandrei pentru că nu ştiu pentru ce să  îi mulțumesc în primul rând: pentru cei 7 ani, pentru amintiri, în general. Ştie că deşi ne mai certăm din motive prosteşti, până la urmă nimic nu ar strica prietenia asta. Îi mulțumesc pentru plimbările prin Sibiu, pentru orele petrecute în gara din Brașov, pentru râsetele de la Dumbrăvița Bârsei şi pozele de la Codlea. Pentru drumețiile pe Muscel şi toate celelalte peripeții.

Le mulțumesc băieților de la Carla’s Dreams pentru zâmbete, versuri, îmbrățişări şi amintiri, pentru bucuria de a împărtăşi o cafea şi sfaturi utile pentru viață, iar cu ocazia asta vreau să adaug mai multe despre oamenii dragi pe care i-am cunoscut în decursul ultimului an datorită lor. Îmi amintesc că primele cuvinte pe care le-am schimbat cu Andreea şi Teo au fost în vara anului trecut la audițiile de la X factor despre bătrâneii de care nu aveai loc nici să respiri. Multe luni mai târziu urma să asistăm la naşterea hashtag-ului #gatastop în cadrul unui eveniment mult aşteptat dereglat de câțiva stropi de ploaie insesizabili si impertinenți. Ne-am bucurat toate de un „concert” fabulos pe trecerea de pietoni din fața „clădirii impunătoare”, asta după ce ne adăpostisem vreo două ore de inundație, tornadă şi uragan, la o bere în Centrul Vechi. One of a kind 🙂 **To be continued after 6 of May 2017. Şi vă mulțumesc.

De Andreea mai leg o  amintire petrecuta la Ploiești alături de Iasmina şi Alexandra. Şi le mulțumesc pentru o cursă contra-cronometru cu maşina în căutarea buletinelor, dar şi pentru bucuria şi îmbrățişările de la finalul îndeplinirii misiunii.

Îi mulțumesc Silviei pentru râsul ei molipsitor şi pentru lipsa de energie dintr-un drum de-a lungul Cişmigiului până la McDonald’s dintr-o zi de luni.

Îi mulțumesc lui F. pentru bluzele lui călduroase şi pentru vizitele neaşteptate şi în mare grabă. Îi mulțumesc pentru idei, sfaturi, planuri malefice şi discuții interminabile în miez de noapte.

Ar mai fi atât de multe de adăugat, dar uneori prefer să mai păstrez şi în suflet. Mulțumesc la toți încă o dată pentru căldură, prietenie şi poveşti.

Cu F. intre perfect si ideal

F. îmi spune că vrea să se plimbe. Și eu, doar că singură. Vreau să îmi limpezesc ideile pentru a putea scrie o scrisoare.
F. știe unde îmi zboară gândul imediat cum aude cuvântul ”scrisoare”. Îmi zâmbește cu blândețe după care iese grăbit.
Rămân singură cu o mulțime de amintiri trimise cândva printr-o cutie poștală. Mi-e dor de frazele cu subînțeles… Le-aș scrie și acum cu inima încordată de griji, dar nu știu cum să încep.

F. mi-ar spune să mă las dusă de val, de vânt, de oricare altă forță mai puternică decât mine. Mi-ar spune ca mai întâi de toate să ies și să mă plimb, să admir peisajele din jur, oamenii cu toate grijile și bucuriile lor, cerul senin, să mă pierd pe străzi uitate de lume ca mai apoi să mă regăsesc; să mă regăsesc pe mine însămi, cu toate temerile și bucuriile pe care le port în suflet zilnic. Ies pe terasa camerei de hotel și privesc în depărtare. Nu vreau să mă gândesc că sunt prea departe de tot și toate. Sunt acolo unde mi-am dorit să fiu și nu înțeleg de ce mi-e greu să recunosc că pe cât de mult îmi place situația asta, pe atât de mult simt nevoia să fug.

E o graniță subțire între ideal și perfect, iar eu o văd căci e aici, chiar sub nasul meu. Trăiesc perfectul pentru că totul e perfect. Dacă mă uit în jur văd hainele lui F. lângă ale mele, periuțele de dinți una lângă alta, cearșafurile de pat șifonate pe ambele părți, poza de pe ecranul telefonului meu, inelul de pe deget… Totul e perfect precum o căsătorie la început de drum. Idealul e însă departe de a fi aproape; altfel nu se poate. E teoria lui ”mă descurc eu cumva.” Te descurci, ok, dar cu rănile ce faci?

F. știe că mi-e ușor și greu în același timp, E greu pentru amândoi prentru că nu m-am învățat să-l apreciez cu tot ce ține de el, iar la modul cel mai sincer vă spun că F. e perfect și ideal în același timp. I-o spun de fiecare dată când am ocazia și nu o fac pentru faptul că a fi cu și lângă el e o plăcere sau vreo onoare ci pentru că vine din suflet, pentru că văd și simt asta. El știe mai bine pentru că mă poate citi printre rânduri fără a-i fi greu.

Trecând peste și revenind la rândurile scrisorii care îmi stă parcă pe cap, vă mărturisesc că e greu să îmi găsesc cuvintele pentru a exprima idealul atunci când totul pare perfect în jurul meu. Promit că am să încerc, dar nu azi; și astfel mai amân încă o dată. Mototolesc coala de hârtie și o arunc la coș.
Mă schimb într-o pereche de pantaloni scurți, un tricou negru mai larg, îmi pun pălăria pe cap și cobor scările în grabă. Îi trimit un mesaj: ”Vin spre tine. Știu unde te găsesc.”
Sub soarele cald de aprilie, mă îndrept către F. Nu știu cum ar fi arătat totul fără prezența lui. Știe că e cel care mi-ar putea da tot universul peste cap doar printr-un zâmbet. Dacă nu m-ar fi iubit, nu ar fi rămas în preajma mea atâta timp.

Îl zăresc din depărtare în lumina asfințitului și îmi dau seama pe moment că suntem doar noi doi acum, că nu e loc mai bun în care aș putea fi. O fi perfect și nu ideal, dar e F. și face ca totul să fie bine: diminețile petrecute împreună la cafea, cumpărăturile în Cola di Rienzo, vizitele la Adriano, înghețata nelipsită din meniul zilnic, micile escapade neplănuite.

Cât va dura? O lună? Un an? O viață?
Nu știu, dar merită. Eu cu el, măcar o oră.

Lumea e ciudată: se lărgește, se restrânge, apoi se lărgește din nou și nu poți ști sigur niciodată că vei reuși să-ți găsești locul în ea. Dar când o faci, trebuie să furi câtă viață poți Și să pui puțin deoparte. Poate într-o zi, când vei avea nevoie de amintiri, îți va folosi acel pumn de viață și-ți va face plăcere să găsești un fir de nisip în păr. Și o să stai acolo mângâindu-ți sufletul și lăsându-l să vorbească.

Radio 105: Ligabue, Piccola stella senza cielo.
În față ni se deschide un drum lung către casă: cel puțin trei sferturi de oră bune.

Pentru ca F.

12724736_952063088209593_801610800_n

F. are momente când nu vorbește prea mult, când e gânditor, când le știe doar pe ale lui: cafeaua cu lapte, muzica și amintirile care îl fac să se întrebe de nenumărate ori de ce el și nu altcineva. Are un stil propriu. E greu să pătrunzi dincolo de privirea aia blândă mai ales dacă el nu simte că tu meriți să ajungi acolo. E ceva imposibil de descifrat în ochii lui. F. are un suflet frumos și nu se teme să fie diferit, chiar dacă uneori, a fi diferit e greșit pentru cei din jurul nostru. E un cumul de sentimente și trăiri care te face să te întrebi de unde atâta frumusețe și perfecțiune într-un singur om.

F. a înțeles de la început totul și n-a vrut să ne grăbim. Nu mi-a impus norme sau reguli care să-mi tempereze caracterul vulcanic, deși poate ar fi trebuit să existe o doză de dominație din partea lui. Mi-a spus din prima clipă exact așa:
”Dacă într-o bună zi te vei trezi și pur și simplu nu mai vrei, spune-mi întocmai așa când ne bem cafeaua împreună la prima oră a dimineții, iar apoi te voi lăsa să pleci. Nu o să te întreb de ce, nu o să-ți cer să mai rămâi încă o noapte alături de mine. O să-ți zâmbesc cu blândețe ca și când ți-aș transmite că e ok și că o să supraviețuiesc,că-mi va fi bine. Dacă va veni momentul ăsta vreodată, spune-mi. Trebuie să stai doar dacă vrei și simți asta. Nu pentru că cineva îți impune să rămâi. Știu că ți-a fost frică la început și poate îți este. O să încerc să-ți arăt că nu e niciun pericol în a mă iubi și că atât timp cât suntem cât mai transparenți și sinceri unul cu celălalt, o să fie perfect. Promit asta.”

La început îmi doream să fug doar pentru faptul că nu mă simțeam în stare să-l iubesc așa cum merita el. Dar m-a făcut să-mi dau seama că nu trebuie să mă chinui mai deloc.

”Totul vine de la sine. Nu trebuie să-ți dorești neapărat să se întâmple. Trebuie să te uiți adânc în sufletul tău și să simți doar. Totul constă în a simți. Să îi dai o șansă inimii să simtă ce vrea ea.”

Și am lăsat ca zilele să curgă de la sine. Și la fel și sentimentele mele pentru F. …

Dis-de-dimineață, F. se trezește înaintea mea, dă o fugă până la magazinul din colț, după care se grăbește să ajungă înapoi acasă pentru a-mi da deșteptarea. Nu apucă pentru că imediat cum se ridică din pat, corpul meu îi simte lipsa și încep să-l caut prin pat cu picioarele și cu mâinile. Cu ochii mijiți de somn, mă așez pe marginea patului, iar el mă privește de după ușă și se amuză de părul meu ciufulit.
”Am pregătit micul dejun și cafeaua. Hai la bucătărie.” spune F. cu o voce calmă și prietenoasă.
Îmi târșâi picioarele în papuci pe gresie,iar când ajung în bucătărie îi cuprind talia cu mâinile și-mi las capul pe spatele lui. Se desprinde brusc și mă îmbrățișează, după care mă pupă pe frunte și îmi dă un bobârnac peste nas. Diminețile cu F. sunt perfecte. E doza mea de energie, chiar și în zilele în care soarele nu strălucește, iar cerul pare că e greu și stă să cadă. Dimineața asta e morocănoasă. Lumina nu mai pătrunde prin draperia de la balcon așa cum o făcea ieri, iar eu mă simt prea adormită ca să fac ceva.

decoratinglights1-1
F. nu știe cât e ceasul, dar știe că mai are timp să dăm o fugă până acolo. Chiar dacă stă să plouă, încăpățânarea lui face pe cât posibil să sfideze legile naturii, fapt pentru care insistă să nu ne cărăm cu umbrele după noi. E conștient că există posibilitatea să înceapă ploaia, dar nu îi pasă, ba chiar e foarte optimist ( așa cum e de fel) și simte că o să răsară soarele în curând. Îi zâmbesc încercând să-i dau dreptate și îmi pun eșarfa la gât în timp ce mă îndrept spre ieșire, iar el îmi aruncă în grabă pălăria neagră de pe cuier.

”Îți stă bine cu ea.” N-am cum să mă contrazic cu el, mai ales la capitolul ”haine și accesorii” unde dă dovadă de un talent înnăscut, retușând chiar și cele mai neinspirate alegeri. I-am zis mai în glumă, mai în serios că și-a greșit cariera.

Știm că va trebui să ne despărțim în curând pentru câteva zile, dar niciunul dintre noi nu se îngrijorează. Ai spune chiar că nu ne-am confruntat niciodată cu astfel de probleme, deși așa a început totul. Când ne-am cunoscut, niciunul dintre noi nu aparținea aceluiași loc, drept urmare a început o cursă contra-cronometru prin aeroporturi și țări. Am înțeles că dacă astăzi sunt aici și vă scriu vouă, mâine pot fi la mii de kilometri distanță fără să-mi schimb însă rutina. Am mai învățat că nu îți trebuie prea multe pentru a fi fericit, iar dacă ai lângă tine persoanele potrivite, fericirea te însoțește la orice pas.

După ce mergem câteva minute bune înfruntând rafalele de vânt, F. își pierde orice speranța în legătură cu soarele lui, iar cu o privire nevinovată îmi spune că o să găsească el o umbrelă. Pașii ne poartă ătre centrul orașului. Ne începem ziua cu o cafea, neapărat cu lapte.
– Știi, mi-aș dori să putem pleca împreună, dar ne presează timpul. Nu pot să te țin aici legată de mine, deși recunosc că mi-ar plăcea. îmi spune F. pe un ton serios în timp ce-mi cuprinde mâinile într-ale lui.
– Știu F. Trebuie să plec. Mai am de rezolvat câte ceva în țară. Nu m-aș mai dezlipi de tine și mă simt ciudat să te las singur, dar știu că în situația de față nu avem încotro.
F. își mută privirea către fereastră. Ar vrea să plângă. Nu îi plac despărțirile și e mânat de un sentiment puternic de dor, chiar dacă încă suntem împreună, în același loc.
Mă ridic de pe scaunul din fața lui și îl îmbrățișez. Palmele mele îi mângâie chipul îngrijorat. Îl privesc adânc în ochi și într-o secundă realizez că el e tot ce mi-aș fi putut dori. Nu mai contează nici cum l-am găsit și nici unde, la fel cum nu are nicio importanță de câte ori mă lasă singură așteptându-l până în zori. Am ajuns din întâmplare în viața lui și pe nepusă masă, m-a facut să rămân. La început de tot am rămas doar pentru câteva ore, fiind mai reticentă de felul meu, iar mai apoi mi-a fost greu să mă mai desprind din brațele lui.

Dragă F., să te întâlnesc pe tine a fost precum un cântec pe care ascultându-l pentru prima oară, am știut că va fi preferatul meu. Te simt adânc ancorat în sufletul meu, în gândurile mele, în privirea mea, în vârful degetelor care vor să se plimbe nestingherit pe obrazul tău și prin păr. Te cunoșteam de dinainte, dar niciodată nu mi-am dat seama că așa ești tu, așa cum îmi doresc eu și probabil și multe altele. Vreau să știi totul. Vreau să știi cum mă simt atunci când sunt lângă tine. M-ai ajutat să-mi pierd mintea, să mă desprind de mine și de neliniștile din sufletul meu pentru a mă putea cunoaște mai bine prin intermediul tău, a sentimentelor tale, a zâmbetului tău și a tot ce însemni tu ca om.

”Tu reușești să vezi dincolo de mine. Mă vezi ca pe un om normal, cu o mulțime de amintiri și gânduri, cu frici și cu visuri pe care încă nu le-am îndeplinit. Pot să fiu eu lângă tine.” mi-a spus F. pe malul râului, într-un apus de soare.

Scrisoare de la F. printre altele…

Dragă Cookie,

Scrisoarea mea e diferită față de rândurile tale. Mie îmi e dor și nu mă tem să-mi calc pe orgoliul de bărbat pentru a-ți recunoaște asta. Dacă te întrebi de ce te-am ales tocmai pe tine, eh bine, răspunsul este unul simplu: de curaj. Nu că ai avea tu curaj, ba chiar îți lipsește din plin. Dar ai ceva ce doar în ochii tăi am putut să văd. Ți-ai păstrat copilăria, iar maturitatea și anii care au trecut pe lângă tine nu te-au schimbat. Nu ești genul care să mă copleșească cu sute de mesaje sau care să se agațe de mine doar pentru că… pentru că! Tu ești tu, iar în lumea noastră existăm doar noi doi și nimeni altcineva, iar asta mă bucură nespus de mult. Mă mai bucur de secretele care ne leagă și promisiunile pe care la un moment dat, ni le-am făcut.
Mi-e dor de tine în fiecare zi. Mi-e dor de mâinile tale mici și de felul în care îmi ții fața în palme, uitându-te adânc în ochii mei, ca mai apoi să mă muști de nas și să-mi spui, pe un ton alintat că sunt rău. Mi-e dor de tine dimineața, atunci când, îmbrăcată în cămașa mea,obișnuiești să pui stăpânire pe bucătărie și să-mi interzici intrarea până când nu pregătești micul dejun în felul tău: cu tacâmurile aranjate perfect în linie și cu nelipsitele flori parfumate din glastra de pe mijlocul mesei. Îmi place să-ți urmăresc mișcările somnoroase, să te văd cum te enervezi când dă cafeaua în foc. Ești frumoasă când te enervezi. Mi-e dor de parfumul tău dulce, de fardurile tale înșirate pe noptiera mea, de periuța ta de dinți de pe etajera din baie…  Mi-e dor de modul în care îmi invadezi spațiul atât de brutal, dar minunat. Mi-e dor să fii a mea, nopți la rând. Ești autostrada mea spre fericire. Mi-e dor de copila care plânge mereu când se gândește la orașul ei drag doar pentru că amintirile de odinioară sunt localizate acolo. Mi-e dor de micile tale crize de gelozie și de felul în care nu recunoșteai niciodată că femeile din jurul meu te îngrozesc. Mi-e dor de momentele în care ne trezim și ne cuibărim în vârful canapelei albe din sufragerie doar pentru a ne bea cafeaua, jurând că e una dintr-acele zile în care nu o să ieșim nicăieri, dar la final ajungem să ne dăm seama că deja am parcurs kilometri întregi. Mi-e dor să ne plimbăm ore-n șir fără să avem vreo destinație anume, să cutreierăm orașul în lung și-n lat fără să ne gândim că e târziu, că ne e foame sau frig. Lângă tine mi-e bine și nu duc lipsă de nimic când suntem aproape. Mai greu cu timpul care ne desparte și care pune mereu piedici. Dar nu mă tem, știi? Nu mi-e frică de ce o fi să fie pentru că inevitabil totul va fi perfect pentru noi doi. Simt asta și mai presus de orice, o cred!  Mi-e dor să te iubesc din nou și promit că nu mai lipsesc atât de mult….
Cu drag, F.”

photo492După cum vezi în această scrisoare, dragă Wade, am impresia că de la un timp mă lași să-mi fac de cap și nu-mi prea place. Trebuie să fii mereu prezent acolo, să mă susții atunci când fac vreo gafă sau când vreau să fug din calea Destinului. Eu încerc să-mi repar greșelile pe cont propriu, dar nu prea mă descurc, iar sfatul tău e întotdeauna binevenit, chiar dacă mai fac eu nazuri și nu vreau să te ascult. Știu că în cazul de față mă contrazic singură, știu că am fost delăsătoare și am trecut cu vederea peste niște aspecte importante, dar am crezut că nu e atât de important pe cât pare. Mai ții minte când m-am întâlnit cu F. la Rammer Jammer? Era  una dintr-acele seri în care nici dacă mă amenința cineva cu cuțitul nu aș fi ieșit din casă. Dar așa a fost să fie destinul. Undeva a fost scris să ne vedem în seara aia. Motivul? Nu-l știu, dar sunt sigură că nu a fost nicio coincidență la mijloc, drept urmare, de fiecare dată când mă gândesc la trecut, aia e prima amintire care-mi vine în minte.

photo583Sunt momente în viață care te marchează. Nu te aștepți la ele, dar se întâmplă fix atunci când nu-ți dai seama. Nu le conștientizezi în clipa respectivă. Ai impresia că e ceva normal, care e menit să se întâmple doar pentru  faptul că tu trăiești acel eveniment. Nu te-ai întrebat niciodată de ce ai ales ca locație de întâlnire punctul X sau de ce persoana Y te-a invitat la cafea. Ai răspunde că habar nu ai și că astfel de chichițe nu sunt deloc importante. Ai râde și ai ridica din umeri ca și când m-ai lăsa pe mine să răspund în locul tău. Nu voi putea niciodată să-ți răspund pentru că eu nu am procedat așa.  În seara în care am pornit în viteză spre Rammer Jammer  voiam să mă întâlnesc cu tine, Wade. Nimic altceva. Voiam să te îmbrățișez după atâta timp în care nu ne mai văzusem. Voiam să-mi dai un sfat, să vorbești cu mine. Să-mi zici că totul va fi bine și că o să ne bem cafelele cu lapte împreună în fiecare dimineață, pe plajă. Veneam la tine cu un scop. Îmi era dor de tine. Vrând-nevrând, întâmplarea a făcut ca acolo să-l cunosc pe F. și să ajung să-mi petrec timpul cu voi doi. Ai avut dreptate, n-aș fi putut singură, doar de capul meu într-atâția necunoscuți. Am apreciat în fiecare clipă faptul că  destinul mi-a pus în cale doi prieteni de nădejde.

Dar revenind pe subiect, după cum vă spuneam, nu noi alegem momentele, ci ele ne aleg pe noi.  Fie că F. vine în vizită în diminețile în care sunt liberă doar pentru a lua micul dejun împreună sau pentru a ne uita la un film, nu e un fapt pur întâmplător. E ceva mai mult de atât. E o alegere pe care o facem amândoi și care ori ne va aduce amintiri plăcute ori ne va arunca prietenia într-o altă dimensiune. Vezi tu, aici nu ține de legile gravitației și nici de vreun alt principiu al fizicii. Ține doar de gândirea fiecăruia și de modul în care alegem să ne trăim viața. Uneori poate fi doar asta, alteori poate fi tot universul care complotează împotriva ta…. sau a voastră. F. este un prieten de nădejde. Pot apela cu încredere la el atunci când nu-mi găsesc astâmpărul, iar dacă este 3 dimineața, nu se supără să-l chem să mă ia de acasă pentru a da o tură cu mașina ca bezmeticii și pentru a prinde răsăritul împreună la drive-in. Atât timp cât este în oraș, o va face cu bucurie, iar eu nu pot decât să mă bucur că îl am alături în clipele în care mi-e greu să fac față  problemelor de una singură. Cu toate astea, pe noi doi nu ne leagă decât o frumoasă prietenie, deși Wade e de altă părere pe care și-o susține încă din momentul în care F. mi-a dăruit acel trandafir. Încerc să-i scot ideile astea din cap, dar mi-e imposibil atât timp cât  și F. tinde să vadă lucrurile în același fel. Numai eu vreau să neg alegerile Destinului și mă împotrivesc de fiecare dată când simt că vreau să-i dau dreptate lui Wade. În asemenea momente îmi vine să las totul și să fug cu prima ocazie pe care o am în brațele lui F: acolo unde mă simt bine. El știe că a devenit slăbiciunea mea și că e unul din gândurile cu care mă trezesc dimineața.
Da, da, sigur… pentru Wade aceste sentimente sunt egale cu o idilă romantică.
”Iar tu te încăpățânezi să crezi că nu e așa pentru că nu vrei să te complici.” , adaugă Wade într-un mod ironic, săgetându-mă cu privirea de la colțul ușii.
Fie, poți s-o iei cum vrei, doar că vreau ca tu, dragă Wade, să înțelegi că F. e tot ce mi-aș putea dori în viața asta și acel ceva pe care nu am cum să-l am vreodată. Prefer să nu mă complic, într-adevăr. Refuz să-ți dau dreptate și poți trece și tu cu vederea că ți-am mărturisit asta. Mă simt mai confortabil în fotoliul meu și mi-e perfect să-l privesc pe F. cum îmi zâmbește jucăuș de pe canapeaua de alături decât din același pat.

Wade nu e convins de ceea ce spun. Știe că în mintea mea, răspunsurile sunt cu totul diferite. Știe că aș fugi în lume chiar în această clipă alături de F. Știe că întâmplarea ca noi doi să ne cunoaștem nu a fost accidentală.

”Draga mea, eu nu îți arunc în cale oameni noi doar pentru a face cunoștință cu ei și atât.  Probabil nu vei înțelege niciodată că două persoane nu se vor întâlni niciodată din pură coincidență. F. nu e o simplă literă, nu e un simplu om care a pătruns în viața ta doar de dragul de a fi o prezență  și un număr în plus în agenda ta telefonică. F. este persoana aia care te-ar putea schimba, care ar fi alături de tine de fiecare dată când ai nevoie. F. nu ți-ar reproșa niciodată faptul că ești prea copilăroasă sau că e timp destul pentru orice. F. ar folosi toate minutele și orele pe care le are la dispoziție doar ca să-ți zâmbească de la geamul unui tren atunci când este în deplasare. Nu vreau să crezi că e cel mai bun, dar pentru tine e perfect. Împărțiți aceleași gânduri și planuri de viitor, știți să fiți unul lângă altul atunci când vreunul din voi are nevoie de ajutor și niciodată nu vă pierdeți cumpătul atunci când vine vorba de a lua o decizie importantă. Nu vreau să te arunc în brațele lui, chiar dacă acolo te simți tu cel mai bine. Vreau doar să te fac să înțelegi că negarea unor sentimente poate să-ți dăuneze.  Acum că mi-am spus părerea, te las să-ți continui pledoaria.”

Am momente în care îl privesc în tăcere admirându-i trăsăturile feței. De fiecare dată când îmi zâmbește simt că acest gest al lui are un scop precis. Sunt fericită în preajma lui, iar el îmi amintește mereu că am o sclipire în ochi care ar vrea sa spună ceva. Mă îndeamnă să o fac, indiferent de ce s-ar putea ascunde în sufletul meu. Îmi spune să nu mă tem de nimic pentru că el o să aibă grijă ca eu să fiu bine. Ca totul să fie bine… Se uită la mine cu blândețe și-mi zâmbește, iar lumea mea o ia razna și-ncep a-mi ciocni gândurile între ele doar doar s-ar mai risipi câteva. În astfel de clipe simt că vreau să-l iubesc și să nu mă mai desprind din brațele lui, iar Wade îmi tot atrage atenția că pentru a putea fugi din brațele lui trebuie să mă las mai întâi îmbrățișată.

Later Edit:  Oldies night

Povesti la foc de tabara


Puțin trecut de ora 22, un grup de necunoscuți își face curaj și ocupă locurile special amenajate pentru ei pe căpițe de fân așezate în semicerc în curtea liceului Brukenthal. O formație, necunocută și ea, încearcă să dea un aer boem atmosferei create. Toată lumea șusotește deoarece nimeni nu are habar de ce urmează să se întâmple. Prin crengile copacilor și pe gardul metalic sunt agățate lampioane aprinse, iar undeva, mai la stânga, arde mocnit un foc de tabără. Se lasă frigul. Mă descalț de sandale, mă așez turcește și mă învelesc cu o pătură fleece. La început am fost doar eu, iar mai apoi, toți cei prezenți. Pe fundal rula zgomotul lemnelor ce pocneau în foc și un cover al piesei ”Women of Santiago”. (pentru a va face o idee despre atmosfera, click aici!)

Această prezentare necesită JavaScript.

photo credit: Focus Sibiu/ Dragos Dumitru

Casa Calfelor, SibiuÎn momentul în care muzica s-a întrerupt, a început vizionarea unui documentar despre viața calfelor. Morala lui? E greu să lași totul în urmă și să începi o nouă viață departe de familia ta, mai ales tânăr fiind. E greu să respecți normele impuse de ”codul calfelor”; să fii conștient că menirea ta e să fii mereu pe picior de plecare, să nu îți poți întemeia propria familie. Calfele pornesc din locul natal cu o singură monedă în buzunar pe care va trebui să o aducă înapoi la final. Timp de trei ani nu au voie să se apropie de casa lor, pe o rază de 50 de kilometri, dar nici în același loc nu pot sta mai mult de trei luni. Această călătorie reprezintă un drum inițiatic care îi ajută să se maturizeze, să înțeleagă menirea lor și să devină cei mai buni meșteri. Calfele pot alege să fie pe cont propriu sau să aparțină unei organizații recunoscute, majoritatea nemți.

Timp de o oră și jumătate am fost prinși undeva într-o altă eră, în epoca medievală. Am fost prinși și ținuți în trecut pentru a înțelege sacrificiul de dragul artei și a istoriei. Și a meritat. Am plecat de acolo mai sigură în propriile forțe, mai încrezătoare în visurile pe care le am. Dacă vrei poți, nu contează cât de greu va fi să fie. De altfel, toate dorințele și planurile pe care ni le stabilim pe parcursul vieții depind de noi, de modul în care ne îndârjim și mergem contra curentului pentru a le atinge. Nimeni n-a zis că lupta e ușoară, dar în final vei fi răsplătit pentru efortul tău, pentru lacrimi, pentru toate momentele în care ai fost departe de cei dragi și te-ai împotrivit propriului glas care îți șoptea să renunți. Niciodată să n-o faci!

Trecut cu vreo două ore după miezul nopții, fiecare a început să se retragă spre casele lor. Sau spre Oldies. M-am mai plimbat prin liniștea  zgomotoasă a Sibiului. Mi-ar plăcea să petrec mai mult timp pe-acolo… Ca în verile copilăriei mele 🙂 Dis-de-dimineață, am pornit cu somnul în ochi spre stația lui 2 Cred că a fost prima oară când am ațipit într-un mijloc de transport. Dar nu am plecat înainte trecem pe lângă draga noastră curte de pe strada Pompeiu Onofreiu, lăsând interfonul pornit pe numărul 7. Fusesem acolo și cu o zi în urmă, salutând cu privirea pe doamna Livia și pe ceilalți locatari care se odihneau în cerdacul de lemn înconjurat de ghivece cu flori de tot soiul și probabil savurând discuțiile și cafelele orei 17.

11910101_1844927585733644_1851909874_n

Primele raze ale soarelui ne-au întâmpinat în drum spre Valea Săpunului. Trebuia să îmi beau ness-ul cu lapte la mătușa mea. Restul au profitat de timpul rămas la dispoziție pentru a cutreiera prin Promenada Mall după cadouri. Ca prin farmec și fără să se repete scenariul de anul trecut, cafeaua chiar a avut gust bun, iar somnul dispăruse. Nu știam că urma să ne întindem nervii la maxim în preajma unui grup de copii care se întorceau din tabără, pe fundalul unui glas care tot anunța o întârziere de aproape o oră pentru trenul nostru.

Și timpul trecea și trecea și trecea….

Drumul înapoi spre București mi s-a părut o eternitate. Aveam în în față un grup de turiști străini care până la Bușteni au ros semințe de dovleac și sticksuri, iar în spate, întinși pe trei compartimente și amestecați printre oamenii noștri de drum, vreo 15 copii neastâmpărați și aproximativ nesupravegheați. Și stai și ai grijă de ei să nu cumva să se mai aplece pe geam în încercarea de a prinde frunze din mers…  Și ca tacâmul să fie complet, colegii noștri aflați fiecare în compartimente diferite zăboveau pe coridorul trenului plângându-se: unul de întârzierea prea mare care ar fi dat orice să ajungă acasă, iar altul imposibil de deconectat din ecranul telefonului mobil, chiar și după ce a rămas fără baterie. (trăiască ăl care o pus prize-n tren)

Drumul fu lung și obositor. M-am întâlnit cu tata în gară la Ploiești pentru niciun minut. Am făcut schimb de plase și mi-am continuat drumul către București. Destul de ciudat… pentru prima oară când mă întorc de la Sibiu și nu cobor în Gara de Vest.

”Chiar și vechiurile obiceiuri își pierd din consistență cu trecerea timpului…” menționează Wade într-o liniște care mă sperie.

Încercând să supraviețuim încă unei ore petrecute pe căile ferate, ne avântăm către colegul din compartimentul alăturat (cel cu telefonul) oferindu-i câteva motive să zâmbească. (în speranța că o să se desprindă de viciul butonatului). Ne invităm pe coridor să simțim suflul vitezei în nas pentru a alunga somnul.

Și când deja te lași pradă unor amintiri pe care urmează să le culegi pentru anii ce vor veni, îți dai seama că toată călătoria cu trenul nu a durat suficient de mult încât să-ți pui ordine în amalgamul de gânduri cu care ai pornit la drum.

Ba chiar le-ai amestecat și mai tare, adăugând altele în plus…

Intr-un apartament de pe 73rd St.

*fragment dintr-o carte încă nepublicată.

 

Nu îmi aduc aminte când s-a produs inevitabilul, dar am ajuns aici şi asta e tot ce contează. Pur și simplu. Ieri eram într-un loc, iar astăzi sunt aici, în noua dimensiune a necunoscutului ce mi-a fost dat să-l explorez. Nu îl cunosc în detaliu, la fel cum nu-mi cunosc nici propria persoană. Sunt tot eu… aceeași pe care ai întâlnit-o zilele trecute  în Union Square, doar că azi am mai multe visuri și amintiri decât aveam cu o zi în urmă. Vezi tu? Totul se schimbă cu trecerea timpului. Uneori ești conștient, alteori nu. E legea firii. Ori evoluezi grație îndârjirii tale cu care ai luptat pentru dorințele tale ori te pierzi pe drumul realizării lor (e posibil să ai parte de un noroc chior și să reușești chiar și-așa).

Locuiesc într-un apartament micuţ de pe 73rd Street, la etajul 4. Ca punct de reper îţi dau Central Park West. Mai întâi dă câteva ture pentru a te familiariza cu zona. În momentul în care ai ochit The Langham Hotel, o clădire crem impunătoare, continuă să ții drumul drept vreo 15 metri și cotește-o la dreapta. Apoi mergi pe trotuarul umbrit de copaci până când aungi la un bloc înalt și alb înconjurat de un gard metalic. Acolo te oprești, intrii și suni la interfon.Nu uita să faci o fotografie tufelor de viorele din curte. Dacă vii pe timp de noapte, ai să fii surprins să vezi câtă lume nu are somn prin cartier. Nick iubește să alerge după ce se lasă întunericul așa că te poți întâlni cu el odihnindu-se pe banca din fața scării după nenumăratele ture de parc. E foarte sociabil. Mai poți pierde timpul cu el la o vorbă în caz că nu am sosit încă de la muncă.

IMG_20150806_130349IMG_20150806_130500

În noaptea asta nu mă vizitează nimeni, ceea ce înseamnă că nu mi-am grăbit pașii spre casă. Am mers încet simțind în tălpi oboseala adunată în timpul zilei. M-am oprit la un supermarket  din apropiere de unde am luat o cutie cu cereale și o cutie cu înghețată. Cerul a devenit din ce în ce mai greu. Urma ca o ploaie  zdravănă să stingă toropeala din timpul zilei. Pe drum, Wade mi-a ținut companie, ca de fiecare dată. Mi-a povestit despre cât de fericit e că treaba la Rammer Jammer merge ca unsă. Are planuri marețe de viitor. Vrea să se extindă și să mai deschidă un bar asemănător în New York.

”N-am stare. Îmi pare rău că nu mă pot ocupa mai mult de persoana ta. La urma urmei, sunt conștiința ta, dar am încredere în tine că ești în stare să iei propriile decizii, fără să te lași influențată de mine. Pe lângă asta, mie îmi place să fiu independent, așa că nu mă simt bine să fiu legat de cineva. Sunt o conștiință modernă, dacă vrei să mă numești așa. La un moment dat, am să mă dezvolt atât de mult încât am să fiu pe cont propriu definitiv și știi când se va întâmpla asta.”

Când? întreb eu nedumerită.

”Când te vei căsători, când vei fi la casa ta, cu copiii tăi.
Când o să ai atât de multe îndatoriri încât abia o să-ți mai vezi capul de treabă.
Când ai să alergi după cel mic prin casă pentru a-i da biberonul sau când vei începe să faci prăjituri pentru rudele care se vor strânge la ziua ta.
Când o cană de cafea la prima oră a dimineții în balansoarul din grădină va fi un moment prielnic de discuție cu soțul tău despre planurile de weekend.
Când te vei împiedica prin casă de o chitară, o mașinuță Hot Wheels sau o prințesă din Frozen…

Fix atunci, când posibil o să ai cea mai mare nevoie de o conștiință care să te îndrume. Și acum ești independentă, dar atunci vei fi definitiv. Știu că sună ciudat și că independența se rezumă la o singură persoană, iar eu ca nebunul debitez aici despre viața de familie, dar fac referire strict la mine. Vei fi independentă de mine. Vei știi din start ce e bine și ce nu, vei știi cum să împarți cheltuielile sau care vor fi prioritățile. Ai să știi toate astea pentru că o să strângi curajul și maturitatea necesară încât să-ți menții picioarele pe pământ, iar capul în nori.”

Îi zâmbesc lui Wade și învârt cheia în yală. Las cumpărăturile pe cuier  și mă trântesc pe fotoliul gonflabil din mijlocul livingului reluând lectura: ”The last Anniversary” de Liane Moriarty.

31013-Night-Lights  E aproape 4 dimineaţa. N-am somn. Tocmai ce mi-am făcut o cană de cacao cu lapte şi m-am mutat din dormitor pe canapeaua moale din sufragerie. E linişte în jur şi totuşi zgomot. Alternează în ritm cu momentele în care mă las pradă amintirilor: unele mai tăcute, altele care zbiară pe dinăuntrul meu.

Am ales să le păstrez deopotrivă pe toate. La urma urmei, ele fac parte din acele zile în care ori greșeam  până la lacrimi ori culegeam zâmbete de peste tot. Le strângeam pentru acele zile pe care majoritatea oamenilor le-au pictat în negru. Când simt că se adună prea multe, vă scriu vouă pentru a evita să le deteriorez sau să le dau uitării. Mi se pare util să le stochez aici.

Ploaia-mi bate în pervaz. A bătut și ieri ce-i drept, dar nu i-am răspuns. Acum îi pot găzdui câțiva stropi, așa că deschid larg fereastra. Scot puțin capul să mă răcoresc și simt cum mă cuprinde un val de răcoare. Numai bine căci prea a fost toropeală în timpul zilei. Aproape de prima oră a dimineții, agitația freamătă. Se aud claxoanele din Union Square, o melodie de jazz undeva în fundal, tunetele nu prea tăcute, sunetul ploii pe asfalt, un vecin care nu are somn și care râde isteric la clipurile amuzante cu pisici de pe Youtube… Fac un sumar și zâmbesc. Mă retrag înapoi spre canapeaua cea albă.

”Ce te face să nu poți dormi?” mă întreabă Wade.

Nimic în mod special. Totul e perfect. Poate chiar perfecțiunea asta mă face să-mi doresc să o resimt din plin. Unele nopți sunt mai liniștite și odihnitoare dacă le trăiești cu ochii deschiși.

*fragment dintr-o carte încă nepublicată.