Teatru. Joc de ganduri si emotii.

Ca de obicei, am ajuns înaintea tuturor la teatru. Îmi place să-mi ofer un prilej de răgaz, să am parte de câteva minute în liniştea sălii, cu cortina trasă. Doar eu pe scenă, cu  lumina palidă a reflectoarelor asupra mea. Îmi imaginez câteva figuri necunoscute care mă privesc din scaunele goale de pe primul rând.

Mă aşez pe marginea scenei şi mă adresez publicului absent. Le vorbesc despre mine, despre ceea ce sunt şi ceea ce gândesc. Le povestesc despre ceea ce urmează să se întâmple pe scenă când vor sosi şi ceilalţi actori. Oarecum, bizar, absenţii mă ascultă. Privesc tăcută în jur, măsor în lung şi-n lat decorul care cu fiecare pas se transformă într-o gară de tren reală. Simt o ruptură de prezent, ceea ce mă aruncă în rolul domnişoarei Cucu, un alter ego cu care trebuie să pornesc la drum, mână în mână, până la finalul reprezentaţiei.

empty_stage_by_kunochan9-d4dxz8s

Repetiţiile au durat cam 8 ore, cu mici pauze între. Pauze în care repet alt rol pentru că statul pe loc nu înseamnă decât o pierdere inutilă de timp; timp pe care pot să-l folosesc dându-i viaţă lui Alice, cel de-al doilea rol care trebuie învăţat. Shimbarea bruscă de personaje îmi dă impresia că eu, Cristina, nu mai contez până în momentul în care voi pleca acasă. Cucu o completează pe Alice, Alice pe Cucu, iar ceea ce sunt eu cu adevărat, trebuie să aştept căderea cortinei şi stingerea reflectoarelor.

Preiau de la Cucu duritatea, exigenţa, câţiva ani în plus, pe când Alice îmi redă buna dispoziţie, calmul, sensibilitatea, sufletul de copil. E un amestec ciudat care îmi echilibrează starea de spirit personală. Ajung acasă încărcată de energii pozitive, de un sentiment de împlinire, pace. Şi nu sunt obosită. Ştiu că a doua zi o s-o iau de coadă. Iar voi fi prima, iar mă joc cu publicul absent,  după care  mă împart între două caractere opuse, dar care, prin complexitatea lor, mă completează perfect.

Îmi aduc aminte de primul rol pe care l-am interpretat. Pe atunci aveam 7 ani şi nu cunoşteam prea bine ce înseamnă să joci într-o piesă de teatru. Aveam un fragment pe care trebuia să-l învăţ şi să-l prezint în faţa părinţilor în cadrul unei serbări. Nu exista magie, nu simţeam că fac parte dintr-o altă lume. Eram pur şi simplu eu, cu o minte de copil, îmbrăcată într-o rochie de epocă, pe un postament în sala de sport. Un lucru îl conştientizam încă din acele vremuri: aplauzele. Cu cât mai multe ropote de palme care băteau sincron, cu atât mai mare era admiraţia celor care mă priveau, iar eu ştiam că-mi făcusem treaba bine.

Acum totul e diferit. Acum ştiu că fiecare rol lasă o urmă vizibilă în  mine. Se schimbă personajul, se schimbă personalitatea. Dar totdeauna în bine. Preiau ceea ce simt că-mi lipseşte, las în urmă ceea ce văd că nu-mi prieşte. Mă simt liberă. Am ocazia să retrăiesc doze din anii copilăriei, din anii pierduţi. Pot să fiu eu şi totuşi pot fi cu totul altcineva. Şi în lumea aia, în mijlocul scenei, nimeni nu mă ştie pe mine cu adevărat. Eu le pot citi expresia de pe feţe, dar ei citesc doar personajul. Ce e dincolo de mască rămâne un mister pentru public, iar publicul e prietenul actorului fără de care jocul n-ar exista.

Opinia ta :)

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s