Despre Cristina Cîrstea

Wanderer. Dreamer. PR/Blogger. From Romania ✈ the world.

Un an de tine.

Și n-am stat la discuții cu inima. Trebuia să înțeleagă neobligată că era timpul să plec. Să-mi iau liber. Să mă caut și să mă regăsesc pe cont propriu sau nu, departe de aici. Nu a fost o alegere luată de comun acord. A fost alegerea mea și puntea de pe care trebuia să-mi fac curaj să sar. Și am făcut ce trebuia. De atunci și până acum a fost drum lung însă niciodată drept. Era ultima zi petrecută la Oldies, Rammer Jammer-ul meu. Am avut un scurt moment de liniște, urmat de unul de ezitare. Era o bătălie între „fă asta” și „nu o face”. Oricum, luasem decizia, iar în unele clipe e mai puțin important să gândești (știu că sună dubios, dar întâmplările negândite pot provoca dorințele tale neștiute).

Și am plecat pe ușa din față, fără să mă grăbesc. N-am închis-o. A fost o nevoie imperioasă de a lăsa cale de întoarcere.

Prima oprire s-a dovedit a fi punctul de regăsire cu sinele. A fost acolo unde l-am descoperit pe F. cu tot ce ține de el. Nu-mi doream. Adică ba da. Sau nu. Am luptat împotriva lui, iar lupta asta s-a dat întâmplător și cu mine. Era ca și cum nu mă băteam pentru un lucru rău ci doream să ma îndepărtez de ceva bun, adică tot rău, dacă mă înțelegeți. Mi-a fost greu să pun în balanță pe vremea aia. Am fugit de el pentru că eram nesigură sau pentru că doream prea tare să rămân prinsă de trecut. Și m-a lăsat să mă zbat în largul mării știind că aveam să aleg corect între a mă scufunda ori a învăța să înot împotriva curentului.

N-a fost alegerea mea să plecăm împreună. Pur și simplu, ne-am nimerit să avem aceeași destinație de fugă. Problema cu Destinul e că nu te întreabă dacă vrei ceva anume ci te pune în fața faptului împlinit. Ca să cuprinzi cât mai multă viață și libertate, trebuie să nu te împotrivești. Ne cunoșteam de 6-7 luni, dintre care îmi fusese alături vreo 8 dacă pun la socoteală zilele în care mă închideam în sine. El a fost acolo când trimiteam scrisorile fără răspuns, când mă cufundam în părerea fals creată cum că voi primi răspunsurile dorite. M-a tras spre pământ de fiecare dată când speranțele erau prea sus, iar eu din încăpățânare doream să le prind în zbor. Cu el cădeam lin fără să mă lovesc. Îmi spunea „Te poți dezamăgi groaznic dacă vei continua să speri în zadar fără să iei măsuri.”, dar eu fugeam de ele. Refuza să plece; îl simțeam tot mai ancorat în sufletul meu, însă nicio clipă nu mă gândisem să-l iubesc. Eram îndrăgostită de scrisori, de Poșta Română, de așteptări lungi și obositoare pentru suflet, dar nu de el. Cu toate că regăseam în F. jumătate din sufletul meu, n-am stat a crede că ne-am fi putut completa. Nu atunci…

Îmi plăcea compania lui și mă simțeam în largul meu. Nu cunoșteam pe nimeni acolo și îmi era frică să nu mă pierd mai rău. Ori asta, ori de fapt nu puteam face față singurătății. Alegeți voi varianta mai potrivită. Cert e ca singurătatea cu care alesesem să pornesc la început de drum nu era clar una dintre cele mai bune hotărâri. Recunosc, mă tem de ea. Mă tem ca nu cumva să mă scufund in liniștea a patru pereți greoi. M-am temut și atunci.

Mă calmase(m). Uitasem de scrisori, de celălalt. N-am mai așteptat niciun răspuns de la nimeni. Eram eu cu F. și eram liniștită, iar dacă ar fi fost cu putință aș fi rămas până astăzi acolo. Însă orice cursă are o linie de finish. Renunțasem la trecut așa cum Martie renunțase la iarnă.

Ploaia, diminețile somnoroase, parfumul de cafea, parfumul lui, plimbările la ceas de seară prin centru, filmele horror, ceaiul cu lapte, Cola di Rienzo în weekend-uri, zâmbetele, micul dejun luat în liniștea picăturilor care băteau pervazul, sinceritatea la paharul de vin de la La Ménagére și florile parfumate din paharul de sticlă, îmbrățișările târzii în noapte de pe Ponte Vecchio care alungau orice teamă…

M-a învățat să îmi revin din liniștea asurzitoare. I-am dezvăluit eșecurile mele și mi-a domolit greutatea resimțită în urma lor. Am plâns și-am râs pentru că se simplificaseră multe probleme. Văzute prin ochii lui F. le-am priceput diferit, mai clar, mai fără nori. Eu eram eu, iar pentru F. devenisem mai mult decât eu. Am început să-i îndrăgesc zâmbetul molipsitor și modul în care mă oglindeam în el. Nu a văzut niciodată suprafața. A citit prin resturile răspândite de trecut în sufletul meu și a pus cap la cap toată ființa mea, cu bune și cu rele. Nici eu n-am reușit să mă descopăr așa cum o făcuse el. I-am îndrăgit diminețile, bagajele, mâinile, mesajele

…. el tot și eu.

E un an de tine, F. Un an cu suișuri și coborâșuri. Un an în care am fugit chiar și de tine. Și de mine. N-ai plecat deloc. O zi poate, o săptămână, două luni, dar mereu te port cu mine.

P.s.: Mulțumesc pentru amintiri!

Anunțuri

Lost and found.

Am încercat să refac fir cu fir momentul în care m-am convins că trebuie să stabilesc un punct comun cu tine. Am vorbit în gând şi am primit câteva confirmări. Lumea nu o să înțeleagă niciodată că şi conştiința are un eu, o identitate, chiar şi nume. Cândva le povesteam cititorilor despre Wade. M-a însoțit câțiva ani până în momentul când a considerat că am ajuns la locul potrivit. M-a avertizat în legătură cu rănile, ba mai mult, a găsit şi leacuri pentru ele. Am zis că o să îi mulțumesc cândva.

„Sper să îți aduci aminte că pierdută prin Sibiu sau chiar America, la ceas târziu de seară, pe o cărare ştiută doar de tine, mă vei găsi. O să te aştept la Rammer Jammer, acolo unde…” – ştiu că ești tu, Wade.

Am învățat de la Wade că ceea ce vrei tu, posibil să îți facă rău; că nu va fi niciodată suficient să lupți în locul altora şi că din când în când o să mai plângi. Mi-a împărtășit secrete, mi-a arătat brațele de refugiu în caz de dezamăgiri şi lista cu to do în cazul în care mă pierd în mulțime.

„Nu te panica niciodată când te rătăcești. E timpul tău cu tine. Vorbeşte-ți şi gândeşte-te la ce ai de gândit. Mergi fără să te întrebi unde vei ajunge, mai ales dacă nimic nu te presează. Fotografiază, păstrează privelişti în minte şi în suflet. Iubeşte necunoscutul care te atrage şi care simți că e sub control. Nu fugi de iubire pentru că va veni un timp când se va obișnui cu goana, te va depăși, iar tu nu vei avea condiția fizică necesară pentru a o prinde din urmă. Caută în jur răspunsurile pe care le vrei. Uneori sunt mai aproape decât par. Dacă nu le găsești, ia primul avion și mergi acolo unde inima te îndeamnă. Cu timpul, toate devin clare, inclusiv și pentru cele mai încețoșate minți.”

A trecut un timp considerabil de atunci, iar asta până în momentul în care m-am aşezat la masa unui restaurant. Am privit alături păstrând liniștea şi înțelegând că era timpul să-mi cunosc conştiința. Nu am cum să-l botez de data asta. Are deja nume şi oricare altul ales de mine, nu s-ar potrivi la fel de bine ca al lui. E doar o conştiință dar puțin mai mult de atât; mai rănită, mai matură, mai capabilă în provocarea de trăiri puternice, mai cu de toate. N-am avut discuții între patru ochi și patru pereți, dar ne-am întâlnit des în dimensiuni nocturne nedefinite. Cred în paralelism deși alta e definiția în mintea mea. Nu e vorba despre două drepte ci despre persoane și spații, despre existența mai multor dimensiuni pe care le parcurgem, despre planuri în care ne transpunem etc…

De la Wade am plecat fără regrete. În sufletul meu am luat toate deciziile corecte și m-am zbătut să ajung la mal după ce am naufragiat de câteva ori. N-am avut colac sau vestă de salvare, dar am avut speranța că da, se poate! M-am iertat pentru greșeli deși nu le-am uitat. Am (re)găsit refugiu la F. și mi-am dat seama că față de alții, el nu a plecat niciodată și nici nu a avut intenția să o facă. Pot spune că ne-am salvat reciproc de la alte naufragii. Eu am fugit de el spre el, m-am ascuns de el la el, iar nimeni nu știe câte răspunsuri am primit în final printr-o îmbrățișare.

Am scris pagini întregi despre nimic. Le-am rupt apoi. Poate trebuia să scriu despre F. Poate trebuia să nu pun lunar pixul pe hârtie în scrisori fără confirmare. Poate trebuia să văd de la început perfectul și nu să mă mulțumesc cu lipsa lui. Am strâns cât am putut duce, am învățat, am greșit. Apoi am învățat iar.

Plec spre viitor calmă.

Și ca să închei, mai am de adăugat ceva despre coincidențe. O dată e o întâmplare, de două ori e coincidență, de trei ori e un semn. Sunt multe întâmplări întâmplătoare, dar ajung să mă întreb de la un timp: e coincidență sau nu?

2017, la final

N-a fost mereu bine. Au existat suişuri şi coborâşuri, am pendulat între da şi nu. Am rămas singură şi m-am regăsit acolo unde nu mă așteptam vreodată: în Oldies, la Marty’s, pe malul mării la răsărit de soare, în paginile unei cărți, în gândurile din paharele cu vin, în îmbrățişările din miez de noapte pe scările unui palat; sau acolo unde sufletul s-a simțit împăcat şi a dorit să mai rămână cu o secundă-n plus.

Am cunoscut oameni. Fel de fel de oameni. Unii au plecat cu primul tren, iar alții i-au urmat din cauza unui efect de turmă. Tind să cred că există un soi de selecție al „deşeurilor” în viața fiecăruia. Deşi mulți ți se alătură pe drum, nu toți vor rămâne până la destinația finală. Ceea ce e bine. Uneori doare, dar e în regulă. Nu ai nevoie de momeli, de prieteni de-o zi, nici de cei care par că au ceva de împărțit cu tine când de fapt nu e aşa.

Drumul a fost lung, uneori anevoios. Alteori l-am parcurs în paşi vioi încercând să fac abstracție de orice problemă care probabil mă frământa. Am reușit în egală măsură cu încercările eşuate. N-am contorizat prea multe vânătăi, dar sunt destul de persistente şi dispar mai greu. E destul de incert timpul în ceea ce privește vindecarea sufletului. Mai am de învățat la capitolul ăsta, dar mă mai ajută şi F. Că tot veni vorba de el, doar îi mulțumesc pentru că nu m-a certat atunci când am greșit şi a rămas atunci când trebuia să plece. Drumurile noastre s-au intersectat de nenumărate ori. La început m-am speriat, dar am înțeles că are şi destinul legile lui. Începi să înțelegi altfel lucrurile când nu îți mai impui să te limitezi la anumite obiceiuri.

Toată călătoria prin 2017 a culminat cu frământările unei posibile rupturi; o ruptură între dorința de a te apropia de anumiți oameni sau de a-i îndepărta definitiv. Am ales să merg orbește, să cred şi să ofer o încredere nelimitată în ciuda gândurilor care nu-mi dădeau pace. Am ticluit un plan ce se tot amână. Nu ştiu cum e cu practica „momentului ideal”. Teoretic o cunosc: „it’s always the right time”. În anumite circumstanțe însă, mai greu. Totuși, îndârjirea de a reuși e mare şi nu e loc de dat înapoi. Mai devreme sau mai târziu, toate drumurile se intersectează, iar de data asta nu e o excepție. Nu vreau să ajung să colind oraşe sau străzi cunoscute prefăcându-mă că nu-mi trezesc vreo amintire sau mai multe. Nu vreau să am regretul că am întors capul atunci când l-am văzut pe X venind în direcția mea, dar mai ales, nu vreau să renunț; la asta şi la un amalgam întreg de planuri şi idei schițate în minte. Îmi doresc să rămân cu o continuitate atunci când ceva se întrerupe. Ştiu că înțelesurile se bat cap în cap, dar pot asemăna asta cu o casetă de magnetofon. Când banda s-a terminat, deschizi dispozitivul şi întorci caseta. La fel şi-n viață. Vreau să am parte de o astfel de casetă, iar mulți vor înțelege la ce mă refer.

2017 – fără prea multe regrete, un an care a dat o altă formă existenței mele. Am înțeles că sunt momente în care trebuie să alegi răul cel mai mic; când trebuie să fii responsabil şi să cântăreşti bine opțiunile pe care le ai. De reținut că mereu există şi o a doua.

2018 – sosesc! Cu visuri, idei, planuri şi maturitate.

F. şi regăsirea mea

Mi-a trebuit ceva timp ca să conștientizez faptul că toate scrisorile pe care obișnuiam să le trimit cuiva aveau să rămână fără răspuns. Deși am primit de câteva ori fărâme de speranță, au fost omorâte rând pe rând de pozele cu o necunoscută pe care începuse să le posteze pe Facebook la un moment dat, iar când gândurile mi s-au limpezit de tot, nu mi-a mai rămas decât să alerg spre F. La început simțeam nevoia să plâng pe umărul lui preț de câteva minute, să mă descarc, iar mai apoi să plec singură acasă, dar exact când am vrut să ies din apartament, m-a prins de mână și m-a îmbrățișat cu atâta putere și grijă încât n-am mai fost capabilă să mă desprind din brațele lui.

– Poți să mai rămâi dacă vrei. Şi am vrut.

Nu m-a întrebat ce s-a întâmplat. Și-a dat seama că pusesem punct unui capitol care trebuia încheiat de multă vreme, iar acum cred că e mândru de mine. Mi-a făcut o cafea cu lapte, dar fără zahăr, pesemne că n-a uitat micile detalii. Mi-a zâmbit cu blândețe. I-am răspuns cu un surâs în timp ce învârteam ceașca de tortiță, privindu-l fugitiv în ochi.
– Nu mai plâng. Mi-a trecut, îi spun eu ca şi când i-aş datora o explicație pe care nu i-o pot oferi.
– Vreau doar să fii bine, indiferent de care-ți sunt deciziile. Eşti liberă să alegi ceea ce consideri că e bine pentru tine. Eu pot doar să-mi dau cu părerea, fără să te influențez cumva.

Am trăit cu F. momente în care m-am simțit eu însămi. N-a fost nevoie să mă machiez sau să mă pieptăn înainte să dau ochii cu el la prima oră a dimineții când pregătea micul dejun, la fel cum m-a lăsat să fug de lângă el când am crezut că eram pe punctul de a apuca Soarele de-o rază. Ştia că o să mă ard, dar nu m-a oprit din drum. M-a lăsat să aspir la ideal deşi aveam perfectul sub nasul meu, iar despre teoria asta am mai scris cândva aici.
– Sunt conştientă şi îți mulțumesc. Recunosc că am greşit şi eu în încercarea de a obține prea mult…

Am simțit nevoia să o iau la goană pe uşă. M-am ridicat şi i-am spus că trebuie să plec. Nu m-a oprit. M-a condus spre ieşire, iar înainte să apăs clanța, l-am îmbrățişat din nou cu tot dorul din suflet. Aveam nevoie de prezența lui în viața mea, iar mai presus de orice alt sentiment de revoltă sau neputință, aveam nevoie de caldura şi siguranța cu care mă obişnuise din clipa în care l-am cunoscut. Nu mai puteam să îi dau drumul la gândul că va trebui să plec şi cine ştie când ne vom revedea. Voiam să am certitudinea că a doua zi îl voi avea în preajmă, iar el ori şi-a dat seama ori a simțit la fel:
– Poți să rămâi mai mult dacă vrei…

…şi am rămas povestind o noapte întreagă pe canapeaua din sufragerie uitând de timp. Ne-am regăsit cumva după lungi căutări sau așteptări fără să mai am întrebări fără răspuns. Merg pe „ce-o fi o fi”, iar prea greu n-are să fie pentru că F. mă ține de mână. Ar trebui să fie mai ușor de-aici inainte.

Eu cu F. – o viață.

Din viata oamenilor normali

Nimic nu este întâmplător, iar fiecare întâmplare vine cu un motiv. Mai devreme sau mai târziu, în timp ce îți propui să bei o bere pe malul mării alături de oamenii normali din viața ta, conştientizezi că nu mereu totul va fi roz şi că planurile de azi nu vor fi niciodată în concordanță cu cele de mâine. Inevitabil o să ai obstacole pe care le vei putea depăşi printr-un sfat primit la ceas târziu în noapte sau printr-o îmbrățişare care îți transmite un „țin la tine”, „îmi pasă”. O să ai momente în care alergi prin ploaie supărat, când împarți un spațiu mic numit pat alături de alți doi prieteni încercând să te odihneşti măcar puțin. Te vei bucura de primele raze de la răsărit sau vă veți strânge fără motiv să vedeți un film…

Cercul nostru plăcut vicios numără multe amintiri: în vârf de munte, la poalele lui, pe o plajă din Constanța, printre picturi cu pene şi plimbări tardive la ore neadecvate prin parc. Am strâns lacrimi de bucurie, de tristețe, dar mai ales, am învățat să facem mai puține greşeli şi să nu le mai repetăm pe cele anterioare, iar morala s-a dovedit a fi întotdeauna benefică chiar dacă pe moment a durut „oleacă”.

Şi am priceput că nimic bun nu se poate întâmpla după ora 2 noaptea, că există câte un risc în orice, dar că trebuie să ți-l asumi în condițiile în care nu eşti matur degeaba. Am înțeles importanța unui act de identitate care nu semnifică doar o hârtie cartonată cu care te prezinți în diferite locuri ci şi o prezență obligatorie în buzunarul fiecăruia dintre noi. Am învățat să nu te bucuri înainte de vreme şi că uneori, ce-i prea mult strică (mai ales în cazul în care cineva are aşteptări de la tine).

S-au mai adăugat câteva fotografii şi momente de care ne vom aminti cu siguranță mai clar peste un timp deoarece încă suntem in prag de conştientizare. Ce avem noi reprezintă mai mult decât orice om normal îşi poate dori, iar când ajungi în punctul în care te regăseşti în povestea asta, înseamnă că eşti norocos şi că ai cei mai tari prieteni din univers. Uneori durează ceva până îi găsești, dar şi când se întâmplă asigură-te că împărtășiți acelaşi scop sau că vă leagă aceeaşi dorință şi stare de spirit.
Noi ne-am regăsit cumva, căci nu cred că nu ne-am mai întâlnit până sa ne dăm seama cât de multă viață putem fura împreună. N-a fost întâmplător ci exact de ceea ce avea nevoie fiecare pentru că bucuriile şi emoțiile sunt mai uşor de suportat când ai alături prieteni cu care te vei îmbrățişa şi țopăi la finalul unei reuşite. Pe noi ne bucură lucrurile mărunte care pentru alții nu reprezintă mare chestie.

Iar în astfel de clipe, când ai cu cine să alergi pe ploaie pe la concerte sau să aştepți ore-n şir doar pentru a schimba câteva vorbe cu un suflet cald, trebuie să fii recunoscător şi să zâmbeşti.

Mă chinui de ceva timp să sintetizez o idee destul de simplă. Am încercat să găsesc o definiție conceptului de „om normal” până în momentul în care am constatat că trebuie să pun doar semnul egal între noi şi această sintagmă. Şi „noi” nu reprezintă doar nişte copile care zboară de la un concert la altul când au ocazia. Noi suntem totalitatea gândurilor şi rezultatul unor sfaturi pe care le-am interceptat de-a lungul timpului. Suntem alcătuite dintr-o normalitate departe însă de cotidian sau de sensul de bază al acestui cuvânt. Ne definim prin nebunie şi visuri pe care sperăm ca într-o bună zi să se concretizeze la o bere undeva, posibil prin Centrul Vechi al Bucureştiului sau de ce nu, dincolo de granița cu România.

Mi-au rămas câteva vise de noapte în care făceam un popas pe câmpul cu floarea-soarelui în drum spre mare, când am nimerit la ziua de naştere al unui suflet drag sau când pur şi simplu se întâmpla să comandăm o pizza şi să stăm la poveşti sub clar de lună pe acoperişul unui bloc dintr-o locație necunoscută.

Şi nu ai habar ce te aşteaptă din punctul ăsta de vedere alături de oamenii normali din jurul tău cu care ai făcut un front comun spre împlinirea dorințelor. Visurile şi visele în cazul de față pot deveni realitate când te aştepți mai puțin. Uneori va trebui să luptăm, alteori le vom primi fără să le cerem măcar. Iar dacă uneori mai facem greşeli, o să fim capabile să ne asumăm răspunderea, să nu mai plecăm capul şi să acceptăm morala cu zâmbetul pe buze. La urma urmei de noi depinde 90% din reuşită. Celelalte 10 procente stau împărțite în mod egal între cei doi S. : S-ul principal şi Soarta.

To be continued…

Jurnal de vacanta. Sa tot ai ce povesti.

Am strâns ceva amintiri şi gânduri în ultima perioadă. Eram în dubii în legătură cu ce să încep mai întâi, dar pentru că nu e neapărată nevoie să o iau în ordine cronologică, vreau să vă povestesc despre soare, spirite şi nopți nedormite.

1. Spiritele.

Credeți sau nu, în momentul în care o pățeşti pe pielea ta e cu mult mai înspăimântător decât atunci când te uiți la un film horror.
Camera în care eram cazate avea geamuri de termopan, jumate din plastic alb, jumate din sticlă cu modele florale prin care puteai distinge umbrele. Panica a început în prima dimineață. Fiind ploaie am mai zăbovit prin paturi până să ne încumetăm să ieşim. Eram noi 4 şi proprietara – o băbuță cu mersul lent pasionată de filmulețe cu bătăi sau comice pe care le lăsa pe replay zeci de minute în şir. La un moment dat, iese din camera ei târşâindu-şi picioarele de-a lungul holului. Nu peste mult timp, în urma ei trece o siluetă de bărbat, iar la niciun minut, un copil aleargă spre aceeaşi direcție. În clipa în care băbuța se întoarce spre camera ei, ies din cameră pentru a merge la baie. Curioasă din fire, mai fac câțiva paşi spre bucătărie, sperând să dau cu ochii de cei doi, dar nici urmă de vreunul din ei. Cum mă întorc înapoi în cameră, cum trece copilul alergând înapoi din direcție opusă, punând o palmă pe partea de sticlă a uşii.
Totul a căpătat o nuanță mult mai ciudată când remarcasem rama spartă a unui tablou care mai ieri era intactă cât şi copilul neastâmpărat şi inexistent care tot făcea ture pe hol.

2. Europa FM – live pe plajă, Partea 1.

Prima zi a fost obositoare, iar drumul din Mangalia până la plaja dintre Venus şi Saturn s-a lăsat cu poze perfecte şi o campanie de salvare a crabilor eşuați la țărm – inițiată de Iasmina. Între două beri şi o aşteptare lungă, i-am ascultat pe elefanții bizari şi o jumătate de piesă a celor de la Alternosfera.
Ne-am grăbit să ajungem la apartament, doar că privirile au fost acaparate de fulgerele din largul mării. Le-am admirat, ne-am speriat, am grăbit pasul, am luat-o pe drumul greşit, am împărțit în mod egal la 4 persoane 5 gogoşi şi ne-am mânjit de ciocolată şi caramel, iar când deja ne credeam în siguranță am dat nas în nas cu băbuța şi ale ei spirite năstruşnice.

În ziua imediat următoare, înainte să fugim la Mamaia, am ajuns în Neptun cu două obiective: să găsim o pereche de pantaloni lungi şi să mâncăm. Am cam pierdut numărul cafelelor dar urma să fie cu folos…

3. Aventuri la Mamaia.

Atunci când revezi un vechi prieten nu poți decât să te bucuri, mai ales când alergi dintr-un oraş în altul. Am strâns câteva amintiri şi de aici. Pe lângă faptul că ne-a prins o ploaie torențială şi ne-am adăpostit la telegondolă, am ajuns să străbatem aceeaşi stradă în lung şi-n lat fiindu-ne imposibil să găsim drumul corect către ieșirea din stațiune. În rest, s-a lăsat cu voie bună, îmbrățişări, puțină amețeală, plimbări pe plajă, dezmembrări de leagăn, hrănitul pisicilor cu cartofi prăjiți şi piept de pui, iar nu în ultimul rând aşteptatul unui autobuz în stația greşită ( sau mai degrabă inexistentă ).
Cu toate că ar trebui să povestesc mult mai mult la acest capitol, prefer să o fac sub o altă formă, cu o altă ocazie. Cert e că am plecat cu o doză în plus de optimism şi cu un băgăjel destul de greoi încărcat până la refuz de zâmbete.

4. Europa FM – live pe plajă, Partea a II-a

Ne-am început (ceea ce noi numeam) ultima zi cu umerii încărcați de soare, cu pudra la purtător alături de câțiva nervi şi nu în ultimul rând cu gânduri pozitive pentru o seară alături de câteva suflete prea dragi nouă. În mod normal, nu totul e roz din prima, drept urmare am avut câte ceva de înfruntat până când au ajuns băieții de la Carla’s Dreams (ai noştri). Dar a meritat aşteptarea.
Atmosfera din backstage pendula între relaxare şi agitație, iar cu ea la fel şi noi. Nu-mi aduc aminte cât de repede sau greu a trecut timpul până în momentul în care i-am zărit pe băieți venind. Restul a fost o mare de zâmbete şi bucurii prea multe ca să le pot enumera, prea complexe pentru a le descrie.
Drumul spre casă s-a rezumat la clătite uriaşe cu Nutella şi banane. + zâmbete.

5. Costineşti. Roata. Secția de poliție. Răsăritul. Gara.

Nu ştiu dacă se trage de la faptul că am tot adus în discuție posibilitatea de a dormi o noapte pe plajă, dar cumva planetele s-au aliniat şi ne-au pus în fața faptului împlinit. Rămase blocate în gara din Mangalia, nemaigăsind bilete la niciun tren spre București, am decis să lăsăm totul în voia sorții şi am fugit la Costineşti cu gândul că o noapte albă la mare nu e mare filozofie.
Şi da, nu ne-am plictisit nicio clipă. Aproape că ne-am dat de ceasul morții într-o roată din parcul de distracții, după care ne-a luat ceva timp să ne împrietenim cu un trenuleț. Când am revenit cu picioarele pe pământ şi ne-am relaxat sufletele, am înălțat lampioane ( 2/5 -deoarece ne-a cam fentat bricheta şi vântul de la țărm). Ne-am împrietenit cu câinele Vitiligo, am băut o cafea şi am râs haotic, timp în care ne-am încălzit pe o bordură de pe faleză, la ora 2 noaptea.
Ce a urmat n-a fost întocmai partea cea mai plăcută a serii, dar am găsit până la urmă refugiu la secția de poliție din Costineşti care s-a oferit să ne adăpostească până la răsărit. (nu că s-ar fi întâmplat ceva rău, dar era o locație mai prietenoasă decât țărmul umed).
Soarele de dimineață ne-a adus o porție de frig, un fotograf cu chef de vorbă şi câteva poze la malul mării. Trecând peste pielea fierbinte de la cât soare acumulase cu o zi înainte în 5 ceasuri de plajă şi cele câteva ore închise în Springtime în care am luptat cu patru telefoane pe o priză, ultima bătălie cu oboseala s-a dat în gara din Costineşti. Şi nu mint când vă spun că a fost cele mai lungi ore posibile din viața mea, cam 7 la număr. Am reuşit să-mi odihnesc puțin ochii deşi cu greu făceam față jucăriilor copilului italian care acaparase bancheta din față.

Amintirile astea sunt făcute pentru a fi povestite. Sunt acele momente în care nu te mai enervezi pe ceea ce te scotea din sărite ci zâmbeşti în același timp cu sufletul tău şi cei alături de care ai îndurat frig, ploaie, supărări, lacrimi şi bucurii. Şi oarecum tinzi să mulțumești pentru ce ai trăit şi simțit.

Recapitulare.

M-am chinuit să păstrez anumite amintiri fără să le împărtășesc cu cei din jur. Le-am păstrat pentru zilele în care voi duce dorul lor şi voi reîncepe să răscolesc adânc după imagini, persoane şi discuții vechi. De-a lungul anilor am mai scăpat de povara unora dintre ele, altele în schimb au dat buzna de curând şi par a fi mai lucide ca niciodată. Zici că fac parte din prezent, nu din capitole încheiate cu ani în urmă. Sunt colorate viu, deloc prăfuite, cu volum. Simt că vor să se facă auzite, întocmai cum spunea cineva: „Poveştile nu sunt făcute să trăiască singure. Povesteşte-le.”

Şi încet încet sunt cuprinsă de câțiva vapori de parfum. E un miros plăcut de iasomie cu nuanțe lemnoase. Nu sunt suficient de sigură că vreau să îmi aduc aminte unde am simțit adierea asta, la fel cum refuz să cred că un om mai matur decât tine acceptă să te uite din cauza unei nepotriviri de program sau fără să înțeleagă din privirea ta cum ceri de fapt ajutor. Mi-am promis la un moment dat că îți vou scrie şi poate e cazul să o fac acum. Îți mai aduci aminte nopțile la 17 ani în care vorbeam la telefon până dimineața şi adormeam zicând o frază fara sens doar pentru că visam? Îți aduci aminte cum am reacționat la primele întrebări la care ți-am răspuns când ne-am cunoscut prima oara la majoratul acela? Îți aduci aminte sau are vreo importanță faptul că am schimbat Brașovul pe Chișinău? Sau că visam să îți arăt priveliștea de la etajul 9 ție şi nu altcuiva? A fost ok să par eu scorpia şi tu cel vătămat doar pentru simplul fapt că refuzam să dau curs la ceva ce mi-ar fi provocat mie un rău în primul rând? A fost ok să pleci fără să apuci să auzi deznodământul poveştii? A fost… şi chiar şi după am încercat să dau de tine sau măcar de promisiunea ta de a rămâne prieteni la bine şi la greu, doar că tu ai început să ai alte priorități şi să uiți de cei dragi. Nu ştiu dacă are sens să îți reproșez asta după atâta timp, dar să ştii că amintirile nu se înapoiază cu un bilețel de „adio, rămâi cu bine”. Şi a fost urât să-mi dai tot pachetul înapoi cu scuza că nu îți mai aparțin, iar eu eram aia imatură căreia i-ai zis ca mai are de crescut. Acum nu mai doare decât faptul că trecem unul pe lângă celălalt şi avem impresia că ne ştim de undeva, doar că tu încă îmi porți pică pe o poveste căreia nu îi cunoşti finalul şi nici dedesubturile. Şi nici n-ai să mai dai vreodată nas în nas cu asta. Dar e ok. Tu ai un drum, eu altul și e clar că ele se opun acum pe veci.

Revenind la Chișinău şi la acei ani „petrecăreți” în care amicul Dima era un fel de Wade, îmi aduc aminte de atât de multe clipe încât dacă fac un pas înapoi mă întreb daca oare trebuia sa procedez altfel şi să nu amestec ura cumulată față de o persoană cu îndepărtarea de alți cincizeci de oameni frumoşi care au apărut rând pe rând în viața mea. Unora dintre ei ar trebui să le mulțumesc pentru că au semnat condica, cum se spune, iar pe alții ar trebui să îi contactez şi să le spun că aveau dreptate. Tocmai ce voiam să menționez numele unei persoane folosind doar inițialele, dar mi-am dat seama că cititorii acestui articol probabil s-ar duce cu gândul către altă persoană, fapt pentru care mă limitez în a-i mulțumi pentru serile de vară din cerdac şi poveștilor interminabile. Refuz să cred că m-am dezobişnuit de toate bucuriile sufletești acumulate în perioada aia. Părea totul atât de simplu şi eram lipsită de orice grijă. Nu mi-am dat seama când s-a produs schimbarea. Uneori e suficient să clipeşti şi să pierzi din vedere momentul ăla pe care îl aşteptai cu sufletul la gură. Sau, şi mai rău, să te pierzi chiar pe tine.
De la Chișinău am plecat de fiecare dată cu o valiză de amintiri. Fie că e vorba de un weekend petrecut la Vadul lui Vodă sau de serile de pe deal când se strângea lumea pentru „concertele” unplugged. Se cânta până târziu în noapte, se ciocnea vin de Cricova, iar clinchetele şi voia bună se auzeau până-n vale. Nu aveam semnalul bun la telefon şi nici nu mă aflam în vremurile când lipsa Wi-Fi-ului reprezenta o tragedie. Totul se rezuma la muzică, prieteni, vin şi poveşti de viață. Nici nu simțeai cum trece timpul sau poate că nici nu voiai să treacă. A trebuit să mă îndepărtez la un moment dat de etapa asta. Am lăsat în urmă plimbările prin parcul Ciocana, cafeaua cu lapte de la Muz, Valea Trandafirilor şi interminabilul drum spre „casă” pe Calea Orheiului. Am fost nevoită să fac acest pas ca să nu am remuşcări mai târziu. Şi în general, ca să poți fi împăcat cu tine, trebuie să îți asumi că într-un război pentru pace, cineva tot trebuie să cedeze. N-am să pronunț vreun alt nume şi nici nu voi numi persoana aia responsabilă de pagubele sufletești. El nu ştie cât ştiu eu. Dar îi mulțumesc pentru prieteni şi amintiri. Le voi păstra un timp scurt.

Nu neapărat în ordinea asta, a apărut un alt personaj în viața mea, prezență care m-a făcut să-mi pun sufletul pe hârtie lună de lună. Am scris pagini întregi în speranța că pot să echivalez distanța dintre noi cu emoțiile pe care ajunsesem să le simt datorită lui. Am învățat să ezit, să mă bucur de iluzii de scurtă durată, să înghit în sec la o cuprindere sau să mă prefac că e ok să trecem unul pe lângă celălalt fără să-mi sesizeze prezența. Şi am tot sperat şi m-am luptat cu mine pentru că EL nu ştia că eu asta fac pentru a-l face să înțeleagă ce simt. Nu ştiu cât timp a durat cu exactitate perioada asta. Cu siguranță aş avea prea multe de povestit şi tot nu ar reuşi cineva să priceapă cu adevărat. Fără să vrea, m-a învățat că „e timp pentru toate” ( fără să creadă în spusele lui ), că „orice e posibil dacă vrei” (dar nu şi ce voiam eu) … Deprinsem obiceiul de a-i scrie un mesaj de noapte bună aproape seară de seară. De cele mai multe ori, răspunsul sosea în zori de zi, iar dacă nu-l primeam, urma să zâmbesc fals tot restul zilei. Oarecum mă simțeam confortabil cu „ritualul” acesta. Îl simțeam aproape deşi habar n-aveam cât de departe putea fi. Eram mulțumită că avem amândoi ceva al nostru, fapt care mă făcea să mă simt în elementul meu.
Îmi aduc aminte că stabilisem şi o melodie pentru povestea noastră şi nu în mod întâmplător. Ne-am găsit în Oldies „aleatoriu”. N-am vrut inițial să dau ochii cu el deşi imi doream asta cu tot dinadinsul. Când inima şi-a făcut o doză de curaj, m-am apropiat de el. Nu pot să-mi aduc aminte ce am vorbit, cât am vorbit, nici măcar dacă am spus ceva prostesc. Am fost mulțumită să-i fur câteva îmbrățişări şi zâmbete. Le port şi acum în minte căci în suflet posibil dor. M-am bucurat să-l aud cântând la karaoke şi am ales de comun acord cu mine însămi piesa „Stand by me”. Dacă citeşti postarea asta, să ştii că ne aparține şi nu o poți folosi în alte scopuri sentimentale.
Cred că am reușit să trec destul de uşor peste toată povestea asta. Mai am remuşcări pentru faptul că probabil n-am făcut cât trebuia, dar consider că nu mai încăpea loc de încă un plus de insistență. Ce-i mult strică.

Acum e timpul să mă întorc cu vreo 12 ani în urmă, mai mult sau mai puțin pe vremea când vacanțele de vară se rezumau la dimineți cu zâmbete şi diverse jocuri. Pe vremea aceea aveam o firmă (teoretic vorbind). Era alcătuită din câteva pături înşirate prin curte, două bănci pe post de birouri, un telefon fix stricat cu număr de interior 521. Eram 3: Ioana, Andreea şi eu. Câteodată doar 2: Ioana şi eu. Câteodată alte două: Andreea şi eu. Ne aveam bine toate atunci când nu ne aveam rău. Eram copii şi de multe ori apăreau conflicte din cauză că una era mai rezervată ca alta sau că părinții uneia erau mai stricți decât ai alteia… ori pur şi simplu ne invidiam una pe cealaltă şi comentam aiurea. Au fost şi zile în care certurile se dădeau pe față: „E Andreea la tine? Atunci eu plec acasă”. Sau invers. Era amuzant sau cel puțin acum e. Şi cu toate astea, acum tânjesc după acel timp. Aveam activități care îmi ocupau toată ziua: de dimineață până la prânz scriam sau ne făceam temele de vacanță, iar apoi până la apus aveam de lucru la firma de modă/publicitate/productie tv din curte. La final de zi cam începeam să ne retragem fiecare, nu înainte de a pune la cale ziua următoare. Cam ăsta era ritualul zilnic. În weekend-uri Ioana pleca acasă şi nu prea ne vedeam. Pe Andreea în schimb, o aveam la o aruncătură de băț şi nu rămâneam niciodată singură. Am strâns multe amintiri împreună şi foarte puține poze (vreo 2-3 de la o zi de naștere sau Paşte… sau ambele) doar cu Andreea.

Timpul a trecut în zbor. Am petrecut aşa câteva veri şi niciodată nu am tânjit după mai mult. La un moment dat, a intervenit o ruptură între noi sau pur şi simplu ne-am maturizat. Am mai auzit-o pe Andreea strigându-mă la poartă pentru ultima oară cred că înainte să intru la liceu, iar atunci pentru a-mi cere un caiet sau o carte. Ne-am pierdut. Cu Ioana nu ştiu ce s-a întâmplat. A fost o îndepărtare bruscă. N-am mai ținut legătura decât prin like-uri pe facebook. Oarecum regret şi o zic cu lacrimi în ochi. În caz că citiți aceste rânduri cumva, mi-e dor de voi…

E ciudat cum ai universul într-o mână când ești copil şi îți permiți să îl învârți pe degete, dar după, cu cât creşti, cu atât devii incapabil şi stângaci şi devine prea imatur să te mai joci apoi. Îl scapi, de multe ori nu te mai uiți în urmă şi mergi pe drumul tău. E trist, dar e firesc să te desprinzi de copilărie. Important e s-o porți în suflet şi să nu o uiți. Eu n-am s-o fac şi nici nu pot.

Fără să păstrez vreo ordine cronologică în fluxul amintirilor, după ce m-am plimbat de la o poveste la alta, ajung în punctul în care mă regăsesc cu un alt eu. De data asta nu scriu decât pentru mine şi pentru că din când în când simt nevoia de a purta un dialog cu Wade. Am avut clipe de regasire cu el în cele mai neaşteptate împrejurări. Ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva îmi citeşte gândurile (am înțeles peste ani că asta era menirea lui).
Era o după-amiază ploioasă de iulie, friguroasă, cu tunete undeva în fundal. Stăteam la birou încercând să scriu câteva rânduri dintr-un articol anterior. La un moment dat, dă buzna în cameră, enervat peste măsură de starea mea de spirit puțin acidă.

„Îți faci bagajul şi te pregătești. Pleci mâine cu trenul de 10.45.”

Şi m-am bucurat pentru prima oară că am fost împinsă de la spate să-mi iau tălpăşița. Aveam nevoie de o escapadă. Urma să fie ultima vacanță în care mai urcam la balconul etajului 9 de pe Bulevardul Mihai Viteazu din Sibiu. Revin des la amintirea asta pentru că inevitabil nu cred că mă pot despărți vreodata de ea. Am prins atâtea apusuri de soare printre nori şi vârf de munte încât mi-am agățat toate speranțele şi bucuriile copilăriei mele acolo, în spațiul acela limitat, dar totuși infinit prin ochii mei. Şi nu ai cum să uiți un colț de paradis când devine intangibil. Wade a încercat să facă mai uşoară trecerea de la copilărie la maturitate. Nu m-a certat niciodată şi m-a lăsat să greşesc ori de câte ori am dorit, suportând bineînțeles obligatoriul „ți-am spus eu!” (uneori mai insuportabil decât o morală). Dar făcând un pas în față şi privind spre trecut, constat că el a avut întotdeauna dreptate şi că aş face bine să-mi ascult mai mult conștiința de acum înainte.

Mergând mai departe pe calea care m-a adus în prezent, undeva, la un moment dat şi-a făcut apariția Alexandra cu care am împărțit bune şi rele. Anii s-au scurs rapid şi am adunat 2735 de zile, de amintiri mult prea multe ca să le înşir. Recunosc că uneori am greşit şi continui să o fac probabil, dar conflictele se sting repede. Am în minte câteva fotografii făcute la cursele de raliu din Sibiu, alte câteva prin Oldies şi Imperium, plus încă o mie pierdute în timp şi spațiu. Am păstrat pe lângă imagini prăfuite deja, idei şi planuri de viitor. Nu ştiu ce va urma, dar vreau să rămână în preajmă inclusiv la pensie. N-am ce să îi reproșez deşi am mai făcut asta până acum fără să vreau. La fel şi ea cumva. Mi-e colega de pozne, de apartament, de călătorie, de zâmbete şi de tinerețe. Am strâns zile cu soare şi prieteni pe toată viața alături de ea. Fie că e vorba de concerte sau de un sejur prelungit la mare (detalii în viitor) am un grup tare vesel care mă face să zâmbesc (Iasmina, Silvia, Andreea). Fetele astea au devenit parte dintr-o familie pentru mine. Incluzând momentele neinspirate şi discuțiile apărute hai-hui la prima oră a dimineții din cauza frigului, țin la ele şi la bucuria cu care împărțim de la o vreme cele mai frumoase amintiri posibile.

Am început să scriu aceste rânduri făcând referire la persoanele din trecut, am adăugat câte puțin din prezent şi ar trebui să mă raportez oarecum şi la viitor.

La capitolul acesta o să îl includ pe F. şi tot ce ține de dorința pe care mi-am pus-o în momentul în care am lansat pentru prima oara un lampion de la malul mării. Sper că acel gând mic a ajuns acolo unde trebuie şi ca nu s-a pierdut în largul cerului senin. Ştiu că dacă ar fi să mulțumesc pentru curaj şi stabilitate emoțională, ar trebui să-i fiu recunoscătoare lui F. pentru toata maturitatea pe care am dobândit-o de când a apărut în viața mea. Nici Wade nu s-a încumetat să domolească un temperament aprins. F. nici măcar n-a încercat să mă schimbe. Habar n-am dacă şi-a dorit asta vreun pic. Mi-a „furat” toată negativitatea şi mi-a pus o doză mai mare de fericire fără să-mi ceară nimic la schimb. Mi-am dat seama de tot în clipa în care am simțit că l-aş putea pierde, în clipa în care nici măcar tipul căruia i-am scris romanul, nu mai provoca durere în sufletul meu. Atunci mi-am restabilit ordinea priorităților şi am ajuns să delimitez clar persoanele cărora le mulțumesc că au trecut prin viața mea de cele care vor rămâne pentru totdeauna lângă mine.

Și uite așa, după ce am făcut o recapitulare printre persoane și amintiri, e timpul să zâmbesc și să mă pun la somn cu conștiința împăcată.

More to come! 😇