Jurnal de carantina. Ziua X

Povestea s-a terminat într-o primăvară. Sau a început. Depinde doar din care perspectivă privești, depinde cine îți relatează evenimentele lui 2020 – în care luna ianuarie a fost mai vie decât celelalte luni ale anului. Timpul s-a oprit în loc pentru ca Pământul să-și tragă răsuflarea. Alergase mult prea mult la maraton, motiv pentru care o pereche de ochi oblici a luat inițiativa să-l ajute. Mai întâi unul, apoi doi, cinci, zece, o sută, o mie… primul milion; în fine. Am pierdut numărătoarea. Sau n-am pierdut-o, dar nu mai țin cont de ea. Nu mai țin cont pentru că am obosit și eu să tot adun.

Acum număr orele petrecute într-un platou de filmare. Ar trebui să intrăm în Guiness Book pentru filmul cu cea mai lungă distribuție, mai precis în jur de 7 miliarde de actori. Nu vom fi nominalizați nici la Berlinale, Oscar, Cannes, nu vom primi vreun Glob de Aur și nici nu vom aplauda la final. În filmul ăsta, mulți dintre noi s-au îmbolnăvit de la oboseală și au murit. Restul care am rămas în picioare, jucăm cum putem, de acasă. Scenariul este agasant, ne pune în dificultate. E greu să stai departe de cei dragi, să nu-i poți îmbrățișa. A trecut ceva vreme de când nu mi-am văzut prietenii, dar ăsta e dezavantajul meseriei, mai ales când joci într-o producție de asemenea amploare. Nu știu dacă ați apucat să vedeți trailerul, dar dacă dați un search pe Google cu Contagion 2011, ar trebui să vă apară. Da, știu, a durat cam mult. Inițial era vorba să jucăm în 2012 după alt scenariu din 2009, dar mayașii n-au avut buget. Nici acum n-avem, dar toate statele au făcut împrumuturi și eforturi considerabile ca să dăm startul acestui proiect.

Acum să vă povestesc puțin despre rolul meu. 2020 a produs câteva schimbări în viața mea. Toate activitățile de care eram dependentă au fost puse pe pauză. Stop cadru. Toți oamenii de care eram dependentă s-au retras la casele lor. Deplasări? Zero. Concerte? Tragem linie. Pare sfârșitul și se simte. Zâmbești, speri, crezi că mâine va fi mai bine, că te vei urca în mașină și vei ajunge la mare. Dar nu se va întâmpla. Și decât să te îmbeți cu apă rece, mai bine bei direct vodka.

Acum Tom și Jerry s-au împrietenit și se uită împreună la Netflix, Rapunzel s-a tuns, iar Cenușăreasa și-a găsit pantoful în timp ce își făcea curat prin casă. Nu mai iese noaptea după prinți fermecători, deși ar putea completa o declarație pe propria răspundere. Dar unde să mearga? Balurile s-au anulat. În aceeași notă, toate visurile s-au îndeplinit. Philes Fogg pornise acum câțiva ani buni într-o călătorie în jurul Pământului. Avea un plan elaborat. La un moment dat, în călătoria lui, a întâlnit-o pe Romy. S-au îndrăgostit, iar acum stau izolați pe undeva. Fogg nu mai știe ce va face sau dacă mai face ceva. Călătoriile sunt și ele pe lista neagră. Pare că ăsta a fost Destinul. Să pornească la drum în necunoscut pentru a o cunoaște pe Romy. Un început reprezintă sfârșitul unui capitol, trebuie doar să înțelegi și să te resemnezi.

Din rolul meu învăț să descopăr oamenii și să mă descopăr implicit și pe mine. Învăț să trăiesc ca în copilărie, din nou. Mi-e frică? Poate că da, dar mai degrabă mi-e dor de normalitate. De ceea ce am considerat că e normal să trăiești. Mi-e dor de oameni, de priviri care comunică fără să spună prea multe. Mi-e dor de îmbrățișări și e unul din cele mai întunecate coșmaruri. Ia-mi îmbrățișările și îmi poți anula existența. Oamenii nu sunt făcuți să trăiască singuri. Suntem dependenți de alți oameni. Suntem dependenți să respirăm aerul nefiltrat, chiar dacă e poluat. Suntem dependenți să ne zâmbim cu gura, nu doar cu ochii. Suntem dependenți de a ne împreuna mâinile fără paravane din latex. Suntem dependenți ca cineva să ne șteargă lacrima de pe obraz, nu să fie absorbită de o pânză care acoperă orice emoție. Suntem făcuți să fim liberi și să trăim o libertate neîngrădită.

Nu va dura prea mult. Pentru unii dintre noi, deja nu mai durează. Oamenii au început să sfideze autoritățile, normele impuse. Și nu-i condamn. Suntem învățați să trăim liberi. N-am greșit atât de mult încât să fim pedepsiți așa. Pauza ta, dragă Terra, îți omoară viața, pe noi. Înțeleg că ai obosit, dar te rog să începi să alergi din nou la maraton. Alergăm și noi cu tine că tare ne lipsește mișcarea. Dacă pe noi ne închizi, tu din ce mai trăiești? Ai două variante: ori simți freamătul nostru și te încarci cu emoție, ori te inunzi de la atâtea lacrimi și ne plângi de milă.

Noi am ales să stăm acasă. E rândul tău să alegi cum vrei să trăiești. Noi, locuitorii și prietenii tăi, ne-am învățat lecția și te iubim.

La finalul acestei experiențe, vom trage linie. Credem că dincolo de porțile platoului de filmare va exista ceea ce noi cunoșteam că e normal, doar că orice rol pe care îl jucăm în viața asta, lasă amprente. Ne marchează. Ne vom întoarce la normal, dar o să trăim mai profund, mai dependenți de comuniunea în care trăim. O să apreciem altfel timpul, sănătatea, liniștea casei, traficul, întâlnirile cu cei dragi.

Ne-am schimbat și continuăm să o facem.

Martie, 2020. #acasa

Vezi cerul ăsta? E atât de mare, și totuși, sub el ne-am găsit noi și suntem împreună.

E trecut de miezul nopții și undeva în noiembrie se dizolvă răceala tristeților tale. Multiplele amintiri se cațără în toi de noapte pe pleoapele intacte, agită spirite legate și înfocate, deznoadă gânduri și simți cum începi să dezlegi enigme în ochi care nu ți-au scormonit niciodată setea din privire sau trecutul pe care îl strângi în brațe ca pe o perna pe care îți culci capul în nopțile ploioase. Lunile te sufocau, oful tău căuta acalmia, răstimpul de liniște și potolirea. Îți treceai mâinile sălbatice prin furtuni și amețeală; după atâtea frământări, repaos.

Noiembrie, apoi Decembrie. Rece, cald, rece din nou. M-ai luat de mână și ne-am închis în baie. Ai fi vrut să-mi spui mai multe, dar cuvintele rămâneau înecate într-un ocean de gânduri în care nici măcar tu nu te-ai fi avântat:

„Adevărul e că fiecare luptă pentru el. Cele mai nobile războaie sunt cele purtate pentru ceilalți, pentru că știi că există forța unui ideal pur, și nu a unui interes. Pentru mine n-a luptat nimeni, astăzi.” Mi-am lăsat privirea în pământ pentru că aveai dreptate, deși noțiunea de război contura în mintea mea o cu totul altă poveste. N-am știut ce să-ți răspund, așa că am lăsat fumul de țigară să se risipească în aer.

Ianuarie s-a scurs lent, mult prea lent pentru a-mi putea lua gândul de la tine. Mi-aș mulțumi pentru faptul că am învățat cum e să lupți pentru altcineva, pentru idealul ăla pur, pentru tine. Pentru tine în special, deși cana ta de cafea era goală. A trecut.

A venit februarie și viața a început să se mai trezească în jurul nostru. De aici până-n martie, doar un pas. Nu știam pe atunci că urma să ne trezim și noi, de tot. Pe atunci eu încă visam, iar tu coseai indicii în paginile propriei cărți. Cuvintele au devenit singurul scut care te mai proteja în fața inamicului tău: curajul. Lipsa lui se manifesta acut în frecvențe joase la suprafață, dar în interior era haos și furtuni. Spre finalul lunii, te-ai calmat. Soarele nu se mai ascundea timid printre nori. A încălzit totul.

La început de martie, oamenii erau fericiți. Ne bucuram de plimbări lungi, de razele subtile ce înduioșau sufletele ușor răcite de iarnă, de o cafea cu lapte la terasa cea mai apropiată de birou, de muzică, ghiocei și de orice altceva ce ne înconjura. De libertate, mai pe scurt. Ne-am făcut planuri să fugim departe. Să nu ne întrerupă nici timpul și nici oamenii. Ne ascundeam noaptea în parcare ca să așteptăm zorii, iar mai apoi, să o luăm de la capăt. Iar și iar și iar.

La un moment dat, viața s-a dat peste cap. Planurile noastre de mai târziu au devenit planurile de acum. Trebuie să ne adaptăm. Am tot zis că o facem din mers. Am tot zis că avem timp pentru toate. Am tot zis că plecăm încoace și încolo, că primăvara abia începe, că trebuie sa le facem treptat. Nu ne mutăm acum. Mai târziu. Mai târziu a devenit acum. Și nu mă plâng. Nu mă plâng deloc pentru că 24 din 24 nu e vreo plictiseală cu tine. Mi-ai promis o poezie, dar mi-ai dat o întreagă carte.

„Uneori, două suflete sunt create împreună, îndrăgostite unul de celalalt, înainte de a se naște. O să descoperi asta mai târziu, când te vei căuta din răsputeri, când te vei pierde de mii de ori pentru a te putea regăsi. Și o vei face acolo unde nu te aștepți. Acolo unde băteai în pieptul unui om care se căuta la rândul lui în orele târzii, în timp ce își îneca amarul în paharul cu vin de pe noptieră. „

Există momente în viața ta când realizezi că nu contează ce ai, cât ai, cum și cine ești, ci doar cine te ține de mână și e lângă tine în momentele în care nu ar trebui să fii singur. Sunt acele momente care vin pe nepusă masă, dar care te îndeamnă să rămâi. E ca o invitație la dans. Accepți deși nu ai dansat până acum cu cineva și mai ales în întuneric. Te învârte amețitor. Tremuri. Îți pui o mie de întrebări când de fapt răspunsul e unul singur: faptul că el e lângă tine îți arată că există ceva mai bun decât ciocolata.

Cea mai frumoasă parte din tot haosul în care trăim, ești tu. Și e bine cu tine; la un ceai, la o cafea, sub plapumă, lângă sufletul tău. Mi-e bine și când nu-mi e. M-ai învățat că inima bate din două motive: să te țină în viață și să te facă să iubești.
În toată nebunia firii, a Pământului, a pandemiei care ne ține închiși în casă, continuă să mă răscolești cu blândețe așa cum m-ai obișnuit. Continuă să mă îmbeți cu sărutul ăla scurt care îmi vibrează în corp și îmi electrocutează simțurile. Continuă să mă strângi la pieptul tău, să fiu ezitantă, dar sigură pe tine. Continuă să-mi fii poezie ca să îți fiu carte. Și continuă așa până când epuizăm toate continuările.

Pentru toată incertitudinea corpului, pentru toată agitația degetelor, pentru apa caldă din duș și pentru toate nopțile de nesomn, m-am decis să rămân. Fii casă pentru sufletul meu!

PS: „pentru că râsul crează amnezie. Pur și simplu, uiți că ești rănit. „

Viata se intampla

Și viața a început să se întâmple. Și va continua să se întâmple până când vom înțelege mecanismele ei, atât de simple și complicate, atât de banale și complexe. Pentru a înțelege viața, trebuie să-ți lași sufletul să pună punct și să o ia de la capăt ori de câte ori simți că rămâi în urmă.
Pentru că ceea ce ne trage înapoi, trebuie ucis.

Încep cu sfârșitul unui articol anterior. Și pun punct. Pun punct pentru că nu am alte semne de punctuație disponibile. Pun punct pentru că virgula necesită continuitate, semnul întrebării caută răspunsuri, exclamația nu poate acoperi toate stările sufletești din vocativul sufletului, cele două puncte nu vor anunța nicio vorbire directă ori vreo explicație. Apostroful ar putea marca numai căderile accidentale ale unor sunete la final de cuvânt, dar nu și de etapă. Punctele de suspensie sunt prea tragice, iar aici singura tragedie nu vrea să poarte vreun semn distinctiv.

Am căutat perfectul cu el de mână și m-a lăsat să plec de fiecare dată când m-am rătăcit în propriile alegeri.
Dacă iubești pe cineva, îl lași să plece. Dacă e să fie, o să se întoarcă înapoi.

Am plecat, dar niciodată prea departe. Și mereu m-am întors pentru că…pentru că. Aș putea spune că așa a fost să fie, dar de fapt, fericirea mea a depins întotdeauna de el. Deși departe fiind, i-am căutat chipul în fiecare margine a firii. M-am pierdut în priviri și în zâmbete care nu îmi aparțineau în totalitate. Așa au trecut câteva luni din 2019 și vreo alte câteva adunate în ultimii cinci ani. Și m-am îmbătat cu apă rece că mi-e bine. Ce-i drept, mi-a fost. Temporar. Dar am învățat că adevărata fericire e atunci când sufletul încetează să caute ce nu are și începe să prețuiască ce este. Am învățat că cea mai importantă împăcare este întâi cea cu sinele, atunci când reușești să faci un pas în spate și să asculți dorințele din spatele gândurilor și motivele care chiar contează.

N-am fost niciodată conștientă în proporție de 100% de ceea ce el reprezenta cu adevărat pentru mine. Era refugiul meu atunci când simțeam că-mi fuge pământul de sub picioare, când mă loveam de întrebări fără răspuns sau când pur și simplu, voiam să fiu doar eu cu el, departe de lumea dezlănțuită.  Era tot ce îmi doream și tot ce lăsam să-mi scape printre degete de teamă ca nu cumva să sufăr într-o bună zi, deși nu aveam niciun motiv pertinent; poate doar o dezamăgire anterioară provocată de o iubire neîmplinită.  Timpul și-a pus amprenta peste noi și m-am îndrăgostit iremediabil de zâmbetul lui, de modul subtil în care dădea buzna în sufletul meu și se așeza comfortabil, refuzând să plece.  Plecam eu înaintea lui din propriul meu cuib, doar-doar o face și el același lucru. Nu s-a întâmplat. A rămas acolo, ancorat în toate amintirile trecutului și planurile viitorului. Pentru mine, pentru clipele în care aveam nevoie de cineva care să  mă tragă la mal când mă avântam în valuri periculoase, pentru miile de kilometri parcurse împreună și pentru alte mii distanță între noi.

Cu cinci ani în urmă, nu mai aveam niciun plan. Eram eu cu mine, cu un mănunchi de coli de scris și un pix care scria perfect cele mai nechibzuite gânduri. Era despre Cristina aia care spera să primească măcar un răspuns  la o scrisoare din 13, dar care a ajuns pe minus cu ideile. Cristina nu citise ”Viața pe un peron” și credea că în trenul pe care îl aștepta avea să fie un loc disponibil pentru ea, deși nici măcar bilet nu-și cumpărase.  Timpul devenise inamicul ei. Auzise povești cum că nu e nicio grabă și că toate lucrurile vin de la sine. Cafeaua se răcise de la atâta speranță, iar trenul era full.
Apoi, l-am cunoscut pe el. Am pus apă în ibric și ibricul pe foc. Două lingurițe de cafea și am așteptat să dea în clocot. Fără zahăr, doar cu puțin lapte.
Eu cu el vorbind despre banalități.
Despre ce conta la vremea aia mai mult sau mai puțin.
Despre ce înseamnă să fii departe de casă și totuși să te simți acasă.
Despre cum la el în țară sunt două anotimpuri, iar la noi patru.
Despre avioane în loc de trenuri.
Despre Sarailie versus Pavlova.
Despre Rom Tricolor versus Tim-Tams.
Despre muzica lui și filmele mele.
Despre foști, foste, dezamăgiri.
Despre noi separat. Iar mai apoi, după câteva luni de vorbă, despre noi împreună.

Și viața a început să se întâmple. Mai întâi am luat-o la pas prin toate amintirile și deciziile. Am pus puct tuturor sfârșiturilor de propoziție rămase în aer. Am încheiat capitolele ”Scrisori pe strada lui Decembrie”, ”Trenul care n-a mai oprit în gara mea” și ”Timpul nu așteaptă”.
Am început o altă carte la care scriu de cinci ani și trebuie să recunosc că are personalitate proprie. Uneori se scrie singură, iar când mă împotmolesc în gânduri și idei, se închide și se deschide la pagina 1. O recitesc. Plâng, retrăiesc fiecare paragraf, zâmbesc și continui capitolul. Și îmi dau seama că poveștile sunt ca oamenii. Nu sunt făcute să trăiască singure. Undeva, departe în lumea asta, cineva se oglindește în ceea ce trăiești tu. Iar dacă l-ai găsit, nu-l lăsa să plece. Restul îl veți povesti împreună. Pentru că nu e nimic mai reușit ca două povești ce se împletesc.

Și da, viața se întâmplă în timp ce tu stai și îți pui gândurile pe o foaie de hârtie. Viața se întâmplă atunci când lași garda jos pentru un moment și te uiți la tot ce ai pierdut, la planurile care nu s-au concretizat, la viitor – atât de incert și nesigur și totuși atât de plin de idealuri.

Viața se întâmplă și trebuie să riști. Azi, mâine, o lună, un an. Până într-o zi când poți să rămâi fericit pentru toată viața.

later signature:
Eu cu F. – o viață.

Despre altii am mai scris.

Dar despre tine nu. Nu suficient.
De curând am înțeles că este perfect normal să începi să scrii o carte pornind de la capitolul 7, fapt pentru care o să încep povestea de la jumătatea anului în curs, atunci când bunul nostru prieten George ne-a pus să transportăm peste 10 saci de gunoi pe o stradă din Dorobanți. Toți vecinii auziseră de George în ziua aceea, dar niciunul nu îl cunoștea. Și nici nu aveau să-l întâlnească vreodată. George se mutase din necesitate la capătul străzii. Existența lui George era strâns legată de jandarmii de la Ambasadă. Era planul de bătaie în caz că cineva era curios să știe ce tot transportăm de-a lungul aleii împânzite de vile. Ah, am zis gunoi? Nu, mă scuzați! Erau lucrurile lui George. Iar noi l-am ajutat să reînceapă o nouă viață. Nu mai știu ordinea cronologică pentru că s-au întâmplat multe din cauza ta (sau datorită ție). Hai să facem câțiva pași și să ne aducem aminte de o scrisoare pe care am scris-o împreună cu tine (sub atenta ta supraveghere) la Teds. Am măzgălit un sfert de pachet de coli pe puțin ca nu cumva să fie vreun cuvânt de nedescrifrat. Apoi am ”abandonat” plicul cu pricina în baie. Nu cred că aș fi putut să duc asta la bun sfârșit dacă nu erai tu acolo, ca un mic stres pe capul meu care îmi întinde câte o foaie de hârtie de fiecare dată când literele nu semănau între ele.

Bineînțeles, n-am cum să uit de listele cu calități și defecte ale bărbaților din viața mea. Tot la Teds, căci în principiu acela este locul unde planurile capătă contur, unde brusc se iau hotărâri importante, unde fiecare om pare dubios și nelalocul lui… Teds e magic. La fel ca tine și ca toate ideile care te-au ajutat să-mi dai viața peste cap. Într-un sens bun, normal. Dacă trebuie să-i mulțumesc cuiva pentru ultimele decizii pe care le-am luat în viață, atunci mulțumesc. Mulțumesc pentru modul subtil, dar perfect cu care m-ai ajutat să mă cuplez și să mă despart de aceeași persoană. Mulțumesc pentru timpul pe care vrei să mi-l acord mie ca să-mi revin. Mulțumesc pentru un ianuarie călduros în care hashtag-urile de bază vor fi #unaltfeldeConstanța #38laumbră #insolațieînianuarie. Fără tine, parcă n-aș fi plecat nicăieri în cea mai friguroasă (probabil) lună din an. Adică sigur n-aș fi plecat. Pentru că dacă voiam să o fac, îmi plănuiam asta minuțios. Aș fi știut din timp că vreau. Dar parcă e mai special așa când brusc te ia capul de la un pahar de vin și pe nepusă masă ne facem o viză și luăm bilete de avion. E minunat! Și până la urmă nu e ca și când ne decidem să plecăm în Miami într-o tabără de creație care să salveze omenirea. Noi ne-am făcut treaba bine și am anunțat la timp.

De la Teds, ne mutăm pe băncuța plină de amintiri a celor care nu sunt în trupa Akcent; băncuța AIA din Calea Floreasca, din spatele magazinului cu cafea și lună. Banca AIA pe care se așează toți nenorociții care sunt nenorociți doar dacă nu cumva suntem noi. Banca teroriștilor, banca celor care cad de pe bicicletă, banca băutorilor de cafea și a celor care au prea multe pe suflet și nu știu cui să i le împărtășească. Acolo ne revenim din crizele nervoase care apar în urma unor lucrări neprevăzute la care am lucrat împreună o zi și jumătate din noapte. Banca aia a auzit atâtea prostii și secrete încât cred că după ce plecăm de acolo, o doare la scândură rău de tot și are nevoie de un psiholog. Te-ai gândit vreodată la asta? E de discutat.

Evident că sunt nevoie de întâlniri ”extra-curriculare” care să îmi redobândească mie pacea sufletească. Plus a ta. De asta le discutăm de la prima oră a dimineții în spatele curții la o cana de cafea și una de apă. Trebuie discutat și pus la punct toate anevrismele cerebrale născute în momente de furie care posibil să nu fie neapărat momente de furie ci de prostie uneori. E greu să ne dăm seama. Pe acest principiu funcționezi și tu. Când îți vin ție drăcușorii de amiază, apoi îți vin și e greu să te oprești. Motiv pentru care e nevoie în permanență de activități extra-curriculare ce presupun cumpărături compulsive pentru casă și grădină, banane și șervețele eco. Plus Cola. Multă Cola amestecată cu cafea. Curând ceva îmi spune că o să schimbăm Non-Stopul cu Farmacia Inimii.

Doamne, și câte ar mai fi de zis! Probabil de la răsărit până la apus, vorba unui mare înțelept în viață. Dar eram la capitolul mulțumiri și nu am cum să trec repede peste asta. Mulțumesc pentru deadline-uri creative și pentru rânduri pe care aștepți să le scriu la timp (uite cu articolul ăsta am surprins deadline-ul). Mulțumesc pentru cafele cu lapte condensat sau UHT (în fond, e același lucru). Mulțumesc pentru pungi cărate pe înserat și pentru un du-te/ vino continuu la magazine. Mulțumesc pentru răspunsuri la întrebări și pentru întrebarea cea mai frecventă ”ce facem?”. Nu știu ce facem, dar găsim noi ce să facem. De la tine am învățat că orice problemă are o soluție pentru că TREBUIE SĂ AIBE O SOLUȚIE! E IMPOSIBIL SĂ NU! Mulțumesc pentru că ești tu și pentru că împărțim bune și rele zi de zi (cu mici excepții). Mulțumesc pentru amintiri, pentru un playlist inspirat din fapte reale, pentru despărțirile peste care am trecut mai ușor discutându-le cu tine și punându-le cu pixul pe hârtie de câteva ori. Mulțumesc pentru că te-ai băgat în viața mea și pentru imposibilitatea de a te scoate. Dar te rog să continui să rămâi aici, lângă ca să fie bine și atunci când e rău.

Ah, da! Înainte să închei acest mic rezumat al unei cărți nelansate care e pe cale să prindă contur, vreau să-ți mulțumesc pentru încredere. Cumva, toate au fost construite pornind de la asta. Sunt multe povești frumoase bazate; povești și piese (lansate sau mai puțin lansate), concepte la care am lucrat cot la cot și care au avut urmări plăcute (alteori mai puțin plăcute, dar totuși reușite). Cred că sunt pe cale să spun că eu, Cristina, mi-am revenit după pierderea lui Cookie și a conștiinței Wade. Și toate astea pentru că te-am întâlnit pe tine, un zâmbet larg acoperit cu un moț de bucurie.

Fix ca o amandină!

Cookie si fantomele

E un spectacol de neuitat acela de a descoperi harta universului în expansiune în timp ce privești o fotografie din copilărie. Treci prin ani fără să îți dai seama cât lași în urma ta. Treci prin ani la fel ca toată lumea deși ești convins că tu nu ești ca toată lumea. Și însumându-ți trecutul cu prezentul realizezi cât de mult te-au schimbat 365 de zile după alte 365.

A trecut mult timp, iar Cookie începea să crească. Ultima oară când am văzut-o ieșind din apartamentul 34 de pe Mihai Viteazu era într-o vară, la amiază. Avea părul puțin ondulat, purta o rochiță neagră cu imprimeu floral și pe umeri își atârna cardiganul  preferat. În urma ei trăgea un geamantan mai mare ca ea. Asta se întâmpla acum câțiva ani. Câțiva ani buni… Nici eu nu știu cât a trecut de atunci, dar în mod cert, prea mult pentru a putea ține vreo evidență clară. Aș fi întrebat-o încotro se îndreaptă, dar părea grăbită. Ce nu știa niciuna dintre noi e că fix în momentul acela, din Cookie se desprindea o bucată din propriul ei suflet. Dacă aveam idee, o opream. Aș fi îmbrățișat-o tare încercând să-mi iau rămas bun de la ea… sau doar rămas. Ori aș fi putut s-o fac să stea. Cu plecarea ei, viața a început să își intre în drepturi.

Se spunea despre ea că în ultima vreme obișnuia să piardă ore în șir cu stiloul în mână, că umplea pagini întregi, retrăind amintiri la nesfârșit. Scenarii și iluzii străbătându-i gândurile, privind melancolică la fereastră, noaptea. Căuta venusul, stelele și luna, punând aceeași veche melodie pe repeat. Zorii spuneau ca o găseau întinsă în pat, cu căștile-n urechi, pierdută-n vid, cu ochii spre tavan. Se plimba singură pe străzi reci, ținând cafeaua în mână. Gustul amar, vremea rece și ploaia erau liniștea ei zilnică. Pierdea timpul în cele mai pustii locuri, doar acolo simțindu-se în largul ei.

Tânjea după îmbrățișări, pupile dilatate și voci calde, fiind blocată într-o furtună de amintiri. Își îmbăta conștiința în seri plictisitoare și își fuma emoțiile. Tremura la auzul unui simplu nume și își masca lacrimile sub cele mai false, dar sincere zâmbete văzute vreodată. Otrava toxică, acea combinație letală de dor și regrete nu înceta din a-i ucide mintea. Era tristă, dar supraviețuia. S-a scurs timpul lucrurilor după care tânjea cu atât de multă pasiune. Podul se dărâmase, lemnul băncilor se uzase, cafeaua se răcise și pupilele au încetat să se dilate. Agrafa s-a rupt, stelele nu se mai vedeau, playlist-ul își schimbase melodiile, iar tăcerea a devenit monotonă. Din păcate, se spunea că-i place tot ce-i năruit, până și podul, până și lemnul vechi, iar cafeaua rece era preferata ei. De asta îi era imposibil să se vindece.

”Cookie crește. Cookie trebuie să se maturizeze. Cookie trebuie să ia decizii bune ca să nu aibă de suferit. Cookie trebuie să” … și tot trebuie. A  auzit astfel de povețe toată copilăria ei, însă nimeni nu i-a spus că trebuie să moară. Astfel că în momentul în care  trăgea valiza aia plină de amintiri pe casa scării, Cookie se stingea lent. Țin minte că o luase pe trepte în loc să ia liftul. O urmăream cu ochii în lacrimi de parcă știam că e ultima oară când o vedeam.

9 etaje și nici măcar o dată nu a privit în urma ei. La parter, Cookie murise.
A ieșit din scara blocului și și-a continuat drumul spre gară ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Și nu se întâmplase. Doar întorsese pagina pe care s-a chinuit s-o scrie cu litere buchisite pe genunchi în cele mai  întunecate cotloane ale minții sale; – la peronul 1, punct și de la capăt.

De atunci, Cristina a scris multe pagini despre Cookie și amintirile pe care le aveau împreună. Uneori îi auzea pașii  mergând în tandem cu ea. Își ascundea prezența în adierea blândă a vântului, în notele de frezie și iasomie pe care le împrăștia asupra sa atunci când nu știa încotro s-o ia. Cookie așa era: ștrengăriță de fel, cu zâmbetul mereu pe buze, iar problemele nu erau decât o provocare – un joc în care se avânta cu capul înainte în căutare de soluții. Știa că orice are o rezolvare, iar găsirea lor era întotdeauna o plăcere.

Singurul joc pe care credea că îl pierduse de ceva vreme și refuza să accepte înfrângerea, era cel cu timpul. Voia să rămână acolo, ancorată într-o copilărie perfectă, în cărți, dulciuri și flori, în acele zile lungi de vară urmate de nopți liniștite. Doar că timpul a avut cărți mai bune pe care le-a jucat cum a știut mai bine. Așa au venit rând pe rând probleme ale căror soluții s-au ascuns în cele mai greu accesibile rezolvări. Miza a fost maturizarea.
Și s-a maturizat. Cookie a devenit Cristina și a înțeles că viața e compusă din mai multe etape și că despărțirea de copilărie e doar o notă de subsol în cartea pe care continuă să o scrie și azi. De fapt, nu a pierdut jocul. A trecut level-ul, am putea spune 😉

”Am fugit de responsabilități încercând să rămân copil. Am vrut să iubesc o singură dată, fără să cunosc dezamăgirea sau măcar să nu fie repetitivă. Am vrut să scriu cărți despre aceea poveste de dragoste care e once in a lifetime. Am vrut și tot am vrut. Nu m-am gândit că era vorba de capitole, că fiecare experiență în parte reprezenta un paragraf. Viața în schimb, finalitatea ei, nu se rezumă la atât. Și îți dai seama pe măsură ce trăiești că tot scrii fără să ai idee încotro te îndrepți. Nu ai idee câte pagini, capitole sau chiar volume vei scrie. Nu contează nici de câte ori dai pagina, la fel cum nu va conta nici finalul pentru cei ce o vor povesti cândva. Mereu va conta cum trăiești ceea ce scrii.”

Cookie e încă undeva între cele patru lumi, răspântia lor. Sau cel puțin asta spune un citat vechi însușit dintr-o carte prăfuită din biblioteca bunicii. Cookie zâmbește și se bucură să vadă că după dezamăgiri repetitive, Cristina iubește și este fericită. Cristina ascultă muzică și merge la serviciu. Se trezește înjurând alarma în fiecare dimineață, iar primul lucru pe care îl face când ajunge la birou e să-și facă o cafea și să fumeze o țigară. A pus de mult punct capitolelor dedicate fostelor iubiri –  fără resentimente și înțelegând că nu trebuie să cauți prea departe omul acela care să-ți dea lumea peste cap doar dintr-o privire. S-a rupt de obiceiuri vechi, de zâmbete care nu îi aparțineau, dar pe care le considera lumea ei. A ieșit din zona de confort și astfel l-a cunoscut pe el  cu care a petrecut seri la rând pe aceeași terasă din Dorobanți, rupți de lume, dar ancorați în realitate.

Și viața a început să se întâmple. Și va continua să se întâmple până când vom înțelege mecanismele ei, atât de simple și complicate, atât de banale și complexe.  Pentru a înțelege viața, trebuie să-ți lași sufletul să pună punct și să o ia de la capăt ori de câte ori simți că rămâi în urmă.
Pentru că ceea ce ne trage înapoi, trebuie ucis.

 

Jurnal de prietenie

Fiecare om pe care îl întâlnim pe parcursul anilor joacă un rol în povestea noastră. Unii rămân prinși în decor,  iar alții sunt menționați doar în note de subsol pesemne că probabil am interacționat cu ei în contexte lipsite de importanță. Există și alte categorii de personaje: cei cărora le poți dedica doar un paragraf sau un capitol din cartea ta și cei care te vor ajuta să scrii toată povestea, dându-i până și titlul.

Voi folosi ”Salut!” ca formă de bun-venit printre rândurile mele pentru că așa ne salutăm de fiecare dată când ne vedem. Ne-am cunoscut mai mult sau mai puțin întâmplător și am decis de comun acord, fără să ne vorbim, să ne păstrăm prezente una în viața celeilalte. Fie vorba de intuiție, întâmplare, coincidență sau chiar destin, consider că viața ne  pune în cale oameni care doar prin simpla lor prezență reușesc să picteze în culori chiar și zilele gri.
Așa că iată-mă aici, în punctul în care ar trebui să-mi găsesc cuvintele necesare pentru a-ți scrie.  Am început articolul acesta în urmă cu două săptămâni, doar că aveam prea multe amintiri cu tine pe care aș fi vrut să le cuprind în următoarele rânduri și nu știam cu ce să-ncep. Nici acum nu mi-e foarte clar, dar cred că pentru linia de start, vreau să-ți mulțumesc. Mulțumesc pentru conversațiile lungi, pentru călătoriile uneori neprevăzute, iar alteori stabilite temeinic cu săptămâni înainte. Mulțumesc pentru hohote de râs, pentru cele mai sincere îmbrățișări de revedere, dar și cele mai grele despărțiri când n-ai idee ce gol lași în urma ta atunci când pleci.
Au fost perioade în care zilele au zburat înainte și-napoi ca și când timpul era din plumb făcut. Și oricum, asta se întâmplă de fiecare dată când ne spunem ”pe data viitoare”. Niciodată nu știm cât o să dureze până când vom bea din nou un pahar de vin în miez de noapte, povestind vrute și nevrute.
Aș avea nevoie de o superputere care să facă posibilă teleportarea ori de câte ori dorul e prea mare (probabil zilnic). Și nu sunt singura care dorește asta. În povestea mea perfectă, orașele noastre sunt la o aruncătură de băț. Îmi vine să dau vina pe kilometri pentru că nu înțeleg de ce sunt așa de lungi și de mulți la număr. Îmi vine să dau vina pe harta României pentru că tu ești acolo, iar noi suntem aici. Îmi vine să dau vina pe aproape orice lucru mărunt care nu are de fapt nicio vină în povestea asta.
Îmi aduc aminte că prima noastră întâlnire a fost în drum spre Cluj, o călătorie lungă cu un popas undeva prin Târgoviște. Și a fost un drum tăcut pentru că de obicei nu prea știu ce să zic atunci când abia cunosc pe cineva. Dar cumva, simțeam că e începutul unei prietenii speciale, iar acum, în prezent, pot să recunosc că nu m-am înșelat. Din clipa aia, am parcurs kilometri întregi, am străbătut țara, am prins cele mai frumoase răsărituri de soare, am mers la mare, la munte, pe dealuri, pe coclauri, câmpii. Peste tot. Cu tine și cu muzica în urechi, fie drum de noapte sau zi. Peste tot am zâmbit și am colecționat amintiri pentru o viață.

& more to come!

Îmi aduc aminte de una dintre cele mai frumoase săptămâni. Era undeva anul trecut pe vremea asta sau mai spre octombrie. Soarele nu mai avea atâta putere să strălucească, iar la scara noastră era covor de frunze. În casă miroase a cotlet în vin, cartofi aromați și tort de caramel. Și a fost o săptămână dintr-aceea care nu ai mai fi vrut să se termine. Și nu era neapărat vorba de toamnă cât de combinația ei cu tine la noi în casă.  Și am s-o păstrez la cald, în suflet, iar peste zece ani tot ca ieri o să o simt.

Dragă L. te aștept mereu cu brațele deschise. Te aștept cu sticla de vin și paharele pregătite pentru ca atunci când suni la ușă, să dăm noroc. Cumva viața e mai frumoasă cu tine și mă bucur că te am în preajma mea. Timpul se măsoară de la plecarea ta până când te întorci de la o vreme încoace. Până data viitoare, rămâne să ne dăm bună dimineața prin mesaje.
P.S: Dacă ești pe drum, să știi că am pus de paste!

tumblr_oy5jhnfNQF1t1obaco1_1280.jpg

Iunie la miezul nopții.

E o noapte agitată de iunie, dintr-o vară ce se anunță diferită. Cumva ne-am trezit din hibernare după ierni friguroase și obositoare în care sufletul a preferat să înghețe. Dincolo de ferestre, furtuna se dezlănțuie ca și când ar vrea să stingă focurile din timpul zilei, iar pe ritmul ploii care bate în geam, îmi bate și inima.

Degetele lui prin părul meu răvășit și privirile noastre care, pentru prima oară după mult timp incert și haotic, transmit siguranță. Brațele lui care mă cuprind cu calm și desprind subtil din mine îndoieli și regrete. Buzele lui care îmi sărută zâmbetul și o atingere timidă pe umărul gol. Îmi răscolește prin amintiri cu o blândețe pe care am căutat-o în ochii celor care n-au înțeles cum funcționează iubirea. Se agață de toată ființa mea, iar eu îl las pentru că știe cum să vindece răni din trecut fără să întrebe cine sau ce le-a provocat.

Și îl descopăr aici, pe canapeaua din sufragerie, departe de lumea dezlănțuită de furtuna care pare să destrame forfota cotidiană. Descopăr un el necesar mie, un el cu care de azi pornesc la drum spre viitor fără teama zilei de mâine. Și l-aș ține o viață și încă puțin lângă mine de-aș putea fără să mă tem de nimic. Nu-mi trebuie curaj să-l iubesc deși până la el, am pendulat constant între da și nu adunând regrete în loc de bucurii. E diferit, iar unele iubiri nu necesită deloc curaj când simți că ai găsit pe acel cineva care trăiește prin tine, cu tine și care te împacă numai printr-o atingere. Mi-e pace și dezordine ordonată. Mi-e tot.

Prin draperia trasă intră discret o rază de la un felinar stradal, iar cearșaful e încă rece și neșifonat de gânduri. Ne privim în întuneric și totuși vedem dorința imprimată pe retine. Vedem stângăciile, temerile, dezastrul din noi. Mă cuprinde strâns și imi dau seama cât de mult l-am așteptat. În îmbrățișarea lui mă simt acasă. Cumva, ne-am aparținut reciproc din totdeauna. Aș putea certa timpul care ne-a condus orbește ani la rând pe drumuri diferite; timpul, care ne-a aruncat voit în brațe greșite, în priviri ce nu transmiteau nimic. Ne-am putea certa pe noi care am ezitat să ne iubim de teamă că poate nu merită încercat. Sau am putea mulțumi celor care au văzut frumosul din noi și ne-au împins să acceptăm necunoscutul, să recunoaștem dorința. Ori am putea să ne iubim fără să mai căutăm răspunsuri la întrebări pe care nu ni le mai punem de ceva vreme.

Acum sunt liniștită, iar timpul e de partea mea. În răcoarea nopții și pe muzica ploii ce cântă la pervaz, mă las în brațele lui și mă abandonez acolo, lângă inimă. Degetele i se plimba nestingherit pe spatele meu, iar ochii cer confirmări. Îmi ridic privirea și mă pierd într-a lui. Îl sărut scurt în loc de aprobări inutile. Știe ce vreau și ce provoacă în mine dincolo de orice atingere. Iar de aici, cuvintele nu-și mai au rostul. Restul poveștii se scrie de la sine prin palmele noastre împreunate care ard orice silabă. Lipsiți de remușcări și gânduri, amețiți de vinul roșu și parfumul ploii, ne rătăcim în patul rece lăsând ca zorii zilei să ne găsească împreună sub o pătură.

Cafeaua de dimineață, ochii tăi negri, tu.

Numeste-o cum vrei

Cineva m-a luat de mână la ora asfințitului și m-a dus să văd cum e construită fericirea. Sub culori de foc și o adiere plăpândă, cu o privire aproape părintească, mi-a spus așa:
”Fericirea e pentru oameni încăpățânați; pentru oameni care nu renunță ușor la alți oameni. Căutăm fericirea la fel cum își căuta bunica din poveste ochelarii : îi căuta peste tot și de fapt îi avea pe nas. Și deși dragostea nu e un joc, putem spune că dacă ești fericit, l-ai câștigat. Să nu-ți fie frică să alergi după ceea ce te face fericit. Alege pentru tine și bucură-te de ceea ce ai aici, aproape. Poveștile nu sunt făcute să trăiască singure, iar dacă ai găsit bucăți din tine în cineva, oprește-l și povestiți, iar cartea o veți scrie împreuna pentru că nimic nu e mai frumos ca două povești ce se întrepătrund.”

N-aș scrie despre tine povești. Mai degrabă le-aș trăi și le-aș păstra doar pentru noi. Numește-o egoism sau proprietate personală; sau cum vrei tu, dar te-aș ascunde în cele mai secrete locuri ale sufletului meu.

Nu aș construi castele de nisip cu tine. Mai degrabă ne-am plimba nopți la rând pe țărmul din Costinești sau Vamă, iar brațele tale și cerul mi-ar fi singura casă de care aș avea nevoie.  Numește-o singuranță sau împlinire; numește-o cum vrei tu, dar aș străbate la pas kilometri întregi fără să caut altă bucurie mai mare.

Ți-aș scrie acum mai multe rânduri despre o zi senină de vară pe plajă – o zi în rochie albă și converși , pe final de august. Ți-aș scrie despre ziua asta fără rețineri la fel cum am adoptat-o fără voie și am făcut-o să fie a noastră în cele mai dubioase circumstanțe. Ți-aș povesti despre cum o văd prin ochii  mei și cât de mult o aștept, dar cumva nu vreau să grăbesc timpul. Numește-o răbdare cruntă sau dorință; numește-o cum vrei tu, dar aș încetini trecerea zilelor pentru a sta cât mai mult în preajma ta.

Aș scrie despre cum te-am cunoscut; sau nu pentru că ar fi destul de lungă povestea și ar trebui să răscolesc în niște decizii care m-au impulsionat să ajung aici. Piesele de domino au fost așezate cu grijă în trecutul nostru ca două șiruri de evenimente să-și găsească punctul comun. Și așa ne-am găsit și noi, la o răscruce de drumuri, având viziuni diferite și totuși similare pe care nu le-am observat decât după o furtună neanunțată. Numește-o destin sau coincidență; numește-o cum vrei tu, dar cred  că toate se întamplă cu un motiv, iar nouă așa ne-a fost dat chiar dacă a trebuit să fim împinși de la spate să recunoaștem că da, ne iubim.

Și vreau să te țin lângă mine pentru totdeauna. Pentru cum îmi săruți zâmbetul pe care mi-l pui zilnic pe buze. Pentru că îmi ești liniște și nebunie în același timp. Pentru  brațele care m-au apropiat de inima ta. Pentru râsul ăla isteric pe care îl ai uneori. Pentru că îmi vine să te lovesc uneori de drag sau pentru când ești prost. Pentru că suntem doi copii. Pentru că acolo unde ești tu sunt și eu. Pentru viața din ochii tăi. Pentru prea multe cafele cu lapte și prea mulți pași pierduți în noapte. Pentru dimineți ploioase, îmbrățișări lungi, clătite cu Nutella și jucării de pluș.
Îmi ești apus de soare și răsărit de lună. Îmi ești mister, bucurie și încântare.
Te vreau și vreau să-mi fii viață și izvor de energie.

Numește-o dragoste sau pasiune; numește-o cum vrei, dar rămâi în fiecare zi cu un ceas mai mult lângă mine.

Pentru  noi.
Pentru viitor.

 

Scrisori, partea I. De la inceputuri

În ordine cronologică.

1.

Dragă Cristina,
N-am fost cel mai bun prieten, recunosc, dar nici iertare nu-mi voi cere. Ne-am folosit unul de celălalt pentru a ne justifica lipsurile, greşelile, alegerile. Cumva, ne salvam reciproc de la înec, dar niciunul din noi nu ştia să înoate. La un moment dat, ceva a început să meargă prost. Nu ştiu dacă încăpăţânarea ta de a face lucrurile într-o anume manieră sau dorinţa mea de a te păstra cu picioarele pe pământ. Îmi asum partea mea de vină la fel cum şi tu mi-ai spus în nenumărate rânduri că îți pare rău. Deși iertările acum sunt fără folos pentru că ne raportăm la întâmplări din trecut, iar trecutul e… trecut.

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri de viitor și nici nu vizitasem Sibiul vreodată până să mă iei de mână într-o zi cu soare și să fugim către primul tren.

Am adunat amintiri în Oldies-ul pe care l-am făcut al nostru cumva; fără de care viața noastră ar fi arătat mai bine sau mai rău, depinzând foarte mult de alegerile pe care am decis să le luăm. Și am învățat că dacă nu pui piciorul în prag azi, mâine vei fi nevoit să o faci în alte cirmcumstanțe. E ok să urmărești mașini în noapte, la fel cum e ok să te întrebi dacă viața se oprește în loc atunci când aflii că ești înșelat. E ok să suferi. Înveți. Am învățat și noi asta și ne-am reordonat lista priorităților. Nu ai mai avut nimic împotrivă că ți-am rupt fragmente din visurile tale și le-am îndeplinit fără ca și tu să te bucuri de ele. Am fost egoist, dar m-ai iertat. 

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri și nici nu vizitasem Sibiul vreodată. Nu aveam niciun plan. Am început să le construiesc în momentul în care am pășit cu tine în Oldies. Muzica poate, Andrei de la bar, Wade cu cămașa în carouri, tu… Oldies și La Etaj. Noi doi și planurile de a aparține unui loc. Aceluiași loc. Ne-am agățat de visuri ca de aer în balconul  de la etajul 9. Serile de vară, paharul de vin, cerul senin, o luminiță departe în munți, pătura fleece și multe altele… le pierd esența dacă aș vorbi despre fiecare. 

Apoi a urmat prima suferință din dragoste care a stârnit în tine dorința de a pleca departe. Recunosc. N-am crezut c-ai s-o faci. Te știam curajoasă, dar nu suficient de nebună încât să îți iei lumea în cap. Și totuși, ai făcut-o. Ai plecat în mare grabă cu primul avion, departe de mine, de etajul 9, de Oldies… de tot. Am încercat din răsputeri să te aduc înapoi până când mi-am dat seama că niciodată nu e prea târziu să o iei de la zero. Freamătul din Oldies s-a diminuat pentru mine. Auzeam piesele noastre pe fundal încercând să-mi aduc aminte când le-am făcut ale noastre.  Plecam acasă și mă întorceam în Sibiu fără tine, cu mult prea multe gânduri și prea puține fapte. Alergam de colo colo și mă îngropam în muncă doar să nu-mi zboare gândul la tine. Etajul 9 a îmbătrânit așteptându-te, iar eu parcă la pas cu el. Dar era ok, știi? Tu erai acolo, departe. Erai bine și îmi zâmbeai din fotografii, iar asta îmi umplea sufletul de bucurie.

A trecut ceva timp până să te întorci. Din păcate sau din fericire, s-au produs multe schimbări. Te-ai întors împăcată, fericită, îndrăgostită, însă ceva nu mai era la fel. Ceva se pierduse pe drumul mult prea lung. Ne-am îndepărtat. Ce-i drept, am greșit și eu de nenumărate ori, compensându-ți lipsa cu visurile tale. Le-am trăit eu când nu era cazul și îmi pare rău. N-am avut răbdarea necesară, n-am avut…  Și știu că nu e o scuză.

În finalul acestor rânduri, vreau să-ți mulțumesc pentru amintiri, pentru  prietenie, pentru visuri, pentru zâmbete, pentru călătorii lungi. Povestea noastră e diferită. Povestea noastră a fost, este și va fi altfel. Ce urmează pe viitor, rămâne de văzut. Până atunci, enjoy your ride, oriunde te-ai afla!

Cu drag, D.

2.

Dragă Cookie,

În caz că nu îți mai aduci aminte de mine, sunt Wade, conștiința ta, tipul îmbrăcat  în blugi rupți, tricou alb și cămașă în carouri; o conștiință modernă pentru sistemul tău nervos, cel care te-a lăsat să greșești de câte ori ai vrut dacă te-ai încăpățânat să o ții p-a ta. E uman să greșești și să înveți din ele însă de multe ori, cu regret îți spun că lecția asta nu prea s-a aplicat în cazul tău. Ai continuat să faci deseori aceleași greșeli pentru că ți se părea normal să rămâi fixată pe anumite percepții. Cumva totuși, gândirea te-a salvat de multe ori… direct proporțional cu momentele în care ți-a adus probleme… Când te-am cunsocut erai încă necoaptă și am preferat să te las în voia ta până când ai fi avut nevoie de mine cu adevărat. Cookie își făcea bine treaba. Peste câțiva ani, Cookie și-a făcut bagajele și s-a dus. Rămăsese mult prea mică, tu crescusei. Așa că i-am luat locul, iar tu m-ai primit cu cel mai mare drag atunci când am apărut în pragul ușii tale în bocancii ăia grei. Mi-ai interzis din prima clipă să-ți spun ce să faci deși scuză-mă că îți spun, dar  abia că le duceai pe toate singură.

Cel mai ușor a fost să te înțeleg punându-te în relație cu cei din jur. În mintea mea (sau în a ta) e mai facil să cunoști oamenii observându-i în raport cu cei cu care socializează. Nu a fost ușor pentru că deseori fugi de orice formă de socializare, declarând că ăsta e un fel de auto-apărare. Cu cât ții oamenii mai la distanță, cu atât ai mai puțin de suferit. Ori asta, ori e teoria lui ”mă descurc eu cumva”. Și veșnica mea întrebare e ”ok, te descurci, dar cu rănile cum faci?” Încă aștept un răspuns.

Încercând să fac haz de necaz, lasă-mă să-ți spun că sunt mândru de această tu de azi. Matură, dar nu exagerată, încă un copil, încă visătoare.  Nu te schimba că n-ai de ce. Doar fii mai atentă la alegerile viitoare și încearcă să înveți din greșeli  pentru că ești pe cont propriu de acum, pentru că ai un drum lung în față și pentru ca eu, Cookie și persoanele dragi ție să fie mândrii de tine.

Te-am urmat peste tot în ultimii 6 ani. Din București în grădina ta de-acasă, din Sub Arini în Oldies la ceas de seară, pe străzile vechi și înguste din Sibiu, din Florența până în Milano și înapoi în Sibiu, de la Cala Xarraca around the world. M-am regăsit. M-am reinventat în timp cu tine, iar când am atins apogeul, am plecat pentru că mi-am îndeplinit misiunea. Ai mai avut ezitări, dar cumva te-ai redresat singură.

Acum știu că n-a fost în zadar.

Pentru toate amintirile și pentru tine,
Forever, Wade.

TO BE CONTINUED…

 

Povestea jucariilor

Când am început să scriu rândurile astea nu știam încotro voiam să mă îndrept. Acum sunt sigură că vor fi despre tine. Îți scriu pentru că viața e scurtă și cumva îmi dau seama de asta în fiecare clipă. Aș vrea să am o super-putere, să opresc timpul dintr-o răsuflare. Nu mă tem atât de mult de trecerea lui cât de modul prin care alegem să pășim de-a lungul zilelor lungi.

Ne-am cunoscut mai mult sau mai puțin întâmplător. Ne-am cunoscut pentru că aveam nevoie de noutate, de amintiri noi, de planuri duse la bun sfârșit ori nu prea.
Ne-am cunoscut pentru că drumurile noastre s-au întâlnit la un moment dat și au decis să se îndrepte spre același punct. Și nu se întâmplă des, dar și atunci când se întâmplă, știi sigur că e de datoria ta să păstrezi intact ceea ce ți-a fost dat. Dacă aș putea compara cu ceva situația, aș lua drept exemplu o jucărie. Nu orice fel de jucărie. Una complicată pe care doar un geniu ar putea să-i descifreze modul de utilizare fără să aibă un manual la îndemână. Ajunsă pe mâinile unor neîndemânatici, mulți ar încerca să o strice pentru a-i afla secretele. La pas prin viață, am găsit o astfel de jucărie. La fel şi tu şi oricare dintre noi. Am păstrat-o o bună bucată de vreme fiecare până când ne-am întâlnit. Ne-am întâlnit pentru că atât tu cât şi eu înțelegeam mecanismele celeilalte jucării. Iar dintr-un schimb de priviri și vise ne-am dat seama că ne-am găsit exact când trebuia. În sfârșit ne puteam juca! Și am fost fascinată de modul surprinzător în care a decurs întâmplarea de față. La momentul potrivit, în contextul potrivit, prin oamenii potriviți care au decis să rămână lângă noi.

Și vom rămâne împreună. Pentru totdeauna aș spune, dar totdeauna e un infinit atemporal, iar noi din păcate nu tindem spre nemurire. Hai să zicem „pentru atât cât o fi să fie de lungă viața”. Și te mai rog să reziști ca și până acum la intemperii. Aproape am trecut prin toate stările împreună. Ne-am acceptat furiile, durerile, greșelile și ne-am reparat reciproc jucăriile atunci când s-au stricat. Am plâns. Mult. În unele seri chiar constant. În altele am râs cu poftă. În cele mai prost inspirate momente am dat și cu bâta în baltă, dar ne-a călit fiecare lacrimă, fiecare clipă de neatenție. Până și bucuriile ne-au maturizat. Apreciem altfel timpul de când ne-am cunoscut. L-am luat și l-am transformat în ceea ce cu greu mai poți găsi la o vârstă trecută de adolescență. L-am transformat în praf de stele.

Ne-a mai rămas zeci de ani în faţă pentru a creiona poveşti. Le vom trăi pe toate împreună, chiar dacă unele nu vor fi comune. Ne vom întâlni la cafea dimineaţa devreme sau seara târziu căci la noi ora de cafea poate fi oricând în zi sau noapte.

 

Iar pentru toate jucăriile stricate și fiecare reparație îți sunt datoare cu un zâmbet.

Rămâi!

51ahxbbgDRL._SY355_

O autostrada spre casa

HighWay+Profile+[1]

La un moment dat am făcut un pas greșit. M-am pierdut de el, dar am continuat să merg. Nu că aș fi foarte superstițioasă, dar nu-mi place să mă întorc din drum. Am mers pe principiul „tot înainte”. La urma urmei cât de rău poate fi? Iar dacă ne-ar fi sortit să rămânem împreună, drumurile noastre s-ar intersecta fără să ne căutăm unul pe altul.

Ceea ce nu am conștientizat atunci a fost faptul că nu te poți lăsa în voia sorții. Cumva trebuie să lupți și tu pentru că uneori, ce ai pierdut rămâne pierdut.
O bună bucată de drum am parcurs-o cu speranța că va fi bine pentru ca rău fusese destul și cumva în viață există un echilibru între cele două, însă dacă stăteam să le pun în balanță, aș fi observat că teoria lui „mă descurc eu cumva” era egală cu zero. În mintea mea luasem decizia corectă, iar sufletul degeaba încerca să mă convingă că voi regreta. Nicio șansă să mă întorc din drum. Las totul în urmă și o iau de la capăt. Când nu ști ce să faci, o iei întotdeauna de la capăt.

Zilele au început să semene între ele și la fel s-a întâmplat și cu nopțile; toate egale… M-am trezit cu gândul la el de atâtea ori pesemne că-mi lipsea, dar refuzam să confirm că absența lui se manifestă acut în mine. „Pot și azi fără el. La fel am putut și ieri și tot așa și mâine”. Am încercat să-mi fac de cap, să privesc în jur după chipuri care nu îmi transmit nimic, să caut pe străzi ceea ce eu am lăsat să plece doar pentru că așa mi-a trăznit mie într-o dimineață. Am vrut să ies cu alții. În loc de plimbare romantică, tipul mă invitase la un parastas. Altul mi-a dat lumea peste cap și a hotărât să o lase așa. Dacă citești asta, nu mă înțelege greșit. Însemni mult pentru mine, dar mintea nu e în stare să accepte alte zâmbete, alte chipuri, alte atingeri. Pe lângă asta, mi-e teamă de începuturi și sunt prea îndrăgostită de continuări.

„Nu mai căuta. Întoarce-te până nu e prea târziu. Întoarce-te acum cât încă e în preajmă, cât încă mai aveți lucruri să vă spuneți.” – Conștiința mea își aduce aminte să mă tragă de mânecă atunci când greșelile tind să-mi coordoneze viața.

”Alegerile din instinct nu sunt întotdeauna recomandate. Aruncă-te cu capul înainte doar după ce ai gândit de două ori problema.”

Nu mi-am cerut de foarte multe ori iertare. Mi-am recunoscut greșelile în gând și am sperat că lumea va trece peste ele cu timpul. Cumva, tranziția lui le vindecă pe toate; cumva e suficient de apt încât să șteargă praful rămas în urma abaterilor noastre.

„Tu nu ai idee cât poți întinde coarda. Acceptă că fericirea ți-o mai faci și cu mâna ta. Cu doi ani în urmă visai la un ideal, iar perfectul era sub nasul tău. Ți-a luat ceva până să faci pasul corect. Apoi lucrurile au intrat pe un făgaş normal. Erai pe drumul cel bun. Ai parcurs kilometri  întregi de fericire şi ai râs mult. Erai iar Cookie. Ştiu că te-ai maturizat şi refuzi să te identifici cu tine – cea din trecut, însă în continuare aveţi aceleaşi visuri şi în continuare merge în umbra ta. 
Eu nu-ţi mai pot da sfaturi. Trebuie să te las să iei viaţa în mâini, dar nici nu te pot lăsa să-ţi transformi viitorul în minge de ping-pong. Adună-te, mai ai de parcurs încă de trei ori prezentul pe puţin, iar dacă alegi să-ţi scapi fericirea printre degete iar şi iar, te vei trezi într-o zi fără să ştii încotro s-o apuci. Atunci nu mă vei mai găsi. Nici Cookie nu va putea să-ţi dea de urmă. Vei fi tu cu tine şi cu greşelile tale. 
Şi repet, întoarce-te până nu e prea târziu. Cineva te aşteaptă. Ţi-a spus-o de nenumărate ori la cafeaua de dimineaţă şi în scrisori ascunse de momentele tale de furie.”

Cumva a trebuit să mă întorc şi să recunosc. Am greşit. Iată că-mi asum! Aş zice că niciodată nu e prea târziu deşi am pierdut câteva trenuri pe acest considerent. Acum trebuia să fug cât pot de tare să mă agăţ măcar de ultimul vagon. Gara nu era foarte departe; la o aruncare de băţ pe harta lumii. Mi-am lăsat sufletul să curgă în rânduri printr-un mesaj. Degetele mi se împleticeau pe tastatură, cuvintele zburau înainte şi-napoi. Dintr-o singură frază puteam scrie un roman, dar nu aveam timpul necesar. Cu greşeli de ortografie probabil, dar cu sinceritatea ce-mi ieşea prin toţi porii, mi-am cerut iertare şi l-am rugat să se întoarcă acasă. La mine. La acei kilometri de autostradă spre fericire pe care începusem să-i construim cândva cu paşi mici, dar siguri. N-a ezitat. Mă aştepta în locul în care l-am uitat. N-a mai făcut niciun pas. Următorii îi vom face împreună.

Pentru că repet, nimic nu e mai reuşit ca două poveşti ce se împletesc.

… eu cu F. – o viaţă.

2019, start!

2019, bine ai venit! Nu pot spune că te-am așteptat cu sufletul la gură. De ceva vreme conștientizez că trecerea anilor nu mai e o joacă ci o creștere continuă a responsabilităților. Îmi dau seama că timpul se scurge, că pierdem pe măsură ce adunăm amintiri, oameni, lacrimi.  Și e cursul firesc al vieții. Toate sunt trecătoare și toate lasă urme adânci în ceea ce suntem azi sau în ceea ce vom fi mâine, ori peste ani și ani. Pe cât de normal pare, pe atât doare uneori.

Am pornit spre 2019 fără rezoluție de data asta. 2018 m-a învățat să nu mai alerg după răspunsuri. Le-am căutat o perioadă îndelungată ca la final să înțeleg că ceea ce e menit să se întâmple se va întâmpla oricum. A fost un an lung cu suișuri și coborâșuri, dar trăgând linie, observ că tot zgomotul creat n-a fost în zadar. A trebuit să găsesc soluții la probleme care mi-au dat  mari bătăi de cap – chestiuni pe care nu le-am anticipat vreodată. Am vorbit cam mult, am acumulat multă ură. Mi-am exprimat-o.  Poate nu era momentul oportun, dar am făcut-o. Și e cu dus și-ntors toată treaba asta. Dacă nu vorbești, te încarci inutil. Dacă spui ce te frământă, s-ar putea să nu te înțeleagă nimeni. Cumva trebuie să înveți să-ți gestionezi propriile trăiri în așa fel încât să depinzi doar de tine. 2018 mi-a servit pe tavă lecția asta, iar acum voi ști că pentru a nu avea prea multe remușcări trebuie să acționezi de multe ori din instinct, fără să aștept vreo confirmare sau părere din exterior. De-o fi rău, măcar mi l-am făcut cu mâna mea. E teoria lui ”mă descurc eu cumva”.

Despre despărțirea de 2017, v-am vorbit aici. Vă povesteam  despre o posibilă ruptură și despre faptul că îmi doream continuitate în anumite privințe în anul ce avea să vină.  Nu mi-am alungat definitiv temerile, ba chiar uneori le-am alimentat transformându-le în nopți lungi și nedormite. Astfel am reușit să transform 2018 într-o perioadă și mai încărcată emoțional. Oamenii care te vor în viața lor vor găsi întotdeauna calea spre tine, oricât de departe ai fi și indeferent de cât de anevoios e drumul.

”Pe unii îi vei aștepta doar o zi. Pe alții, o viață.

Pentru 2019 nu am planuri. Doar idei. Nesintetizate, fără nume și dată. E timp suficient ca însuși el să decidă ce anume îmi pregătește și când. Eu aștept cuminte și cu sufletul la gură tot ce are de oferit și de luat.

new-years-resolution2

Unde cu noi?

Nu-mi beau cafeaua cu zahar. În schimb, mi-ar plăcea să o beau cu tine. Târziu, într-o noapte de toamnă, pe o bancă. O să-mi las capul pe umărul tău iar palma mea o va încălzi pe a ta. O să-ți spun că te-am așteptat din prima zi. Din ziua în care ne-am întâlnit fără a ne căuta. Din ziua în care am început să-ți duc dorul. De atunci te-am simțit lângă mine în cele mai întunecate locuri și m-am simțit în siguranță.

Nu te voi întreba niciun de ce pentru că nu caut vreun răspuns. De fapt, nu vreau să te întreb nimic. Vreau să-ți adun nopți la rând toate piesele de puzzle împrăștiate în suflet și să mă chinui zile întregi să îl refac, chiar dacă risc ca puzzle-ul meu să rămână nerezolvat. Nu mă tem de asta. Nu caut să-mi pun gândurile în ordine pentru că sunt tot un haos, însă unul care s-a mai domolit în prezența ta haotică. Și cred că am prins suficient curaj încât să îmi pierd pașii în ritm cu ai tăi.

Încotro? Nu am răspuns. Aș zice oriunde, nu ezit. Oriunde în noaptea adâncă. Încotro nu ne-am gândit că am putea: la un vin roșu în balconul tău înghesuit de gânduri, într-un pat lipsiți de remușcări, întinși pe covor printre perne-la lumina palidă a veiozei de pe noptieră, într-o mașină parcată în miez de noapte pe un drum tăcut. Oriunde ne putem oglindi privirile în stele, oriunde te pot ține de mână. Oriunde unde doar tu știi să mă găsești când mă pierd.

De ce? Nu se întreabă. Se simte în îmbrățișarea de la miezul nopții, în degetele mâinilor împreunate, în tot ce vrei dar nu ai, în tot ce nu am curaj să-ți dau. În zâmbete discrete, în lacrimile pe care le văd în ochii tăi fără ca ele să fie vizibile, în greutatea glasului tău grav și blând. În tot ce ești tu în momentele în care ești vulnerabil, iritat sau fericit. Sau pur și simplu tu.

Pentru ce? Pentru că nu avem suficiente motive pentru a spune nu. Pentru că ne este permis să vrem. Pentru că aproape tot ceea ce e interzis ne tentează. Pentru că poveștile sunt ca oamenii- nu sunt făcute să trăiască singure. Pentru că nu trebuie să ne întrebăm ci să descoperim încercând. Pentru că putem fura cât mai multă viață din noapte.

Frici? Întunericul mi-a dat fiori de mic copil, iar singurătatea la fel, însă prezența ta le spulberă pe amândouă. Restul sunt minore, niciodată accentuate, deloc dăunătoare.

La un ceai sau la o cafea? Cu tine. Ceaiul de tei, cafeaua fără zahar dar cu mult lapte, vinul bată-l vina…

Noapte sau zi?

„Noaptea este jumătate din viață,
Și cea mai frumoasă jumătate cu adevarat.”

Gânduri de balcon

Facem schimb de haos și-ți urez bun venit într-al meu.

Și-a aprins o țigară și a ieșit pe balcon. L-am privit secunde bune lipită cu nasul de geamul care dădea spre el. Recunosc că nu am acționat mereu cum ar fi trebuit. Am avut și încă am o tendință de a fugi din calea acțiunilor (când lucrurile simple în aparență devin complicate pe măsură ce le parcurgi) . Nu m-am maturizat 100%. Și nici nu vreau 100%. Aș pierde o parte din mine, probabil cea mai interesantă. Conștiința mea de altă dată m-ar fi sfătuit să nu fiu fraieră, fapt pentru care am simțit că nu e cazul să mai privesc prin sticlă.

„E târziu” mi-a spus el îngândurat trăgând ultimele fumuri. Mi-am lăsat capul pe umărul lui fără să scot vreun cuvânt din sutele care-mi veneau în minte ( „e frig”, „ia-mă-n brațe”, „e perfect”, „mi-e bine”, … „hai înăuntru”… ).

E nedrept că mă faci să simt așa când nu mai știu căi pentru a-ți spune nu. Mă confrunt cu tine versus mine, iar asta nu e o luptă cinstită din partea ta atât timp cât eu nu am armele necesare, dar nici răspunsurile pregătite. Nu e win-win. Nu e uragan, nu e nici soare ori vreme splendidă la orizont. Sunt anunțate furtuni și crede-mă că în inimă vremea e mai potrivnică decât pe mări și oceane. Și cu toate astea, continui să tragi din țigară.

Mă întreb dacă te pătrund din când în când gândurile mele. Cel puțin privirea ta se joacă cu mine aproape zilnic , iar asta îmi conferă un soi de neliniște alternată de siguranță. E dubios cum noțiunile se bat cap în cap, dar cum sufletul le filtrează și le simte contrar contrariului.

E incitant gândul că te pot avea mai mult dacă las garda jos pentru o clipă, dar reușesc să-mi temperez dorințele. Nu mi-e clară granița între ce simt și ce vreau. Încă am câteva zâmbete întipărite în suflet și nu pot renunța la ele până nu sunt sigură că trebuie să fac asta. Am mai încercat și aproape am reușit de fiecare dată, doar că ceea ce văd cu ochii închiși mă face să cad din nou pe gânduri. Nu vreau să iau decizii doar de dragul de a le lua. Toate la timpul lor. Cândva, ceva se va întâmpla. Nu știu când și nici unde. Dar în momentul acela voi ști că am ales corect. Nu vreau să-ți promit nimic pentru că nu am nicio certitudine. Nu o face nici tu. Nu acum. Când o fi să fie o să fie. Când printr-o întorsătură neașteptată mă voi trezi lângă tine ca să rămân, atunci vei ști că sunt doar a ta. Când timpul o să fie de partea fiecăruia, când furtunile se vor domoli, când… iar dacă va fi să fie ar trebui să știi de pe acum că nu voi fi ca un bambus (dreaptă, rezistentă, puternică, goala pe dinăuntru). Voi fi eu. Iar pe tine te rog să trăiești și să iubești exact așa cum te-ai obișnuit. Te plac când ești tu, așa cum ești tu. Nu mi-e teamă să-ți îmbrățișez toate temerile și freamătul din suflet.

Până atunci mă bucur de modul haotic în care ți-am invadat propriul haos. Am început să-mi odihnesc mintea și sufletul lângă tine. E o stare profundă de calm în zilele în care îți rămân alături. Vin, spun că plec până la miezul nopții, iar la răsărit sunt tot acolo. E liniște când ne bem cafeaua, când te așezi ca un hoț lângă mine și începi să vorbești până te ia somnul, iar eu nu te mai pot alunga chiar dacă pui stăpânire pe jumătate plus un sfert de pat. Vreau să cred că mai avem de capturat multe momente pentru suflet. Spre exemplu, îmi doresc să prind o ploaie cu tine, dar de preferat să fim înăuntru. Afară, riscul de a deveni siropoși e ridicat, iar nouă nu ne place siropul vărsat în public (deși în ploaie, un sărut nevinovat și spontan în stația de autobuz înainte ca el și ea să o ia în direcții diferite nu e de evitat). Și că tot veni vorba de risc, m-ai învățat prost lăsându-mă să te cunosc. Și riscul nu a fost nicidecum la tine deși ai zis că ți-l asumi.

Mi-e greu să mă gândesc la modul în care voi pleca într-o bună zi. Sau poate o vei lua tu las pas înaintea mea. Am învățat de la tine că nicio posibilitate nu e exclusă nicicând, iar că timpul a fost și va rămâne sub semnul probabilității. Cu toate astea nu mi-e teamă să alerg spre tine când am ocazia. Contează cum îmi petrec orele, nu suma lor.

Nu știu. Și nici tu nu ai habar cum ne învârte viața. Aș zice că trebuie să comunicăm mai des(chis). Aș zice să mai bem niște vin cât timp alergăm după răspunsuri, cât timp mai stăm unul lângă celălalt încercând să ne vindecăm reciproc.

Cât mai este timp, aș zice să-mi rămâi.

Acasă la haos.

Ziua în care m-ai lăsat să te găsesc a fost ziua în care m-am pierdut eu. Ziua în care m-am pierdut, a fost ziua în care te-am primit în suflet și am început să-mi însușesc fără voie haosul tău.

Îmi face plăcere să port de grijă gândurilor tale, chiar daca m-ai ruga să nu o fac.

„Nu fă asta, e tot un haos”. Diferența între noi doi este că eu nu simt greutatea haosului tău. Tu da pentru că îți aparține și l-ai clădit cu toate sentimentele născute în tine. Tinzi să fii puțin egoist când refuzi să dai și altuia din debandada asta. Ți-am spus oare că sufletul nu e chiar atât de încăpător pentru a-l ocupa chiar cu toate prostiile? Loc pentru iubire când faci? Dar mai ales loc pentru bucuriile tale? Mi-ai dat un free trial din ceea ce pentru tine se rezumă la viață în doi. Mai ții minte? „Abia aștept să mă trezesc ca să fumez cu tine la cafeaua de dimineață”. Nu sunt o persoană matinală decât de forță majoră, dar abia am așteptat să-ți văd fața mototolită de somn la ora 5, în zori de zi. Și că tot veni vorba de asta, ai niște obiceiuri tare ciudate în condițiile în care la 5 te trezești ca să fumezi, sa bei cafea, să mănânci destul de consistent, iar mai apoi să te pui iarăși la somn până spre ora prânzului (în zilele în care îți permiți). Dar am ajuns să-ți „iubesc” ciudățeniile la fel cum tu mi-ai spus că-mi „iubești” stângaciile. M-am bucurat să te văd zâmbind zilnic și să fiu „captivă” în preajma ta, cu toate că trebuie să recunosc, ai și tu fumurile tale, dar nu vreau să crezi că nu te accept așa cum ești. Mă limitez în a-ți spune că prezența ta a devenit vitală, iar uneori mă întreb cât de bine o fi pentru că rău știu sigur că e, iar asta mi-ai spus-o și tu:

„Știu că risc ceva ajungând aici dar nu știu ce. Văd doar părțile bune și încerc să uit că există și unele rele.” Nu mă pot pronunța. Nu știu ce pierdem, dar sunt sigură că putem avea grijă ca alea rele să rămână deoparte, fapt pentru care te voi ruga să nu eziți în a mă căuta. Oricând, la orice oră, așa cum am procedat și eu.

Ți-am admirat fiecare gest îndeaproape, fiecare mișcare a degetelor pe cana de cafea, privirile blânde și furtunoase deopotrivă. Ți-am urmărit pașii spre camera ta în timp ce te pierdeai în întunericul holului. Adormeam în camera de lângă și mă trezeam vorbind cu tine:

„Tu dormi acolo sau ce faci? Vorbește cu mine!”

Și vorbeam până adormeam iar cu vocea ta în urechi, dar mai ales în suflet. Cât timp am petrecut alături de tine nu te-am visat, asta pentru că prezența ta îmi inunda realitatea în fiecare secundă. Chiar și-așa recunosc că eram contrariată de atât de multe gânduri. Îmi dădusei ocazia de a te descoperi așa cum ești, dincolo de ușile fumurii, dincolo de culorile aprinse, dincolo de totalitatea creată prin tine de tine și totuși împotriva ta. Te-am descoperit așa copil, dar matur. Ți-am simțit palmele într-ale mele încercând să-ți promit că va fi bine orice tu credeai că va fi rău. Și mi-ai dăruit siguranța și încrederea că după orice furtună iese soarele pentru că „nu are încotro”. Mi-ai zâmbit pe furiș și m-ai rugat ca nu cumva să-i supărăm pe cei din jur. Prietenia/complicitatea asta trebuie să rămână cu picioarele pe pământ, intactă. „Să nu uiți asta! Promite că TU te vei menține pe linia de plutire!„. N-am înțeles de ce aproape că ai țipat pronunțând acel tu. Mi-a rămas întipărit gravitatea glasului tău în gânduri.

Revenind, zilele acelea au fost zile cu mult soare. Poate sună a clișeu, dar m-am simțit acasă. Mi-ai zis că așa trebuie să mă simt acolo unde mi-e inima și a fost momentul acela în care am conștientizat că inima mea era la tine. Teoretic vorbind. Și da, eram acasă.

Mi-a fost greu să plec de lângă tine și îmi este și acum deși revin des în haosul tau și a devenit o plăcere nevinovată să-mi încarc bateriile cu energia ta. Îmi place să te vizitez, să bem cafeaua împreună, să fumăm pe balconul înghesuit de gânduri. N-am văzut niciun răsărit împreună, dar avem câteva apusuri la activ și constat cumva că drumurile noastre sunt la linia de start, puțin peste un metru de viață. Vreau să te asigur că nu o să-ți dau drumul, oricât de haotic ai deveni cu trecerea timpului. Orice se poate clarifica. Trebuie doar să bei o cafea, să faci un pas înapoi și să privești înainte.

Eu voi fi acolo, în peisajul tău.