Iunie la miezul nopții.

E o noapte agitată de iunie, dintr-o vară ce se anunță diferită. Cumva ne-am trezit din hibernare după ierni friguroase și obositoare în care sufletul a preferat să înghețe. Dincolo de ferestre, furtuna se dezlănțuie ca și când ar vrea să stingă focurile din timpul zilei, iar pe ritmul ploii care bate în geam, îmi bate și inima.

Degetele lui prin părul meu răvășit și privirile noastre care, pentru prima oară după mult timp incert și haotic, transmit siguranță. Brațele lui care mă cuprind cu calm și desprind subtil din mine îndoieli și regrete. Buzele lui care îmi sărută zâmbetul și o atingere timidă pe umărul gol. Îmi răscolește prin amintiri cu o blândețe pe care am căutat-o în ochii celor care n-au înțeles cum funcționează iubirea. Se agață de toată ființa mea, iar eu îl las pentru că știe cum să vindece răni din trecut fără să întrebe cine sau ce le-a provocat.

Și îl descopăr aici, pe canapeaua din sufragerie, departe de lumea dezlănțuită de furtuna care pare să destrame forfota cotidiană. Descopăr un el necesar mie, un el cu care de azi pornesc la drum spre viitor fără teama zilei de mâine. Și l-aș ține o viață și încă puțin lângă mine de-aș putea fără să mă tem de nimic. Nu-mi trebuie curaj să-l iubesc deși până la el, am pendulat constant între da și nu adunând regrete în loc de bucurii. E diferit, iar unele iubiri nu necesită deloc curaj când simți că ai găsit pe acel cineva care trăiește prin tine, cu tine și care te împacă numai printr-o atingere. Mi-e pace și dezordine ordonată. Mi-e tot.

Prin draperia trasă intră discret o rază de la un felinar stradal, iar cearșaful e încă rece și neșifonat de gânduri. Ne privim în întuneric și totuși vedem dorința imprimată pe retine. Vedem stângăciile, temerile, dezastrul din noi. Mă cuprinde strâns și imi dau seama cât de mult l-am așteptat. În îmbrățișarea lui mă simt acasă. Cumva, ne-am aparținut reciproc din totdeauna. Aș putea certa timpul care ne-a condus orbește ani la rând pe drumuri diferite; timpul, care ne-a aruncat voit în brațe greșite, în priviri ce nu transmiteau nimic. Ne-am putea certa pe noi care am ezitat să ne iubim de teamă că poate nu merită încercat. Sau am putea mulțumi celor care au văzut frumosul din noi și ne-au împins să acceptăm necunoscutul, să recunoaștem dorința. Ori am putea să ne iubim fără să mai căutăm răspunsuri la întrebări pe care nu ni le mai punem de ceva vreme.

Acum sunt liniștită, iar timpul e de partea mea. În răcoarea nopții și pe muzica ploii ce cântă la pervaz, mă las în brațele lui și mă abandonez acolo, lângă inimă. Degetele i se plimba nestingherit pe spatele meu, iar ochii cer confirmări. Îmi ridic privirea și mă pierd într-a lui. Îl sărut scurt în loc de aprobări inutile. Știe ce vreau și ce provoacă în mine dincolo de orice atingere. Iar de aici, cuvintele nu-și mai au rostul. Restul poveștii se scrie de la sine prin palmele noastre împreunate care ard orice silabă. Lipsiți de remușcări și gânduri, amețiți de vinul roșu și parfumul ploii, ne rătăcim în patul rece lăsând ca zorii zilei să ne găsească împreună sub o pătură.

Cafeaua de dimineață, ochii tăi negri, tu.

Reclame

Numeste-o cum vrei

Cineva m-a luat de mână la ora asfințitului și m-a dus să văd cum e construită fericirea. Sub culori de foc și o adiere plăpândă, cu o privire aproape părintească, mi-a spus așa:
”Fericirea e pentru oameni încăpățânați; pentru oameni care nu renunță ușor la alți oameni. Căutăm fericirea la fel cum își căuta bunica din poveste ochelarii : îi căuta peste tot și de fapt îi avea pe nas. Și deși dragostea nu e un joc, putem spune că dacă ești fericit, l-ai câștigat. Să nu-ți fie frică să alergi după ceea ce te face fericit. Alege pentru tine și bucură-te de ceea ce ai aici, aproape. Poveștile nu sunt făcute să trăiască singure, iar dacă ai găsit bucăți din tine în cineva, oprește-l și povestiți, iar cartea o veți scrie împreuna pentru că nimic nu e mai frumos ca două povești ce se întrepătrund.”

N-aș scrie despre tine povești. Mai degrabă le-aș trăi și le-aș păstra doar pentru noi. Numește-o egoism sau proprietate personală; sau cum vrei tu, dar te-aș ascunde în cele mai secrete locuri ale sufletului meu.

Nu aș construi castele de nisip cu tine. Mai degrabă ne-am plimba nopți la rând pe țărmul din Costinești sau Vamă, iar brațele tale și cerul mi-ar fi singura casă de care aș avea nevoie.  Numește-o singuranță sau împlinire; numește-o cum vrei tu, dar aș străbate la pas kilometri întregi fără să caut altă bucurie mai mare.

Ți-aș scrie acum mai multe rânduri despre o zi senină de vară pe plajă – o zi în rochie albă și converși , pe final de august. Ți-aș scrie despre ziua asta fără rețineri la fel cum am adoptat-o fără voie și am făcut-o să fie a noastră în cele mai dubioase circumstanțe. Ți-aș povesti despre cum o văd prin ochii  mei și cât de mult o aștept, dar cumva nu vreau să grăbesc timpul. Numește-o răbdare cruntă sau dorință; numește-o cum vrei tu, dar aș încetini trecerea zilelor pentru a sta cât mai mult în preajma ta.

Aș scrie despre cum te-am cunoscut; sau nu pentru că ar fi destul de lungă povestea și ar trebui să răscolesc în niște decizii care m-au impulsionat să ajung aici. Piesele de domino au fost așezate cu grijă în trecutul nostru ca două șiruri de evenimente să-și găsească punctul comun. Și așa ne-am găsit și noi, la o răscruce de drumuri, având viziuni diferite și totuși similare pe care nu le-am observat decât după o furtună neanunțată. Numește-o destin sau coincidență; numește-o cum vrei tu, dar cred  că toate se întamplă cu un motiv, iar nouă așa ne-a fost dat chiar dacă a trebuit să fim împinși de la spate să recunoaștem că da, ne iubim.

Și vreau să te țin lângă mine pentru totdeauna. Pentru cum îmi săruți zâmbetul pe care mi-l pui zilnic pe buze. Pentru că îmi ești liniște și nebunie în același timp. Pentru  brațele care m-au apropiat de inima ta. Pentru râsul ăla isteric pe care îl ai uneori. Pentru că îmi vine să te lovesc uneori de drag sau pentru când ești prost. Pentru că suntem doi copii. Pentru că acolo unde ești tu sunt și eu. Pentru viața din ochii tăi. Pentru prea multe cafele cu lapte și prea mulți pași pierduți în noapte. Pentru dimineți ploioase, îmbrățișări lungi, clătite cu Nutella și jucării de pluș.
Îmi ești apus de soare și răsărit de lună. Îmi ești mister, bucurie și încântare.
Te vreau și vreau să-mi fii viață și izvor de energie.

Numește-o dragoste sau pasiune; numește-o cum vrei, dar rămâi în fiecare zi cu un ceas mai mult lângă mine.

Pentru  noi.
Pentru viitor.

 

Scrisori, partea I. De la inceputuri

În ordine cronologică.

1.

Dragă Cristina,
N-am fost cel mai bun prieten, recunosc, dar nici iertare nu-mi voi cere. Ne-am folosit unul de celălalt pentru a ne justifica lipsurile, greşelile, alegerile. Cumva, ne salvam reciproc de la înec, dar niciunul din noi nu ştia să înoate. La un moment dat, ceva a început să meargă prost. Nu ştiu dacă încăpăţânarea ta de a face lucrurile într-o anume manieră sau dorinţa mea de a te păstra cu picioarele pe pământ. Îmi asum partea mea de vină la fel cum şi tu mi-ai spus în nenumărate rânduri că îți pare rău. Deși iertările acum sunt fără folos pentru că ne raportăm la întâmplări din trecut, iar trecutul e… trecut.

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri de viitor și nici nu vizitasem Sibiul vreodată până să mă iei de mână într-o zi cu soare și să fugim către primul tren.

Am adunat amintiri în Oldies-ul pe care l-am făcut al nostru cumva; fără de care viața noastră ar fi arătat mai bine sau mai rău, depinzând foarte mult de alegerile pe care am decis să le luăm. Și am învățat că dacă nu pui piciorul în prag azi, mâine vei fi nevoit să o faci în alte cirmcumstanțe. E ok să urmărești mașini în noapte, la fel cum e ok să te întrebi dacă viața se oprește în loc atunci când aflii că ești înșelat. E ok să suferi. Înveți. Am învățat și noi asta și ne-am reordonat lista priorităților. Nu ai mai avut nimic împotrivă că ți-am rupt fragmente din visurile tale și le-am îndeplinit fără ca și tu să te bucuri de ele. Am fost egoist, dar m-ai iertat. 

Când te-am cunoscut, n-aveam planuri și nici nu vizitasem Sibiul vreodată. Nu aveam niciun plan. Am început să le construiesc în momentul în care am pășit cu tine în Oldies. Muzica poate, Andrei de la bar, Wade cu cămașa în carouri, tu… Oldies și La Etaj. Noi doi și planurile de a aparține unui loc. Aceluiași loc. Ne-am agățat de visuri ca de aer în balconul  de la etajul 9. Serile de vară, paharul de vin, cerul senin, o luminiță departe în munți, pătura fleece și multe altele… le pierd esența dacă aș vorbi despre fiecare. 

Apoi a urmat prima suferință din dragoste care a stârnit în tine dorința de a pleca departe. Recunosc. N-am crezut c-ai s-o faci. Te știam curajoasă, dar nu suficient de nebună încât să îți iei lumea în cap. Și totuși, ai făcut-o. Ai plecat în mare grabă cu primul avion, departe de mine, de etajul 9, de Oldies… de tot. Am încercat din răsputeri să te aduc înapoi până când mi-am dat seama că niciodată nu e prea târziu să o iei de la zero. Freamătul din Oldies s-a diminuat pentru mine. Auzeam piesele noastre pe fundal încercând să-mi aduc aminte când le-am făcut ale noastre.  Plecam acasă și mă întorceam în Sibiu fără tine, cu mult prea multe gânduri și prea puține fapte. Alergam de colo colo și mă îngropam în muncă doar să nu-mi zboare gândul la tine. Etajul 9 a îmbătrânit așteptându-te, iar eu parcă la pas cu el. Dar era ok, știi? Tu erai acolo, departe. Erai bine și îmi zâmbeai din fotografii, iar asta îmi umplea sufletul de bucurie.

A trecut ceva timp până să te întorci. Din păcate sau din fericire, s-au produs multe schimbări. Te-ai întors împăcată, fericită, îndrăgostită, însă ceva nu mai era la fel. Ceva se pierduse pe drumul mult prea lung. Ne-am îndepărtat. Ce-i drept, am greșit și eu de nenumărate ori, compensându-ți lipsa cu visurile tale. Le-am trăit eu când nu era cazul și îmi pare rău. N-am avut răbdarea necesară, n-am avut…  Și știu că nu e o scuză.

În finalul acestor rânduri, vreau să-ți mulțumesc pentru amintiri, pentru  prietenie, pentru visuri, pentru zâmbete, pentru călătorii lungi. Povestea noastră e diferită. Povestea noastră a fost, este și va fi altfel. Ce urmează pe viitor, rămâne de văzut. Până atunci, enjoy your ride, oriunde te-ai afla!

Cu drag, D.

2.

Dragă Cookie,

În caz că nu îți mai aduci aminte de mine, sunt Wade, conștiința ta, tipul îmbrăcat  în blugi rupți, tricou alb și cămașă în carouri; o conștiință modernă pentru sistemul tău nervos, cel care te-a lăsat să greșești de câte ori ai vrut dacă te-ai încăpățânat să o ții p-a ta. E uman să greșești și să înveți din ele însă de multe ori, cu regret îți spun că lecția asta nu prea s-a aplicat în cazul tău. Ai continuat să faci deseori aceleași greșeli pentru că ți se părea normal să rămâi fixată pe anumite percepții. Cumva totuși, gândirea te-a salvat de multe ori… direct proporțional cu momentele în care ți-a adus probleme… Când te-am cunsocut erai încă necoaptă și am preferat să te las în voia ta până când ai fi avut nevoie de mine cu adevărat. Cookie își făcea bine treaba. Peste câțiva ani, Cookie și-a făcut bagajele și s-a dus. Rămăsese mult prea mică, tu crescusei. Așa că i-am luat locul, iar tu m-ai primit cu cel mai mare drag atunci când am apărut în pragul ușii tale în bocancii ăia grei. Mi-ai interzis din prima clipă să-ți spun ce să faci deși scuză-mă că îți spun, dar  abia că le duceai pe toate singură.

Cel mai ușor a fost să te înțeleg punându-te în relație cu cei din jur. În mintea mea (sau în a ta) e mai facil să cunoști oamenii observându-i în raport cu cei cu care socializează. Nu a fost ușor pentru că deseori fugi de orice formă de socializare, declarând că ăsta e un fel de auto-apărare. Cu cât ții oamenii mai la distanță, cu atât ai mai puțin de suferit. Ori asta, ori e teoria lui ”mă descurc eu cumva”. Și veșnica mea întrebare e ”ok, te descurci, dar cu rănile cum faci?” Încă aștept un răspuns.

Încercând să fac haz de necaz, lasă-mă să-ți spun că sunt mândru de această tu de azi. Matură, dar nu exagerată, încă un copil, încă visătoare.  Nu te schimba că n-ai de ce. Doar fii mai atentă la alegerile viitoare și încearcă să înveți din greșeli  pentru că ești pe cont propriu de acum, pentru că ai un drum lung în față și pentru ca eu, Cookie și persoanele dragi ție să fie mândrii de tine.

Te-am urmat peste tot în ultimii 6 ani. Din București în grădina ta de-acasă, din Sub Arini în Oldies la ceas de seară, pe străzile vechi și înguste din Sibiu, din Florența până în Milano și înapoi în Sibiu, de la Cala Xarraca around the world. M-am regăsit. M-am reinventat în timp cu tine, iar când am atins apogeul, am plecat pentru că mi-am îndeplinit misiunea. Ai mai avut ezitări, dar cumva te-ai redresat singură.

Acum știu că n-a fost în zadar.

Pentru toate amintirile și pentru tine,
Forever, Wade.

TO BE CONTINUED…

 

Povestea jucariilor

Când am început să scriu rândurile astea nu știam încotro voiam să mă îndrept. Acum sunt sigură că vor fi despre tine. Îți scriu pentru că viața e scurtă și cumva îmi dau seama de asta în fiecare clipă. Aș vrea să am o super-putere, să opresc timpul dintr-o răsuflare. Nu mă tem atât de mult de trecerea lui cât de modul prin care alegem să pășim de-a lungul zilelor lungi.

Ne-am cunoscut mai mult sau mai puțin întâmplător. Ne-am cunoscut pentru că aveam nevoie de noutate, de amintiri noi, de planuri duse la bun sfârșit ori nu prea.
Ne-am cunoscut pentru că drumurile noastre s-au întâlnit la un moment dat și au decis să se îndrepte spre același punct. Și nu se întâmplă des, dar și atunci când se întâmplă, știi sigur că e de datoria ta să păstrezi intact ceea ce ți-a fost dat. Dacă aș putea compara cu ceva situația, aș lua drept exemplu o jucărie. Nu orice fel de jucărie. Una complicată pe care doar un geniu ar putea să-i descifreze modul de utilizare fără să aibă un manual la îndemână. Ajunsă pe mâinile unor neîndemânatici, mulți ar încerca să o strice pentru a-i afla secretele. La pas prin viață, am găsit o astfel de jucărie. La fel şi tu şi oricare dintre noi. Am păstrat-o o bună bucată de vreme fiecare până când ne-am întâlnit. Ne-am întâlnit pentru că atât tu cât şi eu înțelegeam mecanismele celeilalte jucării. Iar dintr-un schimb de priviri și vise ne-am dat seama că ne-am găsit exact când trebuia. În sfârșit ne puteam juca! Și am fost fascinată de modul surprinzător în care a decurs întâmplarea de față. La momentul potrivit, în contextul potrivit, prin oamenii potriviți care au decis să rămână lângă noi.

Și vom rămâne împreună. Pentru totdeauna aș spune, dar totdeauna e un infinit atemporal, iar noi din păcate nu tindem spre nemurire. Hai să zicem „pentru atât cât o fi să fie de lungă viața”. Și te mai rog să reziști ca și până acum la intemperii. Aproape am trecut prin toate stările împreună. Ne-am acceptat furiile, durerile, greșelile și ne-am reparat reciproc jucăriile atunci când s-au stricat. Am plâns. Mult. În unele seri chiar constant. În altele am râs cu poftă. În cele mai prost inspirate momente am dat și cu bâta în baltă, dar ne-a călit fiecare lacrimă, fiecare clipă de neatenție. Până și bucuriile ne-au maturizat. Apreciem altfel timpul de când ne-am cunoscut. L-am luat și l-am transformat în ceea ce cu greu mai poți găsi la o vârstă trecută de adolescență. L-am transformat în praf de stele.

Ne-a mai rămas zeci de ani în faţă pentru a creiona poveşti. Le vom trăi pe toate împreună, chiar dacă unele nu vor fi comune. Ne vom întâlni la cafea dimineaţa devreme sau seara târziu căci la noi ora de cafea poate fi oricând în zi sau noapte.

 

Iar pentru toate jucăriile stricate și fiecare reparație îți sunt datoare cu un zâmbet.

Rămâi!

51ahxbbgDRL._SY355_

O autostrada spre casa

HighWay+Profile+[1]

La un moment dat am făcut un pas greșit. M-am pierdut de el, dar am continuat să merg. Nu că aș fi foarte superstițioasă, dar nu-mi place să mă întorc din drum. Am mers pe principiul „tot înainte”. La urma urmei cât de rău poate fi? Iar dacă ne-ar fi sortit să rămânem împreună, drumurile noastre s-ar intersecta fără să ne căutăm unul pe altul.

Ceea ce nu am conștientizat atunci a fost faptul că nu te poți lăsa în voia sorții. Cumva trebuie să lupți și tu pentru că uneori, ce ai pierdut rămâne pierdut.
O bună bucată de drum am parcurs-o cu speranța că va fi bine pentru ca rău fusese destul și cumva în viață există un echilibru între cele două, însă dacă stăteam să le pun în balanță, aș fi observat că teoria lui „mă descurc eu cumva” era egală cu zero. În mintea mea luasem decizia corectă, iar sufletul degeaba încerca să mă convingă că voi regreta. Nicio șansă să mă întorc din drum. Las totul în urmă și o iau de la capăt. Când nu ști ce să faci, o iei întotdeauna de la capăt.

Zilele au început să semene între ele și la fel s-a întâmplat și cu nopțile; toate egale… M-am trezit cu gândul la el de atâtea ori pesemne că-mi lipsea, dar refuzam să confirm că absența lui se manifestă acut în mine. „Pot și azi fără el. La fel am putut și ieri și tot așa și mâine”. Am încercat să-mi fac de cap, să privesc în jur după chipuri care nu îmi transmit nimic, să caut pe străzi ceea ce eu am lăsat să plece doar pentru că așa mi-a trăznit mie într-o dimineață. Am vrut să ies cu alții. În loc de plimbare romantică, tipul mă invitase la un parastas. Altul mi-a dat lumea peste cap și a hotărât să o lase așa. Dacă citești asta, nu mă înțelege greșit. Însemni mult pentru mine, dar mintea nu e în stare să accepte alte zâmbete, alte chipuri, alte atingeri. Pe lângă asta, mi-e teamă de începuturi și sunt prea îndrăgostită de continuări.

„Nu mai căuta. Întoarce-te până nu e prea târziu. Întoarce-te acum cât încă e în preajmă, cât încă mai aveți lucruri să vă spuneți.” – Conștiința mea își aduce aminte să mă tragă de mânecă atunci când greșelile tind să-mi coordoneze viața.

”Alegerile din instinct nu sunt întotdeauna recomandate. Aruncă-te cu capul înainte doar după ce ai gândit de două ori problema.”

Nu mi-am cerut de foarte multe ori iertare. Mi-am recunoscut greșelile în gând și am sperat că lumea va trece peste ele cu timpul. Cumva, tranziția lui le vindecă pe toate; cumva e suficient de apt încât să șteargă praful rămas în urma abaterilor noastre.

„Tu nu ai idee cât poți întinde coarda. Acceptă că fericirea ți-o mai faci și cu mâna ta. Cu doi ani în urmă visai la un ideal, iar perfectul era sub nasul tău. Ți-a luat ceva până să faci pasul corect. Apoi lucrurile au intrat pe un făgaş normal. Erai pe drumul cel bun. Ai parcurs kilometri  întregi de fericire şi ai râs mult. Erai iar Cookie. Ştiu că te-ai maturizat şi refuzi să te identifici cu tine – cea din trecut, însă în continuare aveţi aceleaşi visuri şi în continuare merge în umbra ta. 
Eu nu-ţi mai pot da sfaturi. Trebuie să te las să iei viaţa în mâini, dar nici nu te pot lăsa să-ţi transformi viitorul în minge de ping-pong. Adună-te, mai ai de parcurs încă de trei ori prezentul pe puţin, iar dacă alegi să-ţi scapi fericirea printre degete iar şi iar, te vei trezi într-o zi fără să ştii încotro s-o apuci. Atunci nu mă vei mai găsi. Nici Cookie nu va putea să-ţi dea de urmă. Vei fi tu cu tine şi cu greşelile tale. 
Şi repet, întoarce-te până nu e prea târziu. Cineva te aşteaptă. Ţi-a spus-o de nenumărate ori la cafeaua de dimineaţă şi în scrisori ascunse de momentele tale de furie.”

Cumva a trebuit să mă întorc şi să recunosc. Am greşit. Iată că-mi asum! Aş zice că niciodată nu e prea târziu deşi am pierdut câteva trenuri pe acest considerent. Acum trebuia să fug cât pot de tare să mă agăţ măcar de ultimul vagon. Gara nu era foarte departe; la o aruncare de băţ pe harta lumii. Mi-am lăsat sufletul să curgă în rânduri printr-un mesaj. Degetele mi se împleticeau pe tastatură, cuvintele zburau înainte şi-napoi. Dintr-o singură frază puteam scrie un roman, dar nu aveam timpul necesar. Cu greşeli de ortografie probabil, dar cu sinceritatea ce-mi ieşea prin toţi porii, mi-am cerut iertare şi l-am rugat să se întoarcă acasă. La mine. La acei kilometri de autostradă spre fericire pe care începusem să-i construim cândva cu paşi mici, dar siguri. N-a ezitat. Mă aştepta în locul în care l-am uitat. N-a mai făcut niciun pas. Următorii îi vom face împreună.

Pentru că repet, nimic nu e mai reuşit ca două poveşti ce se împletesc.

… eu cu F. – o viaţă.

2019, start!

2019, bine ai venit! Nu pot spune că te-am așteptat cu sufletul la gură. De ceva vreme conștientizez că trecerea anilor nu mai e o joacă ci o creștere continuă a responsabilităților. Îmi dau seama că timpul se scurge, că pierdem pe măsură ce adunăm amintiri, oameni, lacrimi.  Și e cursul firesc al vieții. Toate sunt trecătoare și toate lasă urme adânci în ceea ce suntem azi sau în ceea ce vom fi mâine, ori peste ani și ani. Pe cât de normal pare, pe atât doare uneori.

Am pornit spre 2019 fără rezoluție de data asta. 2018 m-a învățat să nu mai alerg după răspunsuri. Le-am căutat o perioadă îndelungată ca la final să înțeleg că ceea ce e menit să se întâmple se va întâmpla oricum. A fost un an lung cu suișuri și coborâșuri, dar trăgând linie, observ că tot zgomotul creat n-a fost în zadar. A trebuit să găsesc soluții la probleme care mi-au dat  mari bătăi de cap – chestiuni pe care nu le-am anticipat vreodată. Am vorbit cam mult, am acumulat multă ură. Mi-am exprimat-o.  Poate nu era momentul oportun, dar am făcut-o. Și e cu dus și-ntors toată treaba asta. Dacă nu vorbești, te încarci inutil. Dacă spui ce te frământă, s-ar putea să nu te înțeleagă nimeni. Cumva trebuie să înveți să-ți gestionezi propriile trăiri în așa fel încât să depinzi doar de tine. 2018 mi-a servit pe tavă lecția asta, iar acum voi ști că pentru a nu avea prea multe remușcări trebuie să acționezi de multe ori din instinct, fără să aștept vreo confirmare sau părere din exterior. De-o fi rău, măcar mi l-am făcut cu mâna mea. E teoria lui ”mă descurc eu cumva”.

Despre despărțirea de 2017, v-am vorbit aici. Vă povesteam  despre o posibilă ruptură și despre faptul că îmi doream continuitate în anumite privințe în anul ce avea să vină.  Nu mi-am alungat definitiv temerile, ba chiar uneori le-am alimentat transformându-le în nopți lungi și nedormite. Astfel am reușit să transform 2018 într-o perioadă și mai încărcată emoțional. Oamenii care te vor în viața lor vor găsi întotdeauna calea spre tine, oricât de departe ai fi și indeferent de cât de anevoios e drumul.

”Pe unii îi vei aștepta doar o zi. Pe alții, o viață.

Pentru 2019 nu am planuri. Doar idei. Nesintetizate, fără nume și dată. E timp suficient ca însuși el să decidă ce anume îmi pregătește și când. Eu aștept cuminte și cu sufletul la gură tot ce are de oferit și de luat.

new-years-resolution2

Unde cu noi?

Nu-mi beau cafeaua cu zahar. În schimb, mi-ar plăcea să o beau cu tine. Târziu, într-o noapte de toamnă, pe o bancă. O să-mi las capul pe umărul tău iar palma mea o va încălzi pe a ta. O să-ți spun că te-am așteptat din prima zi. Din ziua în care ne-am întâlnit fără a ne căuta. Din ziua în care am început să-ți duc dorul. De atunci te-am simțit lângă mine în cele mai întunecate locuri și m-am simțit în siguranță.

Nu te voi întreba niciun de ce pentru că nu caut vreun răspuns. De fapt, nu vreau să te întreb nimic. Vreau să-ți adun nopți la rând toate piesele de puzzle împrăștiate în suflet și să mă chinui zile întregi să îl refac, chiar dacă risc ca puzzle-ul meu să rămână nerezolvat. Nu mă tem de asta. Nu caut să-mi pun gândurile în ordine pentru că sunt tot un haos, însă unul care s-a mai domolit în prezența ta haotică. Și cred că am prins suficient curaj încât să îmi pierd pașii în ritm cu ai tăi.

Încotro? Nu am răspuns. Aș zice oriunde, nu ezit. Oriunde în noaptea adâncă. Încotro nu ne-am gândit că am putea: la un vin roșu în balconul tău înghesuit de gânduri, într-un pat lipsiți de remușcări, întinși pe covor printre perne-la lumina palidă a veiozei de pe noptieră, într-o mașină parcată în miez de noapte pe un drum tăcut. Oriunde ne putem oglindi privirile în stele, oriunde te pot ține de mână. Oriunde unde doar tu știi să mă găsești când mă pierd.

De ce? Nu se întreabă. Se simte în îmbrățișarea de la miezul nopții, în degetele mâinilor împreunate, în tot ce vrei dar nu ai, în tot ce nu am curaj să-ți dau. În zâmbete discrete, în lacrimile pe care le văd în ochii tăi fără ca ele să fie vizibile, în greutatea glasului tău grav și blând. În tot ce ești tu în momentele în care ești vulnerabil, iritat sau fericit. Sau pur și simplu tu.

Pentru ce? Pentru că nu avem suficiente motive pentru a spune nu. Pentru că ne este permis să vrem. Pentru că aproape tot ceea ce e interzis ne tentează. Pentru că poveștile sunt ca oamenii- nu sunt făcute să trăiască singure. Pentru că nu trebuie să ne întrebăm ci să descoperim încercând. Pentru că putem fura cât mai multă viață din noapte.

Frici? Întunericul mi-a dat fiori de mic copil, iar singurătatea la fel, însă prezența ta le spulberă pe amândouă. Restul sunt minore, niciodată accentuate, deloc dăunătoare.

La un ceai sau la o cafea? Cu tine. Ceaiul de tei, cafeaua fără zahar dar cu mult lapte, vinul bată-l vina…

Noapte sau zi?

„Noaptea este jumătate din viață,
Și cea mai frumoasă jumătate cu adevarat.”