Dimineti ploioase

August, spre final…tumblr_mtna4nskIN1qb30dwo1_500

În drum spre librărie m-am oprit să-mi iau o cafea pentru a-mi trezi gândurile la realitate.
”Se apropie Toamna, simți?” mă întreabă Wade.
Normal că simt. Mi-e frig și am un pulover pe mine…

Nu mă miră să văd oameni care se plimbă de la prima oră a dimineții. Mulți dintre noi am tânjit după răcoarea asta. Mulți ne-am dorit să ne trezim fără razele soarelui în geam după căldura care ne-a moleșit cu prezența ei atâta timp. Am impresia că mă îndrept spre liceu. Nu știu de ce, dar mereu am asociat zilele răcoroase cu acele dimineți în care mă trezeam pentru a merge la școală. Să privim puțin în urmă, zic…


Seara mă băgam în pat încă de pe la ora 22. Aveam timp suficient cât să vorbesc la telefon cu cineva sau să trimit mesaje în care să dezbat serios diverse probleme care pe atunci îmi măcinau existența (ședințe cu părinții, absențe nemotivate, notele de la istorie, metodele de copiat la teza de la latină, chiulul de la orele de sport, lecțiile neînvățate etc…).
Apoi adormeam; uneori liniștită, alteori cu zeci de griji mărunte care nu-mi dădeau pace, care se războiau în mintea mea încercând găsirea unor soluții. După vreo două ore de somn și vise zbuciumate, mă trezeam verificând unde mi-e telefonul și încercând să-mi aduc aminte dacă i-am spus ”noapte bună” persoanei cu care vorbisem înainte să adorm (pentru că deseori mi se întâmpla să ațipesc înainte de a termina conversațiile)… și somnul mă fura numaidecât. Mă mai trezeam din când în când pentru a mă uita la ceas și pentru a face un calcul rapid al orelor de somn ramase. Eram așa de mulțumită când vedeam că mai sunt două ore până la ora trezirii.  Speram să mă trezesc la fel de odihnită. De fiecare dată am rămas doar cu speranța… tumblr_ma2g5yPJaA1qder5oo1_400_large

Deși ceasul trebuia să-mi dea deșteptarea la ora 6:20, mereu i-am luat-o înainte cu 10, 5 minute, sau chiar unul singur. Până la și jumate încercam să mă dezmorțesc. Mă spălam, mâncam ceva și eram gata de plecare. Plecam cu muzica în urechi. În fiecare dimineață, același playlist. Doar ordinea melodiilor era diferită. În rest, totul decurgea la fel: obișnuita grabă pentru a prinde un loc în autobuz (același loc, pe banchetele înalte). Recunosc, mă feream de întâlnirile cu persoane cunoscute în mijlocul de transport (la fel fac și în prezent). Simt că îmi strică rutina. Prefer să ascult muzică și să mă pierd în gânduri, mai ales la primele ore ale dimineții… E un timp pe care mi-l dedic mie. E timp din timpul meu. Timp din cel pe care, peste câțiva ani, îl voi împărți cu soțul la o cafea cu lapte; atunci când vom pune țara la cale înainte de a duce copilul la grădiniță.
Dar să revenim totuși la povestea în sine… Eh bine, după cum vă spuneam, marea majoritate a dimineților în care mă duceam la liceu erau  friguroase, mai ales în prima jumătate a anului școlar. Drumul către liceu era presărat cu elevi ca și mine, toți cu hanorace, pulovere, geci și eșarfe. Eu refuz să mă înfofolesc cu o grămadă de bluze, așa că de cele mai multe ori am dârdâit până la școală. Acolo urma să mă încălzesc bând nelipsita cafea cu lapte. Și orele începeau….

În anii de facultate, rutina nu mi s-a schimbat cu mult. Am păstrat aceleași obiceiuri ca în liceu, doar că de data asta, pe lângă autobuz, s-a adăugat și cursa cu trenul. Diminețile la fel de răcoroase, eu la fel de înfrigurată, iar cafeaua de dimineață evident pe lista priorităților. De obicei o beam în gară în așteptarea trenului. S-a adăugat și Instagramul.

Iar acum, lăsând trecutul în urmă, am impresia că începe un nou capitol de zile răcoroase în viața mea: cele în care mă trezesc și plec spre serviciu. Astăzi a plouat și încă toarnă. E una dintr-acele zile de liceu sau de facultate. Acum aștept metroul. Tot cu muzica, dar cu un playlist mai diferit. Tot eu, dar mai înfofolită. Tot eu, la început de toamnă :)

Povesti la foc de tabara


Puțin trecut de ora 22, un grup de necunoscuți își face curaj și ocupă locurile special amenajate pentru ei pe căpițe de fân așezate în semicerc în curtea liceului Brukenthal. O formație, necunocută și ea, încearcă să dea un aer boem atmosferei create. Toată lumea șusotește deoarece nimeni nu are habar de ce urmează să se întâmple. Prin crengile copacilor și pe gardul metalic sunt agățate lampioane aprinse, iar undeva, mai la stânga, arde mocnit un foc de tabără. Se lasă frigul. Mă descalț de sandale, mă așez turcește și mă învelesc cu o pătură fleece. La început am fost doar eu, iar mai apoi, toți cei prezenți. Pe fundal rula zgomotul lemnelor ce pocneau în foc și un cover al piesei ”Women of Santiago”. (pentru a va face o idee despre atmosfera, click aici!)

Această prezentare necesită JavaScript.

photo credit: Focus Sibiu/ Dragos Dumitru

Casa Calfelor, SibiuÎn momentul în care muzica s-a întrerupt, a început vizionarea unui documentar despre viața calfelor. Morala lui? E greu să lași totul în urmă și să începi o nouă viață departe de familia ta, mai ales tânăr fiind. E greu să respecți normele impuse de ”codul calfelor”; să fii conștient că menirea ta e să fii mereu pe picior de plecare, să nu îți poți întemeia propria familie. Calfele pornesc din locul natal cu o singură monedă în buzunar pe care va trebui să o aducă înapoi la final. Timp de trei ani nu au voie să se apropie de casa lor, pe o rază de 50 de kilometri, dar nici în același loc nu pot sta mai mult de trei luni. Această călătorie reprezintă un drum inițiatic care îi ajută să se maturizeze, să înțeleagă menirea lor și să devină cei mai buni meșteri. Calfele pot alege să fie pe cont propriu sau să aparțină unei organizații recunoscute, majoritatea nemți.

Timp de o oră și jumătate am fost prinși undeva într-o altă eră, în epoca medievală. Am fost prinși și ținuți în trecut pentru a înțelege sacrificiul de dragul artei și a istoriei. Și a meritat. Am plecat de acolo mai sigură în propriile forțe, mai încrezătoare în visurile pe care le am. Dacă vrei poți, nu contează cât de greu va fi să fie. De altfel, toate dorințele și planurile pe care ni le stabilim pe parcursul vieții depind de noi, de modul în care ne îndârjim și mergem contra curentului pentru a le atinge. Nimeni n-a zis că lupta e ușoară, dar în final vei fi răsplătit pentru efortul tău, pentru lacrimi, pentru toate momentele în care ai fost departe de cei dragi și te-ai împotrivit propriului glas care îți șoptea să renunți. Niciodată să n-o faci!

Trecut cu vreo două ore după miezul nopții, fiecare a început să se retragă spre casele lor. Sau spre Oldies. M-am mai plimbat prin liniștea  zgomotoasă a Sibiului. Mi-ar plăcea să petrec mai mult timp pe-acolo… Ca în verile copilăriei mele :) Dis-de-dimineață, am pornit cu somnul în ochi spre stația lui 2 Cred că a fost prima oară când am ațipit într-un mijloc de transport. Dar nu am plecat înainte trecem pe lângă draga noastră curte de pe strada Pompeiu Onofreiu, lăsând interfonul pornit pe numărul 7. Fusesem acolo și cu o zi în urmă, salutând cu privirea pe doamna Livia și pe ceilalți locatari care se odihneau în cerdacul de lemn înconjurat de ghivece cu flori de tot soiul și probabil savurând discuțiile și cafelele orei 17.

11910101_1844927585733644_1851909874_n

Primele raze ale soarelui ne-au întâmpinat în drum spre Valea Săpunului. Trebuia să îmi beau ness-ul cu lapte la mătușa mea. Restul au profitat de timpul rămas la dispoziție pentru a cutreiera prin Promenada Mall după cadouri. Ca prin farmec și fără să se repete scenariul de anul trecut, cafeaua chiar a avut gust bun, iar somnul dispăruse. Nu știam că urma să ne întindem nervii la maxim în preajma unui grup de copii care se întorceau din tabără, pe fundalul unui glas care tot anunța o întârziere de aproape o oră pentru trenul nostru.

Și timpul trecea și trecea și trecea….

Drumul înapoi spre București mi s-a părut o eternitate. Aveam în în față un grup de turiști străini care până la Bușteni au ros semințe de dovleac și sticksuri, iar în spate, întinși pe trei compartimente și amestecați printre oamenii noștri de drum, vreo 15 copii neastâmpărați și aproximativ nesupravegheați. Și stai și ai grijă de ei să nu cumva să se mai aplece pe geam în încercarea de a prinde frunze din mers…  Și ca tacâmul să fie complet, colegii noștri aflați fiecare în compartimente diferite zăboveau pe coridorul trenului plângându-se: unul de întârzierea prea mare care ar fi dat orice să ajungă acasă, iar altul imposibil de deconectat din ecranul telefonului mobil, chiar și după ce a rămas fără baterie. (trăiască ăl care o pus prize-n tren)

Drumul fu lung și obositor. M-am întâlnit cu tata în gară la Ploiești pentru niciun minut. Am făcut schimb de plase și mi-am continuat drumul către București. Destul de ciudat… pentru prima oară când mă întorc de la Sibiu și nu cobor în Gara de Vest.

”Chiar și vechiurile obiceiuri își pierd din consistență cu trecerea timpului…” menționează Wade într-o liniște care mă sperie.

Încercând să supraviețuim încă unei ore petrecute pe căile ferate, ne avântăm către colegul din compartimentul alăturat (cel cu telefonul) oferindu-i câteva motive să zâmbească. (în speranța că o să se desprindă de viciul butonatului). Ne invităm pe coridor să simțim suflul vitezei în nas pentru a alunga somnul.

Și când deja te lași pradă unor amintiri pe care urmează să le culegi pentru anii ce vor veni, îți dai seama că toată călătoria cu trenul nu a durat suficient de mult încât să-ți pui ordine în amalgamul de gânduri cu care ai pornit la drum.

Ba chiar le-ai amestecat și mai tare, adăugând altele în plus…

Intr-un apartament de pe 73rd St.

*fragment dintr-o carte încă nepublicată.

 

Nu îmi aduc aminte când s-a produs inevitabilul, dar am ajuns aici şi asta e tot ce contează. Pur și simplu. Ieri eram într-un loc, iar astăzi sunt aici, în noua dimensiune a necunoscutului ce mi-a fost dat să-l explorez. Nu îl cunosc în detaliu, la fel cum nu-mi cunosc nici propria persoană. Sunt tot eu… aceeași pe care ai întâlnit-o zilele trecute  în Union Square, doar că azi am mai multe visuri și amintiri decât aveam cu o zi în urmă. Vezi tu? Totul se schimbă cu trecerea timpului. Uneori ești conștient, alteori nu. E legea firii. Ori evoluezi grație îndârjirii tale cu care ai luptat pentru dorințele tale ori te pierzi pe drumul realizării lor (e posibil să ai parte de un noroc chior și să reușești chiar și-așa).

Locuiesc într-un apartament micuţ de pe 73rd Street, la etajul 4. Ca punct de reper îţi dau Central Park West. Mai întâi dă câteva ture pentru a te familiariza cu zona. În momentul în care ai ochit The Langham Hotel, o clădire crem impunătoare, continuă să ții drumul drept vreo 15 metri și cotește-o la dreapta. Apoi mergi pe trotuarul umbrit de copaci până când aungi la un bloc înalt și alb înconjurat de un gard metalic. Acolo te oprești, intrii și suni la interfon.Nu uita să faci o fotografie tufelor de viorele din curte. Dacă vii pe timp de noapte, ai să fii surprins să vezi câtă lume nu are somn prin cartier. Nick iubește să alerge după ce se lasă întunericul așa că te poți întâlni cu el odihnindu-se pe banca din fața scării după nenumăratele ture de parc. E foarte sociabil. Mai poți pierde timpul cu el la o vorbă în caz că nu am sosit încă de la muncă.

IMG_20150806_130349IMG_20150806_130500

În noaptea asta nu mă vizitează nimeni, ceea ce înseamnă că nu mi-am grăbit pașii spre casă. Am mers încet simțind în tălpi oboseala adunată în timpul zilei. M-am oprit la un supermarket  din apropiere de unde am luat o cutie cu cereale și o cutie cu înghețată. Cerul a devenit din ce în ce mai greu. Urma ca o ploaie  zdravănă să stingă toropeala din timpul zilei. Pe drum, Wade mi-a ținut companie, ca de fiecare dată. Mi-a povestit despre cât de fericit e că treaba la Rammer Jammer merge ca unsă. Are planuri marețe de viitor. Vrea să se extindă și să mai deschidă un bar asemănător în New York.

”N-am stare. Îmi pare rău că nu mă pot ocupa mai mult de persoana ta. La urma urmei, sunt conștiința ta, dar am încredere în tine că ești în stare să iei propriile decizii, fără să te lași influențată de mine. Pe lângă asta, mie îmi place să fiu independent, așa că nu mă simt bine să fiu legat de cineva. Sunt o conștiință modernă, dacă vrei să mă numești așa. La un moment dat, am să mă dezvolt atât de mult încât am să fiu pe cont propriu definitiv și știi când se va întâmpla asta.”

Când? întreb eu nedumerită.

”Când te vei căsători, când vei fi la casa ta, cu copiii tăi.
Când o să ai atât de multe îndatoriri încât abia o să-ți mai vezi capul de treabă.
Când ai să alergi după cel mic prin casă pentru a-i da biberonul sau când vei începe să faci prăjituri pentru rudele care se vor strânge la ziua ta.
Când o cană de cafea la prima oră a dimineții în balansoarul din grădină va fi un moment prielnic de discuție cu soțul tău despre planurile de weekend.
Când te vei împiedica prin casă de o chitară, o mașinuță Hot Wheels sau o prințesă din Frozen…

Fix atunci, când posibil o să ai cea mai mare nevoie de o conștiință care să te îndrume. Și acum ești independentă, dar atunci vei fi definitiv. Știu că sună ciudat și că independența se rezumă la o singură persoană, iar eu ca nebunul debitez aici despre viața de familie, dar fac referire strict la mine. Vei fi independentă de mine. Vei știi din start ce e bine și ce nu, vei știi cum să împarți cheltuielile sau care vor fi prioritățile. Ai să știi toate astea pentru că o să strângi curajul și maturitatea necesară încât să-ți menții picioarele pe pământ, iar capul în nori.”

Îi zâmbesc lui Wade și învârt cheia în yală. Las cumpărăturile pe cuier  și mă trântesc pe fotoliul gonflabil din mijlocul livingului reluând lectura: ”The last Anniversary” de Liane Moriarty.

31013-Night-Lights  E aproape 4 dimineaţa. N-am somn. Tocmai ce mi-am făcut o cană de cacao cu lapte şi m-am mutat din dormitor pe canapeaua moale din sufragerie. E linişte în jur şi totuşi zgomot. Alternează în ritm cu momentele în care mă las pradă amintirilor: unele mai tăcute, altele care zbiară pe dinăuntrul meu.

Am ales să le păstrez deopotrivă pe toate. La urma urmei, ele fac parte din acele zile în care ori greșeam  până la lacrimi ori culegeam zâmbete de peste tot. Le strângeam pentru acele zile pe care majoritatea oamenilor le-au pictat în negru. Când simt că se adună prea multe, vă scriu vouă pentru a evita să le deteriorez sau să le dau uitării. Mi se pare util să le stochez aici.

Ploaia-mi bate în pervaz. A bătut și ieri ce-i drept, dar nu i-am răspuns. Acum îi pot găzdui câțiva stropi, așa că deschid larg fereastra. Scot puțin capul să mă răcoresc și simt cum mă cuprinde un val de răcoare. Numai bine căci prea a fost toropeală în timpul zilei. Aproape de prima oră a dimineții, agitația freamătă. Se aud claxoanele din Union Square, o melodie de jazz undeva în fundal, tunetele nu prea tăcute, sunetul ploii pe asfalt, un vecin care nu are somn și care râde isteric la clipurile amuzante cu pisici de pe Youtube… Fac un sumar și zâmbesc. Mă retrag înapoi spre canapeaua cea albă.

”Ce te face să nu poți dormi?” mă întreabă Wade.

Nimic în mod special. Totul e perfect. Poate chiar perfecțiunea asta mă face să-mi doresc să o resimt din plin. Unele nopți sunt mai liniștite și odihnitoare dacă le trăiești cu ochii deschiși.

*fragment dintr-o carte încă nepublicată.

Moonshadows.

În fiecare zi mă joc cu timpul, iar asta pentru că uneori şi el a făcut la fel. Mă joc pentru că pot şi pentru
că vreau să îi arăt că eu îmi stabilesc priorităţile. Eu decid ce mai poate aştepta şi ce nu. Timpul nu îţi îngăduie clipe în plus pentru visurile tale, la fel cum odată cu trecerea lui, te îndepărtează de joacă. Nu ştiu cât la sută îi place atunci când îi sfidezi regulile, când te întorci spre trecut sau când te avânţi în viitor fără să-ţi pui prea multe întrebări. Şi totuşi, atunci când trăieşti riscând, ai parte de cele mai frumoase experienţe.

malbiuZilele trecute am dat buzna în anii următori. La modul ideal. M-am teleportat în imposibil, acolo unde nu am ce am în prezent, acolo unde totul pare perfect, deşi nu sunt scutită de belele. Mereu am fost o împiedicată, drept urmare, nici în propria-mi imaginaţie nu scap de acest defect. Dar ştii ceva? E ok să te împiedici atât timp cât ştii că e important să te ridici şi să zâmbeşti după o căzătură. Juliturile sunt… normale. Cu puţin fond de ten le poţi ascunde ulterior. Mi-am vizitat căsuţa de la malul mării, am băut un suc rece de ananas în timp ce citeam „The longest ride”. Pe cer, soarele îşi juca ultimele culori înainte de a merge la somn. I-am zâmbit preţ de câteva secunde, după care am coborât cele câteva trepte dinspre terasă spre plajă. Nisipul începea să se răcească, iar adierea vântului îmi răvăşea buclele scurte. Voalul rochiţei albe din in dansa în valuri pe ritmul brizei.

Am pornit-o la pas domol către Moonshadows, în murmurul celor care îşi strângeau prosoapele de plajă. Le zâmbeam oamenilor care îmi intersectau privirea şi nu mă supăram când nu mi se răspundea la fel.

Mă miram pentru faptul că ştiam drumul foarte bine şi chiar dacă nu l-aş fi ştiut, nu ar fi fost o problemă. Niciodată nu m-am temut de necunoscut, chiar dacă mereu am fugit din calea lui. Fuga de responsabilități m-a prins din urmă şi m-a făcut să îmi dau seama că nu are niciun rost să fugi. La urma urmei, nu suntem cu toții atleți profesioniști. Chiar şi aceeia o dau în bară când destinul decide.
În rest, nu ai prea multe opțiuni. Ori te concentrezi pe visurile tale şi riști, ori te pierzi cu firea în încercările de a reuși. În aceea clipă aveam un singur scop: Moonshadows. Pașii ştiau asta, iar sufletul spera la îmbrățișare. Eram dispusă să risc totul cu zâmbetul pe buze, iar în aceeași notă să accept înfrângerile. Wade îmi tot şoptea în gând „fie ce-o fi”. Pentru prima oară după mult timp simțeam că am curaj să suport orice avea să fie. Până la urmă, în seara aceea era posibil orice. Aveam să îmi dau seama mai târziu dacă aşa era să fie sau nu.
M-am trezit a doua zi în camera mea de acasă, în realitate. Jocul a rămas în stand-by până data viitoare. La fel şi drumul meu spre Moonshadows. De îmbrățișare nici nu mai poate fi vorba…

Scrisoare catre mine

Dragă Cookie,

A trecut ceva vreme de când nu ţi-am mai scris, dar ştii şi tu cât de ocupat am fost cu licenţa ta. Pe lângă asta, mai adaugă şi serviciul, drumurile care duc acasă, timpul petrecut cu Sony. Apropo de ea, să ştii că mă bucur că nu o mai chinui. Dorul de ai tăi şi de tot ce ţine de locul natal, te-a făcut să îi apreciezi lipsa. Ştiu că ai seri în care visezi că sare gardul şi că o pierzi. Dorinţa de a petrece mai mult timp cu pisica ta se manifestă acut, iar asta e extrem de vizibil. Îţi lipsesc zgârieturile de pe mâini, umeri. Uneori îşi vărsa furia şi pe nasul tău. Ea săraca se pricopsea cu o palmă subtilă peste lăbuţe, tu cu o dungă nu tocmai estetică, iar eu mă amuzam teribil. Ah, ce vremuri…scrisori catre mine.

Ţi-ai făcut noi obiceiuri. Iubeşti mai mult cărţile şi copiii, iar asta pentru simplul fapt că îţi petreci foarte mult timp în compania lor, la muncă. Mă bucur pentru tine. Trebuie să recunosc că au fost momente în care te priveam chicotind după un colţ de cărămidă în momentele penibile în care te loveai cu capul de scara dinspre birouri sau când stiva de cărţi pe care încercai să o aranjezi se răsturna fix atunci când puteai să juri că ai terminat treaba. Să nu mai spun de  figurinele pe care tu încerci să le menţii ordonate, dar care  declanşează un adevărat efect de domino în momentul în care aşezi ultima bucată din doctoriţa Pluşica sau Winnie The Pooh.

Acum să trecem la părţile negative. Dormi prea puţin uneori şi nu mănânci sănătos, deşi încerci. Eh,  e şi vina mea pentru că mereu te îndemn prost în ale gătitului. Deci să trecem peste, zic. Altceva care mă scoate din sărite sunt momentele tale în care crezi că totul ţi se cuvine. Ştii bine că nu e aşa şi te încăpăţânezi să o ţii pe a ta… Greşit, greşit… Ar trebui să remediezi acest aspect. E bine de ştiut că totuşi  încerci. Eşti pe calea cea dreaptă (mamă, cât de religios a sunat asta).

Îmi plac activităţile din timpul tău liber şi e bine că încerci să priveşti totul cu relaxare, fără să îţi faci griji de ce-o urma mâine. E bine aşa. Până la urmă trăim în prezent, iar aici dă-mi voie să filosofez puţin. Noi nu avem decât prezentul. Practic, nu vom ajunge niciodată să dăm nas în nas cu viitorul, deşi el reprezintă chiar şi ziua de mâine. În momentul în care vom trăi deja în ziua de mâine, acela va fi deja clipa prezentă pentru noi. Epic, ştiu…. Mă înţeleg singur, nu e nevoie să-mi dai dreptate. Dar am! E bine că ai început să ieşi mai mult şi că eşti energică. Mi-a plăcut să te văd alergând pe mijlocul drumul dinspre parcul Izvor  în toiul nopţii din sâmbata trecută. ( nu te sfătuiesc să faci asta când bulevardul nu este închis, doar dacă vrei să faci slalom printre maşini). Îmi plac postările tale de pe Instagram. Îmi place ideea în sine de a imortaliza momentele în care eşti fericită, tristă, curajoasă, optimistă… 

Ar fi cazul să te văd mai des prăjiturind. Nu că sunt vreun adept al excesului de dulce, dar prăjitura aia cu ciocolată, portocală şi chilli, e perfectă… Mai vreau!

Ţi-aş mai scrie… Chiar aş mai avea multe să-ţi spun, dar în momentul de faţă nu vreau să te stresez prea mult. Promit că o să îţi scriu mai des, iar cu următoarea ocazie, am să îmi descarc sufletul. Aştept cu nerăbdare romanul tău. Am văzut că ai făcut progrese la el, deşi mi s-a părut riscant faptul că ai vrut să schimbi tot sfârşitul pe ultima sută de metri. Îţi urez spor! Abia aştept să îl citesc în întregime.

Cu drag, al tău eu interior,
Wade.

(habar n-am de ce ţi-ai numit conştiinţa aşa)

Alte peisaje.

Încerc să scriu astăzi pentru a-mi limpezi mintea și pentru a fugi de tot ceea ce sufletul nu vrea sa admită, iar ochii să vadă. Fug pentru că sunt obișnuită cu acest sport și în fond, la asta mă pricep cel mai bine. Astăzi însă, îmi permit mai mult ca niciodată. Vreau să cred că știi motivele pentru care, fapt pentru care nu voi menționa de ce fac asta.

Astăzi fac ce vreau, fac ce mi-am propus. Fac ce fac și ceilalți, doar că puțin peste măsură pentru că pot. Mereu am putut. Chiar și atunci când am fugit. În dimineața asta am vrut să mă trezesc departe de casă și așa a fost. M-am trezit în casa de la malul mării. Acolo unde mă poți găsi de obicei la final de cursă lungă. Ipotetic vorbind, la modul ideal… Mereu  în gând am venit aici, știi? Chiar și atunci când tu mă căutai cu disperare în cele mai ascunse cotloane. Credeai că nu mă voi mai întoarce și totuși, reveneam de fiecare dată. Aveam nevoie doar de timp și de spațiul meu propriu. De acum încolo să știi unde mă găsești în gândul tău…

M-am trezit aici, în fața camerei mele. Camera care a așteptat cu sufletul la gură sosirea mea. În sfârșit am ajuns și aici voi sta pentru o lungă perioadă de timp. Aici mă simt în siguranță. Mă simt cât de cât împăcată cu fantomele de care tot fug.  Apăs clanța discret și pășesc desculță pe parchetul rece. Deși draperiile sunt trase, soarele a găsit un loc prin care să se furișeze. Zâmbesc. Cearșafurile sunt abia schimbate, semn că m-a așteptat nerăbdător. Pe noptieră, într-un pahar de sticlă transparent stă un buchețel de mărgăritar. Îmi îndrept privirea către terasă. Deschid larg ușile și întâlnesc oceanul. De cum simt briza, mintea-mi zboară către tine. Mi-am promis că diseară ne vom plimba pe țărm și vom bea suc de ananas. Îmi vei da o brioșă cu o lumânare în vârf. O vei aprinde cu bricheta și-mi vei spune „Pune-ți o dorință”. Voi închide ochii și voi sufla, iar mai apoi ne vom continua drumul fără să știi că cea mai arzătoare dorință a mea ești chiar TU.

Malibu-Beach-House-11

Mai sorb o gură din cafeaua proaspăt pregătită de el. Mi-am turnat o ceșcuță înainte să urc. Am furat și câțiva biscuiți cu ciocolată din bolul albastru lăsat pe masă parcă așteptându-mă. Am zâmbit când am găsit în living acel bilet care spunea „Simte-te ca acasă”. La urma urmei sunt acasă, iar tel trebuie să fie conștient de asta. A doua mea casă, nu? M-am plimbat cu degetele printre lucrurile lui și am observat o serie de fotografii cu mine de când eram mică pe care nu le știam. Pesemne că i-au fost trimise de mama cândva. Zâmbesc iarăși. Atâtea amintiri mă năpădesc fix azi. Îmi aduc aminte că în urmă cu mulți mulți ani obișnuiam să vorbim ore-n șir la telefon. Acum abia dacă ne mai trimitem mail-uri. Dar avem timp să recuperăm. De astăzi sunt în casa lui și voi rămâne aici pentru o lungă perioadă. Și mă va ajuta să-mi pun ordine în gânduri. Aici, în căsuța de pe plajă. Cea cu vedere spre ocean, cu draperiile până la podea și ferestrele până-n tavan. Cu mărgăritar pe noptieră, cu flori de liliac în living și perne albe așezate haotic pe balansoarul de pe terasă.

MMjbt1

Știi ce m-a întrebat ultima oară când am vorbit la telefon? Dacă sunt dispusă să risc totul. I-am spus că da! Categoric! Dacă va fi să fie, bine, iar dacă nu, măcar nu voi rămâne cu regretul că n-am încercat. Mi-a zâmbit insinuând că există posibilitatea să fiu dezămăgită. „Asta e!”, i-am răspuns eu. Dacă nu-mi asum riscurile acestea probabil că voi eșua de fiecare dată. Trebuie să-mi găsesc curajul și cum altfel dacă nu înfruntându-mi limitele? Știu sigur că mă va ajuta să mă autodepășesc. Are putere de convingere și o să mă facă să văd  cu alți ochi obstacolele pe care le voi întâmpina.

Următoarele rânduri sunt pentru el.

Îți mulțumesc că mă găzduiești aici. În mare parte voi fi prezentă doar serile pentru că în timpul zilei voi cutreiera de colo colo. Vreau să mă familiarizez cu locul și știi că îmi voi da toată silința, nu? Voi risca totul pentru că nu am ce să pierd. Decât să rămân cu întrebarea aia obsedantă „ce-ar fi fost dacă…”, prefer să greșesc. Voi ști astfel pe viitor de ce să mă feresc. Iar tu mă vei susține și-mi vei zâmbi ironic de fiecare dată când voi face câte o boacănă. E posibil că voi plânge uneori, iar tu o să știi întocmai ce să-mi spui ca să mă consolezi. O să am nevoie de sprijinul tău moral căci nu-mi va fi ușor să mă obișnuiesc cu stilul de viață de la malul mării. În rest, fie ce-o fi. Destinul se va ocupa să-mi rezerve cele mai nebănuite surprize.

Strada ta

Să zicem că astăzi vrei să iei oraşul la picior şi să cutreieri cât e ziua de lungă. Probabil că prin minte îţi trec o mie şi una de gânduri. Te întrebi ce e cu tine, de ce ai dat curs anumitor decizii sau încotro te îndrepţi.  Nu stărui prea mult asupra ultimei idei. Drumul te poartă  unde vrea el, nu unde vrei tu să mergi.

E un ansamblu de străduţe, cotloane, bulevarde înţesate cu oameni. N-ai de unde să ştii care e drumul corect, cel puţin nu atunci când te aflii la răscruce de vânturi. Bineînţeles că tu trebuie să alegi. Asta depinde doar de tine, dar ai grijă căci în momentul în care ai ales să păşeşti pe aici, urmele tale vor rămâne pentru totdeauna imprimate în aerul ce te înconjoară.

Paşii tăi vor fi controlaţi de stăduţa aceasta îngustă. Mereu se întâmplă aşa. Crezi că drumul ni-l alegem singuri şi că modul în care îl străbatem depinde doar de noi. Lasă-mă să cred că nu e aşa. Într-adevăr, calea ţi-o alegi, parcursul îl stabileşte întocmai decizia ta de a o străbate. Dacă ai fi ales o alta, altul ar fi fost şi parcursul. Deci pot afirma că viaţa e doar un cumul de străduţe dezordonate pe care Destinul ne face să mergem. Până în momentul în care nu ne lovim de realitatea  cotloanelor şi ghetourilor amplasate haotic prin ansamblul cartografic nu vom avea de unde să ştim că „asta” e decizia cea mai bună. Şi probabil că la asta se rezumă întreaga noastră viaţă. Luăm hotărâri una după alta doar pentru că strada pe care păşim azi are mai multe magazine decât pe cea pe care am mers ieri. Mâine vom da de un bulevard colorat, vesel, cu câteva parcuri din care răsună glasurile copiiilor. Vom fi captivaţi de priveliştea cu copaci care se desfăşoară în faţa ochilor noştri întocmai unui tablou. Ne vom simţi liberi mergând pe aici. Vom fi atât de uşuraţi şi fără grij… Vom zâmbi la fiecare pas, vom savura momentele de fericire ale celor din jur şi vom alege să ne reîntoarcem şi mâine tot aici. Numai că va ploua şi va fi noroi. Restul peisajului va rămâne la latitudinea ta să-l înţelegi.

originalPână atunci, asigură-te că astăzi vei păşi cu încredere pe un alt drum. Unul fără case, parcuri sau magazine. Unul necirculat de multă vreme care abia aşteaptă momentul în care cineva îi va lăsa urme în praful depus pe trotuare.

Poate că în momentul în care vei găsi acest loc, doar atunci vei avea posibilitatea să-ţi alegi tu modul în care vrei să-l parcurgi construindu-ţi propriul imperiu, propriile case. Decorează-l cu parcuri pline de copaci printre care razele soarelui pătrunde cu blândeţe. Găseşte  un izvor în adâncul necunoscutului şi lasă-l să răbufnească dându-i un strop de energie şi prospeţime noii tale etape. Alege să-ţi creezi propria ta hartă pe care tu să o stăpâneşti cel mai bine. Restul vor fi doar musafiri pe strada ta, acolo unde tu faci deciziile. Trăieşte diferit astăzi faţă de ieri şi schimbă-ţi mereu ordinea de zi pentru mâine.