Unde cu noi?

Nu-mi beau cafeaua cu zahar. În schimb, mi-ar plăcea să o beau cu tine. Târziu, într-o noapte de toamnă, pe o bancă. O să-mi las capul pe umărul tău iar palma mea o va încălzi pe a ta. O să-ți spun că te-am așteptat din prima zi. Din ziua în care ne-am întâlnit fără a ne căuta. Din ziua în care am început să-ți duc dorul. De atunci te-am simțit lângă mine în cele mai întunecate locuri și m-am simțit în siguranță.

Nu te voi întreba niciun de ce pentru că nu caut vreun răspuns. De fapt, nu vreau să te întreb nimic. Vreau să-ți adun nopți la rând toate piesele de puzzle împrăștiate în suflet și să mă chinui zile întregi să îl refac, chiar dacă risc ca puzzle-ul meu să rămână nerezolvat. Nu mă tem de asta. Nu caut să-mi pun gândurile în ordine pentru că sunt tot un haos, însă unul care s-a mai domolit în prezența ta haotică. Și cred că am prins suficient curaj încât să îmi pierd pașii în ritm cu ai tăi.

Încotro? Nu am răspuns. Aș zice oriunde, nu ezit. Oriunde în noaptea adâncă. Încotro nu ne-am gândit că am putea: la un vin roșu în balconul tău înghesuit de gânduri, într-un pat lipsiți de remușcări, întinși pe covor printre perne-la lumina palidă a veiozei de pe noptieră, într-o mașină parcată în miez de noapte pe un drum tăcut. Oriunde ne putem oglindi privirile în stele, oriunde te pot ține de mână. Oriunde unde doar tu știi să mă găsești când mă pierd.

De ce? Nu se întreabă. Se simte în îmbrățișarea de la miezul nopții, în degetele mâinilor împreunate, în tot ce vrei dar nu ai, în tot ce nu am curaj să-ți dau. În zâmbete discrete, în lacrimile pe care le văd în ochii tăi fără ca ele să fie vizibile, în greutatea glasului tău grav și blând. În tot ce ești tu în momentele în care ești vulnerabil, iritat sau fericit. Sau pur și simplu tu.

Pentru ce? Pentru că nu avem suficiente motive pentru a spune nu. Pentru că ne este permis să vrem. Pentru că aproape tot ceea ce e interzis ne tentează. Pentru că poveștile sunt ca oamenii- nu sunt făcute să trăiască singure. Pentru că nu trebuie să ne întrebăm ci să descoperim încercând. Pentru că putem fura cât mai multă viață din noapte.

Frici? Întunericul mi-a dat fiori de mic copil, iar singurătatea la fel, însă prezența ta le spulberă pe amândouă. Restul sunt minore, niciodată accentuate, deloc dăunătoare.

La un ceai sau la o cafea? Cu tine. Ceaiul de tei, cafeaua fără zahar dar cu mult lapte, vinul bată-l vina…

Noapte sau zi?

„Noaptea este jumătate din viață,
Și cea mai frumoasă jumătate cu adevarat.”

Reclame

Gânduri de balcon

Facem schimb de haos și-ți urez bun venit într-al meu.

Și-a aprins o țigară și a ieșit pe balcon. L-am privit secunde bune lipită cu nasul de geamul care dădea spre el. Recunosc că nu am acționat mereu cum ar fi trebuit. Am avut și încă am o tendință de a fugi din calea acțiunilor (când lucrurile simple în aparență devin complicate pe măsură ce le parcurgi) . Nu m-am maturizat 100%. Și nici nu vreau 100%. Aș pierde o parte din mine, probabil cea mai interesantă. Conștiința mea de altă dată m-ar fi sfătuit să nu fiu fraieră, fapt pentru care am simțit că nu e cazul să mai privesc prin sticlă.

„E târziu” mi-a spus el îngândurat trăgând ultimele fumuri. Mi-am lăsat capul pe umărul lui fără să scot vreun cuvânt din sutele care-mi veneau în minte ( „e frig”, „ia-mă-n brațe”, „e perfect”, „mi-e bine”, … „hai înăuntru”… ).

E nedrept că mă faci să simt așa când nu mai știu căi pentru a-ți spune nu. Mă confrunt cu tine versus mine, iar asta nu e o luptă cinstită din partea ta atât timp cât eu nu am armele necesare, dar nici răspunsurile pregătite. Nu e win-win. Nu e uragan, nu e nici soare ori vreme splendidă la orizont. Sunt anunțate furtuni și crede-mă că în inimă vremea e mai potrivnică decât pe mări și oceane. Și cu toate astea, continui să tragi din țigară.

Mă întreb dacă te pătrund din când în când gândurile mele. Cel puțin privirea ta se joacă cu mine aproape zilnic , iar asta îmi conferă un soi de neliniște alternată de siguranță. E dubios cum noțiunile se bat cap în cap, dar cum sufletul le filtrează și le simte contrar contrarului.

E incitant gândul că te pot avea mai mult dacă las garda jos pentru o clipă, dar reușesc să-mi temperez dorințele. Nu mi-e clară granița între ce simt și ce vreau. Încă am câteva zâmbete întipărite în suflet și nu pot renunța la ele până nu sunt sigură că trebuie să fac asta. Am mai încercat și aproape am reușit de fiecare dată, doar că ceea ce văd cu ochii închiși mă face să cad din nou pe gânduri. Nu vreau să iau decizii doar de dragul de a le lua. Toate la timpul lor. Cândva, ceva se va întâmpla. Nu știu când și nici unde. Dar în momentul acela voi ști că am ales corect. Nu vreau să-ți promit nimic pentru că nu am nicio certitudine. Nu o face nici tu. Nu acum. Când o fi să fie. Când printr-o întorsătură neașteptată mă voi trezi lângă tine ca să rămân. Când timpul o să fie de partea fiecăruia, când furtunile se vor domoli, când… iar dacă va fi să fie ar trebui să știi de pe acum că nu voi fi ca un bambus (dreaptă, rezistentă, puternică, goala pe dinăuntru). Voi fi eu. Iar pe tine te rog să trăiești și să iubești exact așa cum te-ai obișnuit. Te plac când ești tu, așa cum ești tu. Nu mi-e teamă să-ți îmbrățișez toate temerile și freamătul din suflet.

Până atunci mă bucur de modul haotic în care ți-am invadat propriul haos. Am început să-mi odihnesc mintea și sufletul lângă tine. E o stare profundă de calm în zilele în care îți rămân alături. Vin, spun că plec până la miezul nopții, iar la răsărit sunt tot acolo. E liniște când ne bem cafeaua, când te așezi ca un hoț lângă mine și începi să vorbești până te ia somnul, iar eu nu te mai pot alunga chiar dacă pui stăpânire pe jumătate plus un sfert de pat. Vreau să cred că mai avem de capturat multe momente pentru suflet. Spre exemplu, îmi doresc să prind o ploaie cu tine, dar de preferat să fim înăuntru. Afară, riscul de a deveni siropoși e ridicat, iar nouă nu ne place siropul vărsat în public (deși în ploaie, un sărut nevinovat și spontan în stația de autobuz înainte ca el și ea să o ia în direcții diferite nu e de evitat). Și că tot veni vorba de risc, m-ai învățat prost lăsându-mă să te cunosc. Și riscul nu a fost nicidecum la tine deși ai zis că ți-l asumi.

Mi-e greu să mă gândesc la modul în care voi pleca într-o bună zi. Sau poate o vei lua tu las pas înaintea mea. Am învățat de la tine că nicio posibilitate nu e exclusă nicicând, iar că timpul a fost și va rămâne sub semnul probabilității. Cu toate astea nu mi-e teamă să alerg spre tine când am ocazia. Contează cum îmi petrec orele, nu suma lor.

Nu știu. Și nici tu nu ai habar cum ne învârte viața. Aș zice că trebuie să comunicăm mai des(chis). Aș zice să mai bem niște vin cât timp alergăm după răspunsuri, cât timp mai stăm unul lângă celălalt încercând să ne vindecăm reciproc.

Cât mai este timp, aș zice să-mi rămâi.

Acasă la haos.

Ziua în care m-ai lăsat să te găsesc a fost ziua în care m-am pierdut eu. Ziua în care m-am pierdut, a fost ziua în care te-am primit în suflet și am început să-mi însușesc fără voie haosul tău.

Îmi face plăcere să port de grijă gândurilor tale, chiar daca m-ai ruga să nu o fac.

„Nu fă asta, e tot un haos”. Diferența între noi doi este că eu nu simt greutatea haosului tău. Tu da pentru că îți aparține și l-ai clădit cu toate sentimentele născute în tine. Tinzi să fii puțin egoist când refuzi să dai și altuia din debandada asta. Ți-am spus oare că sufletul nu e chiar atât de încăpător pentru a-l ocupa chiar cu toate prostiile? Loc pentru iubire când faci? Dar mai ales loc pentru bucuriile tale? Mi-ai dat un free trial din ceea ce pentru tine se rezumă la viață în doi. Mai ții minte? „Abia aștept să mă trezesc ca să fumez cu tine la cafeaua de dimineață”. Nu sunt o persoană matinală decât de forță majoră, dar abia am așteptat să-ți vad fața mototolită de somn la ora 5, în zori de zi. Și că tot veni vorba de asta, ai niște obiceiuri tare ciudate în condițiile în care la 5 te trezești ca să fumezi, sa bei cafea, să mănânci destul de consistent, iar mai apoi să te pui iarăși la somn până spre ora prânzului (în zilele în care îți permiți). Dar am ajuns să-ți „iubesc” ciudățeniile la fel cum tu mi-ai spus că-mi „iubești” stângaciile. M-am bucurat să te văd zâmbind zilnic și să fiu „captivă” în preajma ta, cu toate că trebuie să recunosc, ai și tu fumurile tale, dar nu vreau să crezi că nu te accept așa cum ești. Mă limitez în a-ți spune că prezența ta a devenit vitală, iar uneori mă întreb cât de bine o fi pentru că rău știu sigur că e, iar asta mi-ai spus-o și tu:

„Știu că risc ceva ajungând aici dar nu știu ce. Văd doar părțile bune și încerc să uit că există și unele rele.” Nu mă pot pronunța. Nu știu ce pierdem, dar sunt sigură că putem avea grijă ca alea rele să rămână deoparte, fapt pentru care te voi ruga să nu eziți în a mă căuta. Oricând, la orice oră, așa cum am procedat și eu.

Ți-am admirat fiecare gest îndeaproape, fiecare mișcare a degetelor pe cana de cafea, privirile blânde și furtunoase deopotrivă. Ți-am urmărit pașii spre camera ta în timp ce te pierdeai în întunericul holului. Adormeam în camera de lângă și mă trezeam vorbind cu tine:

„Tu dormi acolo sau ce faci? Vorbește cu mine!”

Și vorbeam până adormeam iar cu vocea ta în urechi, dar mai ales în suflet. Cât timp am petrecut alături de tine nu te-am visat, asta pentru că prezența ta îmi inunda realitatea în fiecare secundă. Chiar și-așa recunosc că eram contrariată de atât de multe gânduri. Îmi dădusei ocazia de a te descoperi așa cum ești, dincolo de ușile fumurii, dincolo de culorile aprinse, dincolo de totalitatea creată prin tine de tine și totuși împotriva ta. Te-am descoperit așa copil cum ești, dar matur. Ți-am simțit palmele într-ale mele încercând să-ți promit că va fi bine orice tu credeai că va fi rău. Și mi-ai dăruit siguranța și încrederea că după orice furtună iese soarele pentru că „nu are încotro”. Mi-ai zâmbit pe furiș și m-ai rugat ca nu cumva să-i supărăm pe cei din jur. Prietenia/complicitatea asta trebuie să rămână cu picioarele pe pământ, intactă. „Să nu uiți asta! Promite că TU te vei menține pe linia de plutire!„. N-am înțeles de ce aproape că ai țipat pronunțând acel tu. Mi-a rămas întipărit gravitatea glasului tău în gânduri.

Revenind, zilele acelea au fost zile cu mult soare. Poate sună a clișeu, dar m-am simțit acasă. Mi-ai zis că așa trebuie să mă simt acolo unde mi-e inima și a fost momentul acela în care am conștientizat că inima mea era la tine. Teoretic vorbind. Și da, eram acasă.

Mi-a fost greu să plec de lângă tine și îmi este și acum deși revin des în haosul tau și a devenit o plăcere nevinovată să-mi încarc bateriile cu energia ta. Îmi place să te vizitez, să bem cafeaua împreună, să fumăm pe balconul înghesuit de gânduri. N-am văzut niciun răsărit împreună, dar avem câteva apusuri la activ și constat cumva că drumurile noastre sunt la linia de start, puțin peste un metru de viață. Vreau să te asigur că nu o să-ți dau drumul, oricât de haotic ai deveni cu trecerea timpului. Orice se poate clarifica. Trebuie doar să bei o cafea, să faci un pas înapoi și să privești înainte.

Eu voi fi acolo, în peisajul tău.

Montaigne russe.

Viaţa e la fel ca urcatul pe munte: nu trebuie să te uiţi inapoi.. rişti să te ia amețeala. Trebuie să mergi înainte, înainte, înainte.. fără să-ţi pară rău de ce ai lăsat in urmă, pentru că, dacă a rămas în urmă înseamnă că nu voia să te insoţească în călătoria ta.. doar că ţi-a folosit şi acea bucată de stâncă pe care nu o mai poţi vedea; te-a facut să înţelegi, ţi-a dat elan.” –

Pentru primul avion pe care l-am luat fără a privi în urmă. Pentru că am fugit departe de trecut și l-am făcut să-mi piardă pașii în călătoria către viitor. Am pornit cu teamă, cu un nod în gât, cu „o să renunți curând”. M-am pierdut pe străzile vechi și înguste de pe lângă Bargello, m-am adăpostit de ploaia mai mult decât torențială sub cortina de la Gilli, mi-am lăsat grijile să zboare de pe esplanadă la ora apusului, atunci când paharul cu vin alb și culorile cerului îmi așezau liniște în suflet. Am învățat să pierd trecutul ca să mă pot bucura de prezent. L-am păstrat cât să-mi ofere elanul necesar pentru a stabili momentul ideal în care să mă pot impune în fața lui, fără prea mari regrete. Am știut că trebuia să iau deciziile pe cont propriu. Eram în lupta mea cu sinele împotriva amintirilor grele, a iubirilor neîmplinite, a scrisorilor fără răspuns. Atunci a fost clipa să plec; să-mi las sufletul să-și tragă răsuflarea și să pornesc către viitor.

Gândeşti instinctiv: cu cât mergi mai departe, cu atât ţi se va părea mai mic şi mai neînsemnat ce ai lăsat în urmă. Dar regulile perspectivei nu se aplică şi când e vorba de dragoste. Poţi să fugi o mie de mile, luni, ani de zile; ajunge să te întorci o clipă, să laşi un singur moment garda jos şi să te laşi învinsă de amintire, ca să-l găseşti acolo, frumos ca întotdeauna, cu ochii adânciţi într-ai tăi, cu mâna lui care încearcă să te reţină, cu barba nerasă de câteva zile, care îţi zgârie pielea, cu gura lui care îţi străbate buzele, obrajii – străbate, da – pentru că dragostea are mijloace ciudate de transport” –

Pentru că nu am putut răzbi singură, pentru că pot fugi de trecut, dar nu mă pot feri de iubire. Pentru că el a fost acolo când m-am încăpățânat să-l iau pe nu în brațe și a avut grijă să-mi transforme toate negațiile în da: „Tu nu mă poți alunga din viața ta fără să-ți dorești cu adevărat ca eu să plec.” Îmi spunea el cu blândețe când mă îmbrățișa. Iar eu cedam căci acolo, la pieptul lui îi simțeam inima cum bate în tandem cu a mea. Îi simt lipsa când nu e aici, dar e aproape de sufletul meu, iar asta anulează orice distanță. E despre timp. Îl maximizăm când avem ocazia după care, o perioadă, ne bucurăm de tot ce am acumulat. El acolo, eu aici. Sau invers. Apoi împreună. E ca un montaigne russe. Ești sus, vii-n jos, te dă peste cap. Și nu e despre adrenalină. E despre curajul cu care privești înainte când pici, despre strânsul din dinți când știi că urmează un alt hop, despre amețeala tumultoasă cuprinsă într-o îmbrățișare la finalul cursei. Așa e și iubirea asta. Le am pe toate. Am prins curaj cu F. de mână.

Timpul fuge repede şi nu te anunţă, nu îţi spune că mai are un pic şi te prinde din urmă, iar apoi te depăşeşte.” –

M-a surprins de multe ori agilitatea timpului. Are noțiunile lui ciudate. Des l-am luat drept cadou – un dar primit ca tu să acumulezi cât de multă viață poți. Alteori e ca un vârtej. Te amețește, te amăgește, așteaptă să răbufnești, să te prinzi de jocul lui și să găsești cumva o cale de ieșire, căci nimic nu e mai rău în viață decât să rămâi prizonier al timpului. Ai de ales: ori te bucuri de el odată cu trecerea lui, ori îl lași să te depășească și să te sece de putere, luându-ți și micile bucurii. Am învățat să absorb energia timpului. Mă asigur că nu îl scap printre degete. E al meu. Mi-l dozez între prezent și viitor și încerc să nu greșesc prea mult. Sunt prea multe greșeli ca să le fac eu pe toate. Am tolba mea cu amintiri, cu erori, cu prieteni, cu întâmplări exclamative, cu întrebări retorice la care meditez alături de sufletele cu care m-am intersectat pe drumul meu către un acolo nedefinit.

Și e un drum lung. Faci față sau nu. Alergi cât poți, iar când ești frânt de oboseală , ține minte că mai poți puțin. Pe final, vă las cu un cântec vechi care spunea:

„Tu știi totul despre ce-i cu această viață, mie însă mi s-a-nchis ușa in față. Si stiu sa descopăr ceea ce nu e și mă pricep la asta mai bine decât tine.”
Și atunci, dă-le naibii de socoteli și de cifre. Știi să spui câtă dragoste ai in tine? Un kil? Un litru? Nu știi, nu?
Și atunci, dă-o naibii de matematică.
Inventează ceea ce nu există.
Pentru că ceea ce există aparține tuturor .
Dar, dacă reușești să găsești ceea ce nu există, atunci ai ceva numai al tău. Și, dacă cineva vede ceea ce trăiești și tu nu-l lăsa să plece. Oprește-l! Trăiește povestea! Povestește!
Poveștile sunt ca oamenii.
Nu sunt făcute să trăiască singure.
Într-un colț al lumii este cineva care trăiește o poveste ce se oglindește într-a ta.
Uită-te în jur!
Acel cineva nu e așa departe.
E cealaltă jumătate a cărții.
Nu mai pierde timp scriind alte pagini…
Caută-l!
Restul îl veți scrie împreună.
Pentru că nu e nimic mai reușit ca doua povești ce se împletesc.”

Un an de tine.

Și n-am stat la discuții cu inima. Trebuia să înțeleagă neobligată că era timpul să plec. Să-mi iau liber. Să mă caut și să mă regăsesc pe cont propriu sau nu, departe de aici. Nu a fost o alegere luată de comun acord. A fost alegerea mea și puntea de pe care trebuia să-mi fac curaj să sar. Și am făcut ce trebuia. De atunci și până acum a fost drum lung însă niciodată drept. Era ultima zi petrecută la Oldies, Rammer Jammer-ul meu. Am avut un scurt moment de liniște, urmat de unul de ezitare. Era o bătălie între „fă asta” și „nu o face”. Oricum, luasem decizia, iar în unele clipe e mai puțin important să gândești (știu că sună dubios, dar întâmplările negândite pot provoca dorințele tale neștiute).

Și am plecat pe ușa din față, fără să mă grăbesc. N-am închis-o. A fost o nevoie imperioasă de a lăsa cale de întoarcere.

Prima oprire s-a dovedit a fi punctul de regăsire cu sinele. A fost acolo unde l-am descoperit pe F. cu tot ce ține de el. Nu-mi doream. Adică ba da. Sau nu. Am luptat împotriva lui, iar lupta asta s-a dat întâmplător și cu mine. Era ca și cum nu mă băteam pentru un lucru rău ci doream să ma îndepărtez de ceva bun, adică tot rău, dacă mă înțelegeți. Mi-a fost greu să pun în balanță pe vremea aia. Am fugit de el pentru că eram nesigură sau pentru că doream prea tare să rămân prinsă de trecut. Și m-a lăsat să mă zbat în largul mării știind că aveam să aleg corect între a mă scufunda ori a învăța să înot împotriva curentului.

N-a fost alegerea mea să plecăm împreună. Pur și simplu, ne-am nimerit să avem aceeași destinație de fugă. Problema cu Destinul e că nu te întreabă dacă vrei ceva anume ci te pune în fața faptului împlinit. Ca să cuprinzi cât mai multă viață și libertate, trebuie să nu te împotrivești. Ne cunoșteam de 6-7 luni, dintre care îmi fusese alături vreo 8 dacă pun la socoteală zilele în care mă închideam în sine. El a fost acolo când trimiteam scrisorile fără răspuns, când mă cufundam în părerea fals creată cum că voi primi răspunsurile dorite. M-a tras spre pământ de fiecare dată când speranțele erau prea sus, iar eu din încăpățânare doream să le prind în zbor. Cu el cădeam lin fără să mă lovesc. Îmi spunea „Te poți dezamăgi groaznic dacă vei continua să speri în zadar fără să iei măsuri.”, dar eu fugeam de ele. Refuza să plece; îl simțeam tot mai ancorat în sufletul meu, însă nicio clipă nu mă gândisem să-l iubesc. Eram îndrăgostită de scrisori, de Poșta Română, de așteptări lungi și obositoare pentru suflet, dar nu de el. Cu toate că regăseam în F. jumătate din sufletul meu, n-am stat a crede că ne-am fi putut completa. Nu atunci…

Îmi plăcea compania lui și mă simțeam în largul meu. Nu cunoșteam pe nimeni acolo și îmi era frică să nu mă pierd mai rău. Ori asta, ori de fapt nu puteam face față singurătății. Alegeți voi varianta mai potrivită. Cert e ca singurătatea cu care alesesem să pornesc la început de drum nu era clar una dintre cele mai bune hotărâri. Recunosc, mă tem de ea. Mă tem ca nu cumva să mă scufund in liniștea a patru pereți greoi. M-am temut și atunci.

Mă calmase(m). Uitasem de scrisori, de celălalt. N-am mai așteptat niciun răspuns de la nimeni. Eram eu cu F. și eram liniștită, iar dacă ar fi fost cu putință aș fi rămas până astăzi acolo. Însă orice cursă are o linie de finish. Renunțasem la trecut așa cum Martie renunțase la iarnă.

Ploaia, diminețile somnoroase, parfumul de cafea, parfumul lui, plimbările la ceas de seară prin centru, filmele horror, ceaiul cu lapte, Cola di Rienzo în weekend-uri, zâmbetele, micul dejun luat în liniștea picăturilor care băteau pervazul, sinceritatea la paharul de vin de la La Ménagére și florile parfumate din paharul de sticlă, îmbrățișările târzii în noapte de pe Ponte Vecchio care alungau orice teamă…

M-a învățat să îmi revin din liniștea asurzitoare. I-am dezvăluit eșecurile mele și mi-a domolit greutatea resimțită în urma lor. Am plâns și-am râs pentru că se simplificaseră multe probleme. Văzute prin ochii lui F. le-am priceput diferit, mai clar, mai fără nori. Eu eram eu, iar pentru F. devenisem mai mult decât eu. Am început să-i îndrăgesc zâmbetul molipsitor și modul în care mă oglindeam în el. Nu a văzut niciodată suprafața. A citit prin resturile răspândite de trecut în sufletul meu și a pus cap la cap toată ființa mea, cu bune și cu rele. Nici eu n-am reușit să mă descopăr așa cum o făcuse el. I-am îndrăgit diminețile, bagajele, mâinile, mesajele, îmbrățișările, modul în care mă făcea să rămân de fiecare dată când voiam să plec.

…. el tot și eu.

E un an de tine, F. Un an cu suișuri și coborâșuri. Un an în care am fugit chiar și de tine. Și de mine. N-ai plecat deloc. O zi poate, o săptămână, două luni, dar mereu te port cu mine.

P.s.: Mulțumesc pentru amintiri!

Lost and found.

Am încercat să refac fir cu fir momentul în care m-am convins că trebuie să stabilesc un punct comun cu tine. Am vorbit în gând şi am primit câteva confirmări. Lumea nu o să înțeleagă niciodată că şi conştiința are un eu, o identitate, chiar şi nume. Cândva le povesteam cititorilor despre Wade. M-a însoțit câțiva ani până în momentul când a considerat că am ajuns la locul potrivit. M-a avertizat în legătură cu rănile, ba mai mult, a găsit şi leacuri pentru ele. Am zis că o să îi mulțumesc cândva.

„Sper să îți aduci aminte că pierdută prin Sibiu sau chiar America, la ceas târziu de seară, pe o cărare ştiută doar de tine, mă vei găsi. O să te aştept la Rammer Jammer, acolo unde…” – ştiu că ești tu, Wade.

Am învățat de la Wade că ceea ce vrei tu, posibil să îți facă rău; că nu va fi niciodată suficient să lupți în locul altora şi că din când în când o să mai plângi. Mi-a împărtășit secrete, mi-a arătat brațele de refugiu în caz de dezamăgiri şi lista cu to do în cazul în care mă pierd în mulțime.

„Nu te panica niciodată când te rătăcești. E timpul tău cu tine. Vorbeşte-ți şi gândeşte-te la ce ai de gândit. Mergi fără să te întrebi unde vei ajunge, mai ales dacă nimic nu te presează. Fotografiază, păstrează privelişti în minte şi în suflet. Iubeşte necunoscutul care te atrage şi care simți că e sub control. Nu fugi de iubire pentru că va veni un timp când se va obișnui cu goana, te va depăși, iar tu nu vei avea condiția fizică necesară pentru a o prinde din urmă. Caută în jur răspunsurile pe care le vrei. Uneori sunt mai aproape decât par. Dacă nu le găsești, ia primul avion și mergi acolo unde inima te îndeamnă. Cu timpul, toate devin clare, inclusiv și pentru cele mai încețoșate minți.”

A trecut un timp considerabil de atunci, iar asta până în momentul în care m-am aşezat la masa unui restaurant. Am privit alături păstrând liniștea şi înțelegând că era timpul să-mi cunosc conştiința. Nu am cum să-l botez de data asta. Are deja nume şi oricare altul ales de mine, nu s-ar potrivi la fel de bine ca al lui. E doar o conştiință dar puțin mai mult de atât; mai rănită, mai matură, mai capabilă în provocarea de trăiri puternice, mai cu de toate. N-am avut discuții între patru ochi și patru pereți, dar ne-am întâlnit des în dimensiuni nocturne nedefinite. Cred în paralelism deși alta e definiția în mintea mea. Nu e vorba despre două drepte ci despre persoane și spații, despre existența mai multor dimensiuni pe care le parcurgem, despre planuri în care ne transpunem etc…

De la Wade am plecat fără regrete. În sufletul meu am luat toate deciziile corecte și m-am zbătut să ajung la mal după ce am naufragiat de câteva ori. N-am avut colac sau vestă de salvare, dar am avut speranța că da, se poate! M-am iertat pentru greșeli deși nu le-am uitat. Am (re)găsit refugiu la F. și mi-am dat seama că față de alții, el nu a plecat niciodată și nici nu a avut intenția să o facă. Pot spune că ne-am salvat reciproc de la alte naufragii. Eu am fugit de el spre el, m-am ascuns de el la el, iar nimeni nu știe câte răspunsuri am primit în final printr-o îmbrățișare.

Am scris pagini întregi despre nimic. Le-am rupt apoi. Poate trebuia să scriu despre F. Poate trebuia să nu pun lunar pixul pe hârtie în scrisori fără confirmare. Poate trebuia să văd de la început perfectul și nu să mă mulțumesc cu lipsa lui. Am strâns cât am putut duce, am învățat, am greșit. Apoi am învățat iar.

Plec spre viitor calmă.

Și ca să închei, mai am de adăugat ceva despre coincidențe. O dată e o întâmplare, de două ori e coincidență, de trei ori e un semn. Sunt multe întâmplări întâmplătoare, dar ajung să mă întreb de la un timp: e coincidență sau nu?

2017, la final

N-a fost mereu bine. Au existat suişuri şi coborâşuri, am pendulat între da şi nu. Am rămas singură şi m-am regăsit acolo unde nu mă așteptam vreodată: în Oldies, la Marty’s, pe malul mării la răsărit de soare, în paginile unei cărți, în gândurile din paharele cu vin, în îmbrățişările din miez de noapte pe scările unui palat; sau acolo unde sufletul s-a simțit împăcat şi a dorit să mai rămână cu o secundă-n plus.

Am cunoscut oameni. Fel de fel de oameni. Unii au plecat cu primul tren, iar alții i-au urmat din cauza unui efect de turmă. Tind să cred că există un soi de selecție al „deşeurilor” în viața fiecăruia. Deşi mulți ți se alătură pe drum, nu toți vor rămâne până la destinația finală. Ceea ce e bine. Uneori doare, dar e în regulă. Nu ai nevoie de momeli, de prieteni de-o zi, nici de cei care par că au ceva de împărțit cu tine când de fapt nu e aşa.

Drumul a fost lung, uneori anevoios. Alteori l-am parcurs în paşi vioi încercând să fac abstracție de orice problemă care probabil mă frământa. Am reușit în egală măsură cu încercările eşuate. N-am contorizat prea multe vânătăi, dar sunt destul de persistente şi dispar mai greu. E destul de incert timpul în ceea ce privește vindecarea sufletului. Mai am de învățat la capitolul ăsta, dar mă mai ajută şi F. Că tot veni vorba de el, doar îi mulțumesc pentru că nu m-a certat atunci când am greșit şi a rămas atunci când trebuia să plece. Drumurile noastre s-au intersectat de nenumărate ori. La început m-am speriat, dar am înțeles că are şi destinul legile lui. Începi să înțelegi altfel lucrurile când nu îți mai impui să te limitezi la anumite obiceiuri.

Toată călătoria prin 2017 a culminat cu frământările unei posibile rupturi; o ruptură între dorința de a te apropia de anumiți oameni sau de a-i îndepărta definitiv. Am ales să merg orbește, să cred şi să ofer o încredere nelimitată în ciuda gândurilor care nu-mi dădeau pace. Am ticluit un plan ce se tot amână. Nu ştiu cum e cu practica „momentului ideal”. Teoretic o cunosc: „it’s always the right time”. În anumite circumstanțe însă, mai greu. Totuși, îndârjirea de a reuși e mare şi nu e loc de dat înapoi. Mai devreme sau mai târziu, toate drumurile se intersectează, iar de data asta nu e o excepție. Nu vreau să ajung să colind oraşe sau străzi cunoscute prefăcându-mă că nu-mi trezesc vreo amintire sau mai multe. Nu vreau să am regretul că am întors capul atunci când l-am văzut pe X venind în direcția mea, dar mai ales, nu vreau să renunț; la asta şi la un amalgam întreg de planuri şi idei schițate în minte. Îmi doresc să rămân cu o continuitate atunci când ceva se întrerupe. Ştiu că înțelesurile se bat cap în cap, dar pot asemăna asta cu o casetă de magnetofon. Când banda s-a terminat, deschizi dispozitivul şi întorci caseta. La fel şi-n viață. Vreau să am parte de o astfel de casetă, iar mulți vor înțelege la ce mă refer.

2017 – fără prea multe regrete, un an care a dat o altă formă existenței mele. Am înțeles că sunt momente în care trebuie să alegi răul cel mai mic; când trebuie să fii responsabil şi să cântăreşti bine opțiunile pe care le ai. De reținut că mereu există şi o a doua.

2018 – sosesc! Cu visuri, idei, planuri şi maturitate.