Scrisoare de la F. printre altele…

Dragă Cookie,

Scrisoarea mea e diferită față de rândurile tale. Mie îmi e dor și nu mă tem să-mi calc pe orgoliul de bărbat pentru a-ți recunoaște asta. Dacă te întrebi de ce te-am ales tocmai pe tine, eh bine, răspunsul este unul simplu: de curaj. Nu că ai avea tu curaj, ba chiar îți lipsește din plin. Dar ai ceva ce doar în ochii tăi am putut să văd. Ți-ai păstrat copilăria, iar maturitatea și anii care au trecut pe lângă tine nu te-au schimbat. Nu ești genul care să mă copleșească cu sute de mesaje sau care să se agațe de mine doar pentru că… pentru că! Tu ești tu, iar în lumea noastră existăm doar noi doi și nimeni altcineva, iar asta mă bucură nespus de mult. Mă mai bucur de secretele care ne leagă și promisiunile pe care la un moment dat, ni le-am făcut.
Mi-e dor de tine în fiecare zi. Mi-e dor de mâinile tale mici și de felul în care îmi ții fața în palme, uitându-te adânc în ochii mei, ca mai apoi să mă muști de nas și să-mi spui, pe un ton alintat că sunt rău. Mi-e dor de tine dimineața, atunci când, îmbrăcată în cămașa mea,obișnuiești să pui stăpânire pe bucătărie și să-mi interzici intrarea până când nu pregătești micul dejun în felul tău: cu tacâmurile aranjate perfect în linie și cu nelipsitele flori parfumate din glastra de pe mijlocul mesei. Îmi place să-ți urmăresc mișcările somnoroase, să te văd cum te enervezi când dă cafeaua în foc. Ești frumoasă când te enervezi. Mi-e dor de parfumul tău dulce, de fardurile tale înșirate pe noptiera mea, de periuța ta de dinți de pe etajera din baie…  Mi-e dor de modul în care îmi invadezi spațiul atât de brutal, dar minunat. Mi-e dor să fii a mea, nopți la rând. Ești autostrada mea spre fericire. Mi-e dor de copila care plânge mereu când se gândește la orașul ei drag doar pentru că amintirile de odinioară sunt localizate acolo. Mi-e dor de micile tale crize de gelozie și de felul în care nu recunoșteai niciodată că femeile din jurul meu te îngrozesc. Mi-e dor de momentele în care ne trezim și ne cuibărim în vârful canapelei albe din sufragerie doar pentru a ne bea cafeaua, jurând că e una dintr-acele zile în care nu o să ieșim nicăieri, dar la final ajungem să ne dăm seama că deja am parcurs kilometri întregi. Mi-e dor să ne plimbăm ore-n șir fără să avem vreo destinație anume, să cutreierăm orașul în lung și-n lat fără să ne gândim că e târziu, că ne e foame sau frig. Lângă tine mi-e bine și nu duc lipsă de nimic când suntem aproape. Mai greu cu timpul care ne desparte și care pune mereu piedici. Dar nu mă tem, știi? Nu mi-e frică de ce o fi să fie pentru că inevitabil totul va fi perfect pentru noi doi. Simt asta și mai presus de orice, o cred!  Mi-e dor să te iubesc din nou și promit că nu mai lipsesc atât de mult….
Cu drag, F.”

photo492După cum vezi în această scrisoare, dragă Wade, am impresia că de la un timp mă lași să-mi fac de cap și nu-mi prea place. Trebuie să fii mereu prezent acolo, să mă susții atunci când fac vreo gafă sau când vreau să fug din calea Destinului. Eu încerc să-mi repar greșelile pe cont propriu, dar nu prea mă descurc, iar sfatul tău e întotdeauna binevenit, chiar dacă mai fac eu nazuri și nu vreau să te ascult. Știu că în cazul de față mă contrazic singură, știu că am fost delăsătoare și am trecut cu vederea peste niște aspecte importante, dar am crezut că nu e atât de important pe cât pare. Mai ții minte când m-am întâlnit cu F. la Rammer Jammer? Era  una dintr-acele seri în care nici dacă mă amenința cineva cu cuțitul nu aș fi ieșit din casă. Dar așa a fost să fie destinul. Undeva a fost scris să ne vedem în seara aia. Motivul? Nu-l știu, dar sunt sigură că nu a fost nicio coincidență la mijloc, drept urmare, de fiecare dată când mă gândesc la trecut, aia e prima amintire care-mi vine în minte.

photo583Sunt momente în viață care te marchează. Nu te aștepți la ele, dar se întâmplă fix atunci când nu-ți dai seama. Nu le conștientizezi în clipa respectivă. Ai impresia că e ceva normal, care e menit să se întâmple doar pentru  faptul că tu trăiești acel eveniment. Nu te-ai întrebat niciodată de ce ai ales ca locație de întâlnire punctul X sau de ce persoana Y te-a invitat la cafea. Ai răspunde că habar nu ai și că astfel de chichițe nu sunt deloc importante. Ai râde și ai ridica din umeri ca și când m-ai lăsa pe mine să răspund în locul tău. Nu voi putea niciodată să-ți răspund pentru că eu nu am procedat așa.  În seara în care am pornit în viteză spre Rammer Jammer  voiam să mă întâlnesc cu tine, Wade. Nimic altceva. Voiam să te îmbrățișez după atâta timp în care nu ne mai văzusem. Voiam să-mi dai un sfat, să vorbești cu mine. Să-mi zici că totul va fi bine și că o să ne bem cafelele cu lapte împreună în fiecare dimineață, pe plajă. Veneam la tine cu un scop. Îmi era dor de tine. Vrând-nevrând, întâmplarea a făcut ca acolo să-l cunosc pe F. și să ajung să-mi petrec timpul cu voi doi. Ai avut dreptate, n-aș fi putut singură, doar de capul meu într-atâția necunoscuți. Am apreciat în fiecare clipă faptul că  destinul mi-a pus în cale doi prieteni de nădejde.

Dar revenind pe subiect, după cum vă spuneam, nu noi alegem momentele, ci ele ne aleg pe noi.  Fie că F. vine în vizită în diminețile în care sunt liberă doar pentru a lua micul dejun împreună sau pentru a ne uita la un film, nu e un fapt pur întâmplător. E ceva mai mult de atât. E o alegere pe care o facem amândoi și care ori ne va aduce amintiri plăcute ori ne va arunca prietenia într-o altă dimensiune. Vezi tu, aici nu ține de legile gravitației și nici de vreun alt principiu al fizicii. Ține doar de gândirea fiecăruia și de modul în care alegem să ne trăim viața. Uneori poate fi doar asta, alteori poate fi tot universul care complotează împotriva ta…. sau a voastră. F. este un prieten de nădejde. Pot apela cu încredere la el atunci când nu-mi găsesc astâmpărul, iar dacă este 3 dimineața, nu se supără să-l chem să mă ia de acasă pentru a da o tură cu mașina ca bezmeticii și pentru a prinde răsăritul împreună la drive-in. Atât timp cât este în oraș, o va face cu bucurie, iar eu nu pot decât să mă bucur că îl am alături în clipele în care mi-e greu să fac față  problemelor de una singură. Cu toate astea, pe noi doi nu ne leagă decât o frumoasă prietenie, deși Wade e de altă părere pe care și-o susține încă din momentul în care F. mi-a dăruit acel trandafir. Încerc să-i scot ideile astea din cap, dar mi-e imposibil atât timp cât  și F. tinde să vadă lucrurile în același fel. Numai eu vreau să neg alegerile Destinului și mă împotrivesc de fiecare dată când simt că vreau să-i dau dreptate lui Wade. În asemenea momente îmi vine să las totul și să fug cu prima ocazie pe care o am în brațele lui F: acolo unde mă simt bine. El știe că a devenit slăbiciunea mea și că e unul din gândurile cu care mă trezesc dimineața.
Da, da, sigur… pentru Wade aceste sentimente sunt egale cu o idilă romantică.
”Iar tu te încăpățânezi să crezi că nu e așa pentru că nu vrei să te complici.” , adaugă Wade într-un mod ironic, săgetându-mă cu privirea de la colțul ușii.
Fie, poți s-o iei cum vrei, doar că vreau ca tu, dragă Wade, să înțelegi că F. e tot ce mi-aș putea dori în viața asta și acel ceva pe care nu am cum să-l am vreodată. Prefer să nu mă complic, într-adevăr. Refuz să-ți dau dreptate și poți trece și tu cu vederea că ți-am mărturisit asta. Mă simt mai confortabil în fotoliul meu și mi-e perfect să-l privesc pe F. cum îmi zâmbește jucăuș de pe canapeaua de alături decât din același pat.

Wade nu e convins de ceea ce spun. Știe că în mintea mea, răspunsurile sunt cu totul diferite. Știe că aș fugi în lume chiar în această clipă alături de F. Știe că întâmplarea ca noi doi să ne cunoaștem nu a fost accidentală.

”Draga mea, eu nu îți arunc în cale oameni noi doar pentru a face cunoștință cu ei și atât.  Probabil nu vei înțelege niciodată că două persoane nu se vor întâlni niciodată din pură coincidență. F. nu e o simplă literă, nu e un simplu om care a pătruns în viața ta doar de dragul de a fi o prezență  și un număr în plus în agenda ta telefonică. F. este persoana aia care te-ar putea schimba, care ar fi alături de tine de fiecare dată când ai nevoie. F. nu ți-ar reproșa niciodată faptul că ești prea copilăroasă sau că e timp destul pentru orice. F. ar folosi toate minutele și orele pe care le are la dispoziție doar ca să-ți zâmbească de la geamul unui tren atunci când este în deplasare. Nu vreau să crezi că e cel mai bun, dar pentru tine e perfect. Împărțiți aceleași gânduri și planuri de viitor, știți să fiți unul lângă altul atunci când vreunul din voi are nevoie de ajutor și niciodată nu vă pierdeți cumpătul atunci când vine vorba de a lua o decizie importantă. Nu vreau să te arunc în brațele lui, chiar dacă acolo te simți tu cel mai bine. Vreau doar să te fac să înțelegi că negarea unor sentimente poate să-ți dăuneze.  Acum că mi-am spus părerea, te las să-ți continui pledoaria.”

Am momente în care îl privesc în tăcere admirându-i trăsăturile feței. De fiecare dată când îmi zâmbește simt că acest gest al lui are un scop precis. Sunt fericită în preajma lui, iar el îmi amintește mereu că am o sclipire în ochi care ar vrea sa spună ceva. Mă îndeamnă să o fac, indiferent de ce s-ar putea ascunde în sufletul meu. Îmi spune să nu mă tem de nimic pentru că el o să aibă grijă ca eu să fiu bine. Ca totul să fie bine… Se uită la mine cu blândețe și-mi zâmbește, iar lumea mea o ia razna și-ncep a-mi ciocni gândurile între ele doar doar s-ar mai risipi câteva. În astfel de clipe simt că vreau să-l iubesc și să nu mă mai desprind din brațele lui, iar Wade îmi tot atrage atenția că pentru a putea fugi din brațele lui trebuie să mă las mai întâi îmbrățișată.

Later Edit:  Oldies night

Serendipity cu F.

tumblr_nzaa941dOb1uv2wpvo1_500Ți-am spus că încă mă chinui să termin cartea pe care ți-o scriu? Chiar și acum când e ger afară și când îmi înec gândurile într-o cafea cu lapte mă gândesc la cum ar fi fost dacă… cum ar fi fost daca erai tu aici acum și nu altcineva? Cum ar fi fost dacă n-aș fi stat singură cuc într-o garsonieră din New York? Sau cum ar fi fost dacă stăteai cu mine… S-au întâmplat atâtea în ultima perioadă încât și eu m-am pierdut în detaliile de zi cu zi.  Wade vine în vizită aproape zilnic, în special în primele ore ale dimineții, atunci când nu are treabă la Rammer Jammer. Am noroc cu el și cu F. Sunt singurii  care se mai sinchisesc să îmi bată la ușă și să-mi țină companie.
3-12-2013-brandi-burkhardt-rammer-jammerAh da… Am uitat că tu nu ai făcut cunoștință cu cel de-al doilea personaj. Pe F. l-am cunoscut într-o seară de august la Rammer Jammer. Sosisem în Los Angeles de câteva ore și mi-o luasem în cap. Voiam să te uit, așa că singura soluție era să pun piciorul în propriul meu prag și să o iau de la capăt. Mi-a fost greu la început pentru că sunt reticentă de felul meu. Nu vreau să mă atașez de persoane ca mai apoi să sufăr. Casa de pe plaja din Malibu era tăcută. Se auzeau doar valurile și pescărușii. Ți-am mai scris despre asta cu altă ocazie AICI.  Într-o fracțiune de secundă în care am simțit că vreau să mă gândesc la tine, m-am impus în fața conștiinței mele. A fost momentul în care mi-am retezat părul până la umeri și l-am răvășit, acoperindu-mi capul cu pălăria lui Wade, am schimbat hainele sport cu o pereche de pantaloni negri scurți, un tricou alb și o cămașă în carouri înnodată în talie, iar adidașii au fost înlocuiți de ghetele cu toc înalt. Am luat mașina parcată în fața casei și am condus până la Rammer Jammer, fără permis de conducere. Am intrat direct în local, fără să mă uit în jurul meu. Doar eram acasă la Wade și îmi permiteam orice. Am urcat pe scenă, făcându-i semn lui Wade să amplifice volumul după care am cântat piesa celor de la Nickelback ”Photograph” și un duet cu conștiința mea pe ritmul ”The one that got away”.
F. era acolo,la o masă din primul rând. I-am zâmbit fugitiv de câteva ori, iar el mi-a răspuns în același mod. Când am coborât de pe scenă, Wade a venit direct la mine  și m-a îmbrățișat, urându-mi bun venit. Ne-am așezat să bem un whiskey. Am mai povestit vrute și nevrute, după care, în mod surprinzător, mi-a făcut cunoștință cu F. De altfel, s-a oferit să mă conducă acasă având în vedere faptul că mă amețisem puțin de la alcool și nici nu aveam permis de conducere. L-am refuzat și am apelat la Wade.
”De ce nu ai acceptat?” m-a întrebat când am ieșit de la Rammer Jammer.
”Pur și simplu nu am chef să discut cu nimeni”, i-am răspuns eu pe un ton sec.
”Știu și eu… ești cam singură pe aici. În afară de mine nu ai pe nimeni și știu că nu prea vrei să îți faci cunoștințe noi, dar ar fi bine. F. e chiar o companie plăcută și cred că v-ați înțelege de minune.” Wade în sinea lui avea dreptate. Chiar nu eram dispusă să fac față singurătății de una singură. Dacă a fost ceva pur întâmplător sau nu, habar n-am. Un lucru e cert, iar asta o știm cu toții: persoanele apar în viața ta cu un motiv (așa cum de fel și tu). Încă nu m-am lămurit dacă motivul lui este să mă facă să râd zi de zi sau unul cu mult mai întemeiat. A doua zi m-am întâlnit cu F. pe plajă și am stat de vorbă.

Știam că nu va putea să fie mult timp în preajma mea. Era ocupat cu concertele lui și avea să plece din LA cât de curând. Aș fi putut să fiu ca o albinuță și să zbor cu el în lung și-n lat prin lume, dar nu voiam să amestecăm treburile. Mi-a promis în schimb că de fiecare dată când va fi liber, va veni în vizită. Ne-am apropiat foarte repede și am început să fim părtași la tot felul de nebunii despre care o să povestesc cu altă ocazie. De când s-a ivit oportunitatea de a sta pentru o perioadă de timp în New York, Wade și F. au decis să îmi facă vizite neașteptate cât mai des, așa că am început să mă obișnuiesc cu apariția lor pe nepusă masă.

Dar să revenim la subiect. După cum spuneam e foarte frig. E ger. Mai că n-aș ieși din casă dacă F. nu insistă atât  să ne pierdem prin pub-uri la ceas târziu sau  dacă lui Wade nu îi arde de cumpărături. În rest, totul se desfășoară normal pentru mine. Alerg de colo-colo cu picioarele în zăpada cea mai mare încercând să-mi croiesc drum către stația de metrou, iar după o zi lungă de muncă, fotoliul din sufragerie devine cel mai bun prieten al meu. Fotoliul și un pahar de vin alb…

YearroundChristmasLightsDecorationIdeas9Acum mă odihnesc puțin. E ziua mea liberă. Stau în vârful patului cu picioarele într-o pereche de șosete roz cu mov, croșetate manual. Tocmai ce le-am primit cadou de la cea mai bună prietenă a mea. Au fost împachetate sub formă de prăjiturică, să nu uit niciodată că în fond, tot aceeași Cookie am rămas. De pe noptieră îmi zâmbește trandafirul acum uscat pe care l-am primit de la F. Nu, nu știu să îți răspund la întrebarea ”De ce ți l-a dat?”, dar dacă ar fi să născocesc un motiv, ar fi acela că voia doar să îi aducă un strop de culoare camerei mele. Wade zice că nu e așa, dar nu vreau să îi dau apă la moară. El niciodată n-a înțeles că manifestarea afecțiunii față de o persoană nu înseamnă neapărat iubire.
Înghit în sec și sorb ultima gură de cafea simțind cum toate amintirile petrecute în sânul familiei vin buluc în capul meu și se rotesc și se învârt până când sunt cuprinse chiar ele de amețeală, iar mai apoi, se sting… Sunt stinse chiar de soneria telefonului. Zâmbesc… Mă așteptam la apelul lui F. Îi răspund pe un ton somnoros, iar în felul lui agitat de a fi, mă face să mă desprind de melancolia creată în jurul meu.

-Hai că nu e timp de stat în casă. Ai văzut ce frumos ninge? mă ademenește F. ca să ies din casă.
Îi zic că nu prea aș avea chef de ieșit, că mi se pare foarte frig și pe lângă asta, ar trebui să pregătesc ceva de mâncare.
-Tu abia că știi să faci cartofi prăjiți. Hai să mâncăm în oraș. Mergem să bem ceva undeva… Vedem noi!
Acesta este F. Așa e de când l-am cunoscut. El m-a învățat că masa luată în oraș poate deveni un obicei, la fel ca și ieșirile cu prietenii în pub-uri.  De când cu el, a devenit normal să comand pizza capricciosa cu sos picant în restaurante și să-mi petrec serile de duminică și nu numai prin oraș.

-Hai că ajung într-o jumătate de oră la tine. Ai timp să te pregătești. Îmbracă-te gros că e frig afară. Ia-ți mănușile.
N-am cum să-l refuz, mai ales când  mi-o servește direct pe tavă, făcându-mă să înțeleg că trebuie neapărat să accept.

Când sosește în pragul ușii îmi afișează acel zâmbet molipsitor care îți alungă orice problemă, care îți redă cheful de distracție chiar și după o zi plină de muncă. Îmi aduce aminte să nu uit mănușile. Închid ușa și coborăm. Termometrul indică sub -5 grade. Zâmbesc ironic, iar el propune să mergem să bem o cafea sau orice altceva cald. Apreciez gestul lui de a părea că mă protejează.

snow+city - Copy

Străzile New York-ului sunt pline ochi. Toate magazinele la fel. Oriunde te uiți în jur vezi oameni și oameni: agitați, relaxați, în pragul disperării, înfrigurați, alții care habar n-au ce doresc și încotro vor s-o apuce, oameni care sunt în întârziere, care alergă în toate direcțiile pentru a ajunge la întâlnirea aceea care le-ar putea schimba viața. Mașinile se grăbesc și ele, fiecare spre o altă adresă. Orașul freamătă pe ”All I want for Christmas is you” si pe ritmul zăpezii care scârțâie sub picioarele trecătorilor. Printre pomii ninși se întrezăresc la ceas de seară steluțele și beculețele atârnate de toate cablurile posibile. De aici, din Rockefeller Center, totul pare diferit prin ochii mei. E atmosfera aia din Serendipity, aia pe care am visat-o alături de cel pe care îl voi iubi toată viața.
Ne așezăm într-unul din punctele înalte de unde poți privi totul. Mă aplec peste balustradă, iar F. mă trage înapoi de teamă să nu pic. Îi zâmbesc și mă cuprinde cu brațele. Nu e exact povestea pe care mi-am închipuit-o, dar mi-e bine. Sunt acolo la granița dintre tine amintirile pe care aștept să le am peste ani și ani alături de tine și prezentul. Mă întreb oare care variantă e mai plauzibilă. Wade mă privește din mijlocul patinoarului afișând un rânjet ironic și îmi subliniază prin linii trasate cu patina în gheață cuvântul PREZENT. Mă frec la ochi încercând să scap de propria mea conștiință.

4108396837_3835faab22_z-e1383484577581

-E atmosfera aia… spun eu pe un ton aproape șoptit.
-Care? mă întreabă F. apropiindu-se de urechea mea.
-Serendipity…Mi-ar fi dorit să fie aici, cu mine, dar în schimb ești tu… Nu că n-ar fi bine și-așa…
Văd cum se întristează și poate n-ar fi trebuit să zic nimic. Vezi, Wade? Mă faci să stric buna dispoziție.
”Rectifică!” se aude o voce din mijlocul patinoarului.
-Mă bucur că ești lângă mine azi. Nu vreau să crezi că nu mă simt bine în preajma ta. La urma urmei, ești singurul care mă poate înțelege. E greu când lipsa unei persoane e compensată de prezența alteia. Pare mai ușor, dar nu e. Oamenii nu sunt făcuți să înlocuiască alți oameni. Mi-ai spune să trec mai departe, să uit, s-o iau de la capăt, de la zero. Ai dreptate, da. Suntem în New York. Nu or fi toate posibile aici, dar ar trebui să îmi fie mai ușor, nu?

După un timp în care niciunul din noi nu scoate vreun cuvânt, F. îmi propune să mergem să mâncăm ceva. Ne alergăm cu greutate prin nămeții de zăpadă până când, într-un final ajungem la localul lui preferat: Pulse Restaurant and Bar. Până să vină cele comandate, ne pierdem în priviri. Niciodată nu l-am simțit așa de cald. Îmi spune că se bucură să fie lângă mine în clipa asta și îi cuprind mâinile într-ale mele. Îmi zâmbește așa cum numai el știe s-o facă și trebuie s-o recunosc chiar și-n fața ta că modul lui e perfect. Vezi tu, fiecare are ceva care îl face special. Tu pătrunzi pe oricine cu o simplă privire, iar el cucerește totul cu un zâmbet. E felul lui de a fi și mă face să mă simt ca o îndrăgostită când sunt cu el. F știe că e slăbiciunea mea și nu încetează să-mi trimită câte un surâs oacheș atunci când vede că mă pierd cu firea. E destul de greu să nu fiu eu când e cu mine. Pentru simplul fapt că am ajuns să îl cunosc aproape perfect, știu că alături de F. n-aș avea de ce să mă ascund vreodată. De la o masă alăturată, printre ramuri de brad,  Wade se uită la noi  ca și când asta ar fi opera lui și e mulțumit de orice rezultat.  După o seară petrecută alături de F. mă conduce acasă. Ar îndrăzni să mă sărute și eu l-aș lăsa. Cu toate astea….

65-v-New_Yorks_Christmas_markets_have_opened_their_stands_

Suntem în New York și e magic. Știu că sună a clișeu, dar dacă ajungi aici, mai ales în perioada sărbătorilor de iarnă, ai să înțelegi de ce o țin lanț cu atmosfera din Serendipity. Mai întâi de toate trebuie să te pierzi ca mai apoi să te regăsești. Nu m-ar deranja să împart cu F. tot ce am în clipa de față.  E posibil să nu am nimic și totuși să-mi doresc să-i dau totul fără să stau pe gânduri. F. știe ce înseamnă prezența ta  în viața mea și totuși nu vrea să plece de lângă mine. Știe că dacă aș da de tine, relația noastră s-ar răci. El îmi garantează că nu e așa, dar eu  nu știu dacă să-l cred sau nu. Deși mereu a fost sincer…
Mă pierd ca să mă găsească în mulțime, așa cum mi-aș fi dorit să o faci tu dacă ai fost aici. Sau ce-ar fi dacă te-aș căuta eu, cum s-a întâmplat de fiecare dată prin gări la ceas de seară? Te-aș căuta la Cafeneaua Lili*s cu gândul că mă aștepți tăcut la fereastra cu pisici. M-aș bucura să aflu că îți aduci aminte de promisiunea pe care mi-ai făcut-o cândva. Eu n-am uitat și n-am s-o fac prea curând.

 

Ne așteptăm unii pe alții în mulțimea asta care nu știu încotro se duce. Avem mii de întrebări fără răspuns și tot cam atâtea răspunsuri la care nu găsim întrebarea potrivită.
Te regăsești și tu, nu?

Mă desprind de peisajul acesta, îmi iau rămas bun de la F. și promitem ca data viitoare să ne distrăm și mai mult. Îi promit lui Wade că n-am să mai fac figuri atunci când unul din ei va apărea în prag și îmi va spune că vrea să înotăm prin zăpadă.

Dragă F.,
Am să te aștept cu vin fiert și cu prăjituri cu multă ciocolată.
Pe curând…

 

Dimineti ploioase

August, spre final…tumblr_mtna4nskIN1qb30dwo1_500

În drum spre librărie m-am oprit să-mi iau o cafea pentru a-mi trezi gândurile la realitate.
”Se apropie Toamna, simți?” mă întreabă Wade.
Normal că simt. Mi-e frig și am un pulover pe mine…

Nu mă miră să văd oameni care se plimbă de la prima oră a dimineții. Mulți dintre noi am tânjit după răcoarea asta. Mulți ne-am dorit să ne trezim fără razele soarelui în geam după căldura care ne-a moleșit cu prezența ei atâta timp. Am impresia că mă îndrept spre liceu. Nu știu de ce, dar mereu am asociat zilele răcoroase cu acele dimineți în care mă trezeam pentru a merge la școală. Să privim puțin în urmă, zic…


Seara mă băgam în pat încă de pe la ora 22. Aveam timp suficient cât să vorbesc la telefon cu cineva sau să trimit mesaje în care să dezbat serios diverse probleme care pe atunci îmi măcinau existența (ședințe cu părinții, absențe nemotivate, notele de la istorie, metodele de copiat la teza de la latină, chiulul de la orele de sport, lecțiile neînvățate etc…).
Apoi adormeam; uneori liniștită, alteori cu zeci de griji mărunte care nu-mi dădeau pace, care se războiau în mintea mea încercând găsirea unor soluții. După vreo două ore de somn și vise zbuciumate, mă trezeam verificând unde mi-e telefonul și încercând să-mi aduc aminte dacă i-am spus ”noapte bună” persoanei cu care vorbisem înainte să adorm (pentru că deseori mi se întâmpla să ațipesc înainte de a termina conversațiile)… și somnul mă fura numaidecât. Mă mai trezeam din când în când pentru a mă uita la ceas și pentru a face un calcul rapid al orelor de somn ramase. Eram așa de mulțumită când vedeam că mai sunt două ore până la ora trezirii.  Speram să mă trezesc la fel de odihnită. De fiecare dată am rămas doar cu speranța… tumblr_ma2g5yPJaA1qder5oo1_400_large

Deși ceasul trebuia să-mi dea deșteptarea la ora 6:20, mereu i-am luat-o înainte cu 10, 5 minute, sau chiar unul singur. Până la și jumate încercam să mă dezmorțesc. Mă spălam, mâncam ceva și eram gata de plecare. Plecam cu muzica în urechi. În fiecare dimineață, același playlist. Doar ordinea melodiilor era diferită. În rest, totul decurgea la fel: obișnuita grabă pentru a prinde un loc în autobuz (același loc, pe banchetele înalte). Recunosc, mă feream de întâlnirile cu persoane cunoscute în mijlocul de transport (la fel fac și în prezent). Simt că îmi strică rutina. Prefer să ascult muzică și să mă pierd în gânduri, mai ales la primele ore ale dimineții… E un timp pe care mi-l dedic mie. E timp din timpul meu. Timp din cel pe care, peste câțiva ani, îl voi împărți cu soțul la o cafea cu lapte; atunci când vom pune țara la cale înainte de a duce copilul la grădiniță.
Dar să revenim totuși la povestea în sine… Eh bine, după cum vă spuneam, marea majoritate a dimineților în care mă duceam la liceu erau  friguroase, mai ales în prima jumătate a anului școlar. Drumul către liceu era presărat cu elevi ca și mine, toți cu hanorace, pulovere, geci și eșarfe. Eu refuz să mă înfofolesc cu o grămadă de bluze, așa că de cele mai multe ori am dârdâit până la școală. Acolo urma să mă încălzesc bând nelipsita cafea cu lapte. Și orele începeau….

În anii de facultate, rutina nu mi s-a schimbat cu mult. Am păstrat aceleași obiceiuri ca în liceu, doar că de data asta, pe lângă autobuz, s-a adăugat și cursa cu trenul. Diminețile la fel de răcoroase, eu la fel de înfrigurată, iar cafeaua de dimineață evident pe lista priorităților. De obicei o beam în gară în așteptarea trenului. S-a adăugat și Instagramul.

Iar acum, lăsând trecutul în urmă, am impresia că începe un nou capitol de zile răcoroase în viața mea: cele în care mă trezesc și plec spre serviciu. Astăzi a plouat și încă toarnă. E una dintr-acele zile de liceu sau de facultate. Acum aștept metroul. Tot cu muzica, dar cu un playlist mai diferit. Tot eu, dar mai înfofolită. Tot eu, la început de toamnă :)

Povesti la foc de tabara


Puțin trecut de ora 22, un grup de necunoscuți își face curaj și ocupă locurile special amenajate pentru ei pe căpițe de fân așezate în semicerc în curtea liceului Brukenthal. O formație, necunocută și ea, încearcă să dea un aer boem atmosferei create. Toată lumea șusotește deoarece nimeni nu are habar de ce urmează să se întâmple. Prin crengile copacilor și pe gardul metalic sunt agățate lampioane aprinse, iar undeva, mai la stânga, arde mocnit un foc de tabără. Se lasă frigul. Mă descalț de sandale, mă așez turcește și mă învelesc cu o pătură fleece. La început am fost doar eu, iar mai apoi, toți cei prezenți. Pe fundal rula zgomotul lemnelor ce pocneau în foc și un cover al piesei ”Women of Santiago”. (pentru a va face o idee despre atmosfera, click aici!)

Această prezentare necesită JavaScript.

photo credit: Focus Sibiu/ Dragos Dumitru

Casa Calfelor, SibiuÎn momentul în care muzica s-a întrerupt, a început vizionarea unui documentar despre viața calfelor. Morala lui? E greu să lași totul în urmă și să începi o nouă viață departe de familia ta, mai ales tânăr fiind. E greu să respecți normele impuse de ”codul calfelor”; să fii conștient că menirea ta e să fii mereu pe picior de plecare, să nu îți poți întemeia propria familie. Calfele pornesc din locul natal cu o singură monedă în buzunar pe care va trebui să o aducă înapoi la final. Timp de trei ani nu au voie să se apropie de casa lor, pe o rază de 50 de kilometri, dar nici în același loc nu pot sta mai mult de trei luni. Această călătorie reprezintă un drum inițiatic care îi ajută să se maturizeze, să înțeleagă menirea lor și să devină cei mai buni meșteri. Calfele pot alege să fie pe cont propriu sau să aparțină unei organizații recunoscute, majoritatea nemți.

Timp de o oră și jumătate am fost prinși undeva într-o altă eră, în epoca medievală. Am fost prinși și ținuți în trecut pentru a înțelege sacrificiul de dragul artei și a istoriei. Și a meritat. Am plecat de acolo mai sigură în propriile forțe, mai încrezătoare în visurile pe care le am. Dacă vrei poți, nu contează cât de greu va fi să fie. De altfel, toate dorințele și planurile pe care ni le stabilim pe parcursul vieții depind de noi, de modul în care ne îndârjim și mergem contra curentului pentru a le atinge. Nimeni n-a zis că lupta e ușoară, dar în final vei fi răsplătit pentru efortul tău, pentru lacrimi, pentru toate momentele în care ai fost departe de cei dragi și te-ai împotrivit propriului glas care îți șoptea să renunți. Niciodată să n-o faci!

Trecut cu vreo două ore după miezul nopții, fiecare a început să se retragă spre casele lor. Sau spre Oldies. M-am mai plimbat prin liniștea  zgomotoasă a Sibiului. Mi-ar plăcea să petrec mai mult timp pe-acolo… Ca în verile copilăriei mele :) Dis-de-dimineață, am pornit cu somnul în ochi spre stația lui 2 Cred că a fost prima oară când am ațipit într-un mijloc de transport. Dar nu am plecat înainte trecem pe lângă draga noastră curte de pe strada Pompeiu Onofreiu, lăsând interfonul pornit pe numărul 7. Fusesem acolo și cu o zi în urmă, salutând cu privirea pe doamna Livia și pe ceilalți locatari care se odihneau în cerdacul de lemn înconjurat de ghivece cu flori de tot soiul și probabil savurând discuțiile și cafelele orei 17.

11910101_1844927585733644_1851909874_n

Primele raze ale soarelui ne-au întâmpinat în drum spre Valea Săpunului. Trebuia să îmi beau ness-ul cu lapte la mătușa mea. Restul au profitat de timpul rămas la dispoziție pentru a cutreiera prin Promenada Mall după cadouri. Ca prin farmec și fără să se repete scenariul de anul trecut, cafeaua chiar a avut gust bun, iar somnul dispăruse. Nu știam că urma să ne întindem nervii la maxim în preajma unui grup de copii care se întorceau din tabără, pe fundalul unui glas care tot anunța o întârziere de aproape o oră pentru trenul nostru.

Și timpul trecea și trecea și trecea….

Drumul înapoi spre București mi s-a părut o eternitate. Aveam în în față un grup de turiști străini care până la Bușteni au ros semințe de dovleac și sticksuri, iar în spate, întinși pe trei compartimente și amestecați printre oamenii noștri de drum, vreo 15 copii neastâmpărați și aproximativ nesupravegheați. Și stai și ai grijă de ei să nu cumva să se mai aplece pe geam în încercarea de a prinde frunze din mers…  Și ca tacâmul să fie complet, colegii noștri aflați fiecare în compartimente diferite zăboveau pe coridorul trenului plângându-se: unul de întârzierea prea mare care ar fi dat orice să ajungă acasă, iar altul imposibil de deconectat din ecranul telefonului mobil, chiar și după ce a rămas fără baterie. (trăiască ăl care o pus prize-n tren)

Drumul fu lung și obositor. M-am întâlnit cu tata în gară la Ploiești pentru niciun minut. Am făcut schimb de plase și mi-am continuat drumul către București. Destul de ciudat… pentru prima oară când mă întorc de la Sibiu și nu cobor în Gara de Vest.

”Chiar și vechiurile obiceiuri își pierd din consistență cu trecerea timpului…” menționează Wade într-o liniște care mă sperie.

Încercând să supraviețuim încă unei ore petrecute pe căile ferate, ne avântăm către colegul din compartimentul alăturat (cel cu telefonul) oferindu-i câteva motive să zâmbească. (în speranța că o să se desprindă de viciul butonatului). Ne invităm pe coridor să simțim suflul vitezei în nas pentru a alunga somnul.

Și când deja te lași pradă unor amintiri pe care urmează să le culegi pentru anii ce vor veni, îți dai seama că toată călătoria cu trenul nu a durat suficient de mult încât să-ți pui ordine în amalgamul de gânduri cu care ai pornit la drum.

Ba chiar le-ai amestecat și mai tare, adăugând altele în plus…

Intr-un apartament de pe 73rd St.

*fragment dintr-o carte încă nepublicată.

 

Nu îmi aduc aminte când s-a produs inevitabilul, dar am ajuns aici şi asta e tot ce contează. Pur și simplu. Ieri eram într-un loc, iar astăzi sunt aici, în noua dimensiune a necunoscutului ce mi-a fost dat să-l explorez. Nu îl cunosc în detaliu, la fel cum nu-mi cunosc nici propria persoană. Sunt tot eu… aceeași pe care ai întâlnit-o zilele trecute  în Union Square, doar că azi am mai multe visuri și amintiri decât aveam cu o zi în urmă. Vezi tu? Totul se schimbă cu trecerea timpului. Uneori ești conștient, alteori nu. E legea firii. Ori evoluezi grație îndârjirii tale cu care ai luptat pentru dorințele tale ori te pierzi pe drumul realizării lor (e posibil să ai parte de un noroc chior și să reușești chiar și-așa).

Locuiesc într-un apartament micuţ de pe 73rd Street, la etajul 4. Ca punct de reper îţi dau Central Park West. Mai întâi dă câteva ture pentru a te familiariza cu zona. În momentul în care ai ochit The Langham Hotel, o clădire crem impunătoare, continuă să ții drumul drept vreo 15 metri și cotește-o la dreapta. Apoi mergi pe trotuarul umbrit de copaci până când aungi la un bloc înalt și alb înconjurat de un gard metalic. Acolo te oprești, intrii și suni la interfon.Nu uita să faci o fotografie tufelor de viorele din curte. Dacă vii pe timp de noapte, ai să fii surprins să vezi câtă lume nu are somn prin cartier. Nick iubește să alerge după ce se lasă întunericul așa că te poți întâlni cu el odihnindu-se pe banca din fața scării după nenumăratele ture de parc. E foarte sociabil. Mai poți pierde timpul cu el la o vorbă în caz că nu am sosit încă de la muncă.

IMG_20150806_130349IMG_20150806_130500

În noaptea asta nu mă vizitează nimeni, ceea ce înseamnă că nu mi-am grăbit pașii spre casă. Am mers încet simțind în tălpi oboseala adunată în timpul zilei. M-am oprit la un supermarket  din apropiere de unde am luat o cutie cu cereale și o cutie cu înghețată. Cerul a devenit din ce în ce mai greu. Urma ca o ploaie  zdravănă să stingă toropeala din timpul zilei. Pe drum, Wade mi-a ținut companie, ca de fiecare dată. Mi-a povestit despre cât de fericit e că treaba la Rammer Jammer merge ca unsă. Are planuri marețe de viitor. Vrea să se extindă și să mai deschidă un bar asemănător în New York.

”N-am stare. Îmi pare rău că nu mă pot ocupa mai mult de persoana ta. La urma urmei, sunt conștiința ta, dar am încredere în tine că ești în stare să iei propriile decizii, fără să te lași influențată de mine. Pe lângă asta, mie îmi place să fiu independent, așa că nu mă simt bine să fiu legat de cineva. Sunt o conștiință modernă, dacă vrei să mă numești așa. La un moment dat, am să mă dezvolt atât de mult încât am să fiu pe cont propriu definitiv și știi când se va întâmpla asta.”

Când? întreb eu nedumerită.

”Când te vei căsători, când vei fi la casa ta, cu copiii tăi.
Când o să ai atât de multe îndatoriri încât abia o să-ți mai vezi capul de treabă.
Când ai să alergi după cel mic prin casă pentru a-i da biberonul sau când vei începe să faci prăjituri pentru rudele care se vor strânge la ziua ta.
Când o cană de cafea la prima oră a dimineții în balansoarul din grădină va fi un moment prielnic de discuție cu soțul tău despre planurile de weekend.
Când te vei împiedica prin casă de o chitară, o mașinuță Hot Wheels sau o prințesă din Frozen…

Fix atunci, când posibil o să ai cea mai mare nevoie de o conștiință care să te îndrume. Și acum ești independentă, dar atunci vei fi definitiv. Știu că sună ciudat și că independența se rezumă la o singură persoană, iar eu ca nebunul debitez aici despre viața de familie, dar fac referire strict la mine. Vei fi independentă de mine. Vei știi din start ce e bine și ce nu, vei știi cum să împarți cheltuielile sau care vor fi prioritățile. Ai să știi toate astea pentru că o să strângi curajul și maturitatea necesară încât să-ți menții picioarele pe pământ, iar capul în nori.”

Îi zâmbesc lui Wade și învârt cheia în yală. Las cumpărăturile pe cuier  și mă trântesc pe fotoliul gonflabil din mijlocul livingului reluând lectura: ”The last Anniversary” de Liane Moriarty.

31013-Night-Lights  E aproape 4 dimineaţa. N-am somn. Tocmai ce mi-am făcut o cană de cacao cu lapte şi m-am mutat din dormitor pe canapeaua moale din sufragerie. E linişte în jur şi totuşi zgomot. Alternează în ritm cu momentele în care mă las pradă amintirilor: unele mai tăcute, altele care zbiară pe dinăuntrul meu.

Am ales să le păstrez deopotrivă pe toate. La urma urmei, ele fac parte din acele zile în care ori greșeam  până la lacrimi ori culegeam zâmbete de peste tot. Le strângeam pentru acele zile pe care majoritatea oamenilor le-au pictat în negru. Când simt că se adună prea multe, vă scriu vouă pentru a evita să le deteriorez sau să le dau uitării. Mi se pare util să le stochez aici.

Ploaia-mi bate în pervaz. A bătut și ieri ce-i drept, dar nu i-am răspuns. Acum îi pot găzdui câțiva stropi, așa că deschid larg fereastra. Scot puțin capul să mă răcoresc și simt cum mă cuprinde un val de răcoare. Numai bine căci prea a fost toropeală în timpul zilei. Aproape de prima oră a dimineții, agitația freamătă. Se aud claxoanele din Union Square, o melodie de jazz undeva în fundal, tunetele nu prea tăcute, sunetul ploii pe asfalt, un vecin care nu are somn și care râde isteric la clipurile amuzante cu pisici de pe Youtube… Fac un sumar și zâmbesc. Mă retrag înapoi spre canapeaua cea albă.

”Ce te face să nu poți dormi?” mă întreabă Wade.

Nimic în mod special. Totul e perfect. Poate chiar perfecțiunea asta mă face să-mi doresc să o resimt din plin. Unele nopți sunt mai liniștite și odihnitoare dacă le trăiești cu ochii deschiși.

*fragment dintr-o carte încă nepublicată.

Moonshadows.

În fiecare zi mă joc cu timpul, iar asta pentru că uneori şi el a făcut la fel. Mă joc pentru că pot şi pentru
că vreau să îi arăt că eu îmi stabilesc priorităţile. Eu decid ce mai poate aştepta şi ce nu. Timpul nu îţi îngăduie clipe în plus pentru visurile tale, la fel cum odată cu trecerea lui, te îndepărtează de joacă. Nu ştiu cât la sută îi place atunci când îi sfidezi regulile, când te întorci spre trecut sau când te avânţi în viitor fără să-ţi pui prea multe întrebări. Şi totuşi, atunci când trăieşti riscând, ai parte de cele mai frumoase experienţe.

malbiuZilele trecute am dat buzna în anii următori. La modul ideal. M-am teleportat în imposibil, acolo unde nu am ce am în prezent, acolo unde totul pare perfect, deşi nu sunt scutită de belele. Mereu am fost o împiedicată, drept urmare, nici în propria-mi imaginaţie nu scap de acest defect. Dar ştii ceva? E ok să te împiedici atât timp cât ştii că e important să te ridici şi să zâmbeşti după o căzătură. Juliturile sunt… normale. Cu puţin fond de ten le poţi ascunde ulterior. Mi-am vizitat căsuţa de la malul mării, am băut un suc rece de ananas în timp ce citeam „The longest ride”. Pe cer, soarele îşi juca ultimele culori înainte de a merge la somn. I-am zâmbit preţ de câteva secunde, după care am coborât cele câteva trepte dinspre terasă spre plajă. Nisipul începea să se răcească, iar adierea vântului îmi răvăşea buclele scurte. Voalul rochiţei albe din in dansa în valuri pe ritmul brizei.

Am pornit-o la pas domol către Moonshadows, în murmurul celor care îşi strângeau prosoapele de plajă. Le zâmbeam oamenilor care îmi intersectau privirea şi nu mă supăram când nu mi se răspundea la fel.

Mă miram pentru faptul că ştiam drumul foarte bine şi chiar dacă nu l-aş fi ştiut, nu ar fi fost o problemă. Niciodată nu m-am temut de necunoscut, chiar dacă mereu am fugit din calea lui. Fuga de responsabilități m-a prins din urmă şi m-a făcut să îmi dau seama că nu are niciun rost să fugi. La urma urmei, nu suntem cu toții atleți profesioniști. Chiar şi aceeia o dau în bară când destinul decide.
În rest, nu ai prea multe opțiuni. Ori te concentrezi pe visurile tale şi riști, ori te pierzi cu firea în încercările de a reuși. În aceea clipă aveam un singur scop: Moonshadows. Pașii ştiau asta, iar sufletul spera la îmbrățișare. Eram dispusă să risc totul cu zâmbetul pe buze, iar în aceeași notă să accept înfrângerile. Wade îmi tot şoptea în gând „fie ce-o fi”. Pentru prima oară după mult timp simțeam că am curaj să suport orice avea să fie. Până la urmă, în seara aceea era posibil orice. Aveam să îmi dau seama mai târziu dacă aşa era să fie sau nu.
M-am trezit a doua zi în camera mea de acasă, în realitate. Jocul a rămas în stand-by până data viitoare. La fel şi drumul meu spre Moonshadows. De îmbrățișare nici nu mai poate fi vorba…

Scrisoare catre mine

Dragă Cookie,

A trecut ceva vreme de când nu ţi-am mai scris, dar ştii şi tu cât de ocupat am fost cu licenţa ta. Pe lângă asta, mai adaugă şi serviciul, drumurile care duc acasă, timpul petrecut cu Sony. Apropo de ea, să ştii că mă bucur că nu o mai chinui. Dorul de ai tăi şi de tot ce ţine de locul natal, te-a făcut să îi apreciezi lipsa. Ştiu că ai seri în care visezi că sare gardul şi că o pierzi. Dorinţa de a petrece mai mult timp cu pisica ta se manifestă acut, iar asta e extrem de vizibil. Îţi lipsesc zgârieturile de pe mâini, umeri. Uneori îşi vărsa furia şi pe nasul tău. Ea săraca se pricopsea cu o palmă subtilă peste lăbuţe, tu cu o dungă nu tocmai estetică, iar eu mă amuzam teribil. Ah, ce vremuri…scrisori catre mine.

Ţi-ai făcut noi obiceiuri. Iubeşti mai mult cărţile şi copiii, iar asta pentru simplul fapt că îţi petreci foarte mult timp în compania lor, la muncă. Mă bucur pentru tine. Trebuie să recunosc că au fost momente în care te priveam chicotind după un colţ de cărămidă în momentele penibile în care te loveai cu capul de scara dinspre birouri sau când stiva de cărţi pe care încercai să o aranjezi se răsturna fix atunci când puteai să juri că ai terminat treaba. Să nu mai spun de  figurinele pe care tu încerci să le menţii ordonate, dar care  declanşează un adevărat efect de domino în momentul în care aşezi ultima bucată din doctoriţa Pluşica sau Winnie The Pooh.

Acum să trecem la părţile negative. Dormi prea puţin uneori şi nu mănânci sănătos, deşi încerci. Eh,  e şi vina mea pentru că mereu te îndemn prost în ale gătitului. Deci să trecem peste, zic. Altceva care mă scoate din sărite sunt momentele tale în care crezi că totul ţi se cuvine. Ştii bine că nu e aşa şi te încăpăţânezi să o ţii pe a ta… Greşit, greşit… Ar trebui să remediezi acest aspect. E bine de ştiut că totuşi  încerci. Eşti pe calea cea dreaptă (mamă, cât de religios a sunat asta).

Îmi plac activităţile din timpul tău liber şi e bine că încerci să priveşti totul cu relaxare, fără să îţi faci griji de ce-o urma mâine. E bine aşa. Până la urmă trăim în prezent, iar aici dă-mi voie să filosofez puţin. Noi nu avem decât prezentul. Practic, nu vom ajunge niciodată să dăm nas în nas cu viitorul, deşi el reprezintă chiar şi ziua de mâine. În momentul în care vom trăi deja în ziua de mâine, acela va fi deja clipa prezentă pentru noi. Epic, ştiu…. Mă înţeleg singur, nu e nevoie să-mi dai dreptate. Dar am! E bine că ai început să ieşi mai mult şi că eşti energică. Mi-a plăcut să te văd alergând pe mijlocul drumul dinspre parcul Izvor  în toiul nopţii din sâmbata trecută. ( nu te sfătuiesc să faci asta când bulevardul nu este închis, doar dacă vrei să faci slalom printre maşini). Îmi plac postările tale de pe Instagram. Îmi place ideea în sine de a imortaliza momentele în care eşti fericită, tristă, curajoasă, optimistă… 

Ar fi cazul să te văd mai des prăjiturind. Nu că sunt vreun adept al excesului de dulce, dar prăjitura aia cu ciocolată, portocală şi chilli, e perfectă… Mai vreau!

Ţi-aş mai scrie… Chiar aş mai avea multe să-ţi spun, dar în momentul de faţă nu vreau să te stresez prea mult. Promit că o să îţi scriu mai des, iar cu următoarea ocazie, am să îmi descarc sufletul. Aştept cu nerăbdare romanul tău. Am văzut că ai făcut progrese la el, deşi mi s-a părut riscant faptul că ai vrut să schimbi tot sfârşitul pe ultima sută de metri. Îţi urez spor! Abia aştept să îl citesc în întregime.

Cu drag, al tău eu interior,
Wade.

(habar n-am de ce ţi-ai numit conştiinţa aşa)