Cristina Cîrstea

Veneţia,aşa cum a surprins-o Tiziano Scarpa

Cristina Cîrstea — Thu, 12 Jan 2012 18:08:26 +0000

Pe scurt,vi-o recomand şi vouă.Sunt sigură că va va încânta încă de la primele rânduri,iar apoi nu veţvrea să o mai lăsaţi din mână până când nu o veţi termina de citit!Vă asigur:)

Şi acum,pe scurt o să dau scriere la câteva din perfectele descrieri ale acestei cărţi.

“Celelalte cărţi îţi vor zâmbi de ceea ce-ţi spun.Ele îţi povestesc naşterea oraşului din nimic,decadenţa lui,poveşti de adormit copiii.Nu este aşa,crede-mă!Veneţia a existat de la începutul vremurilor,a trecut prin toate porturile,s-a frecat de toate ţărmurile,cheiurile şi debarcaderele;pe solzi i-au rămas lipite scoici din Orientul Mijlociu,nisip fenician străveziu,moluşte greceşti,alge bizantine.Într-o zi însă a simţit toată această povară de solzi,grăunţe şi aşchii intrate în piele puţin câte puţin,şi-a dat seama de încrustaţiile ce i-au tatuat spatele.Aripile i-au devenit prea grele ca să mai ţâşnească printre valuri.S-a hotărât să urce o dată pentru totdeauna într-unul din golfurile aflate cel mai la nord ale Mediteranei,cel mai liniştit,cel mai adăpostit,numai bun să se odihnească.

Veneţia e o broască ţestoasă:carapacea ei de piatră e făcută din blocuri cenuşii de trahit care pavează străzile.Toată piatra vine din afară:aşa cum a scris Paolo Barbaro,astfel,aproape tot ceea ce se vede la Veneţia provine din altă parte,a fost importat sau adus pe sub mână,în cazul în care n-a fost luat cu japca.Suărafaţa pe care calci este netedă,chiar dacă multe pietre au fost bătute cu un mic ciocan şagrinat ca nu cumva să aluneci pe timp de ploaie.

Nu ştiu cât de adevărată este povestea asta,ţi-o vând aşa cum mi-a fost povestită:numără coloanele palatului Ducal,pe partea care dă spre bazinul San Marco,dinaintea insulei san Giorgio.Începând de la colţ,ajungi la coloana a patra;vei observa că este puţin ieşită în afara aliniamentului faţă de celelalte coloane,ieşind din rând cu câţiva centimetri.Dacă te sprijini cu spinarea de coloană şi încerci să dai ocol circumferinţei externe,n-ai nicio şansă să nu cazi de pe microscopica treaptă de marmură albă care se înalţă peste pietrele cenuşii ale malului,După mai multe încercări,o să te dezechilibrezi şi o să cazi de pe treaptăă chiar dacă te lipeşti de coloană sau întinzi într-o parte o gambă ca să te avânţi dinco de margine şi să depăşeşti punctul critic.Copil fiind,încercam mereu,era mult mai mult decât o bravadă sau un joc,fiorul pe care-l simţeam era adevărat:ni se spusele că celor condamnaţi la moarte li se oferea această posibilitate de scăpare,un fel de ordalie echilibristă,o judectă divină pentru acrobaţi;dacă ar fi reuşit să înconjoare coloana a patra fără să pună piciorul pe pietrele cenuşii,s-ar fi bucurat de îndurare în ultima clipă.Nespus de cruda amăgire s-ar putea numi supliciul speranţei,precum povestea perfidă a unui scriitor francez din veacul XIX.

Pregăteşte-te să urci în vaporetto,aşteaptă în picioare pe podeţele de îmbarcare:vaporaşul trage la mal, îti dă un brânci care te ia prin surprindere,precum un ghiont pe nepusă masă.Urcă pe vaporaş şi nu te aşeza nici aici,rămâi în picioare pe puntea de sub peronul extern;simţi prin picioare tremuratul motorului din burta vaporului care îţi transmite vibraţiile în pulpe,ruliul care te sileşte să-ţi deplasezi mereu greutatea corpului de pe o gambă pe alta,te face să-ţi întinzi şi să-ţi relaxezi muşchii pe care nici măcar nu ştiai că-i ai.

Cum bine ştiţi din obişnuitele telejurnale,ţi se poate întâmpla să colinzi prin Veneţia cu picioarele umezite de apă:apa înaltă este o nefericită combinaţie de timp urât,vânturi şi curente ce atrag mareea înaltă în lagună.Se întâmplă mai ales între octombrie şi decembrie;dar acum câţiva ani,în aprilie,am ieşit de la cinema într-o piaţă în întregime invadată de ape;am însoţit acasă o prietenă,transportând-o în cârcă,cu gambele prin apa rece până la genunchi,înaintând încet ore în şir:un act-literalmente-de cavalerie care m-a costat trei zile de răceală şi febră.”

În continuare vă invit să descoperiţi minunata şi fascinanta Veneţie aşa cum a suprins-o şi autorul in paginile cărţii sale,”Veneţia e un peşte”.

Arta de a simţi,de a iubi…

Cristina Cîrstea — Sun, 18 Dec 2011 19:19:27 +0000

Tu ce gânduri ai când eşti departe de locurile tale natale?când eşti departe de cei dragi dar în schimb ai cu tine pe cel ce te face să nu mai ai nevoie de nimic altceva?E de-ajuns un zâmbet,o vorbă,o privire,o mână care să-ţi şteargă lacrima care se scurgelin pe obrazul tău.În astfel de clipe,totul se compensează iar tu devii un tot unitar alături de sufletul care-ţi poartă dorinţele,le îndeplineşte şi te face să te simţi complet chiar dacă, de fapt şi de drept eşti fărâmiţat în mii şi mii de bucăţele predispuse în orice moment la dispariţie.Atunci nu mai ai nicio teamă precum că lucrurile ar putea să meargă rău.Atunci ai nevoie doar de acel suflet care te însoţeşte şi care te face să simţi că alături de el,totul e mai frumos,mai perfect,mai ideal.

Acum să trecem toată această imagine plină de love-love-love în alt plan şi aici e partea în care eu încep şi vă descriu cum e atmosfera ce delimitează spaţiul acestui cadru fără imperfecţiuni.E iarnă,dar nu pare sau de fapt nici nu contează anotimpul.Valurile oferind cel mai frumos zgomot de fundal.Undeva,de la un etaj 15,totul capătă o semnificaţie aparte,învăluind şi în mai mult mister această poveste.Asta degeaba e povestită dacă nu e simţită.Degeaba vă descriu eu aici tot acest cadru minunat şi perfect dacă nu îi puteţi ajunge în profunzimea lui,să-i simţi parfumul de trandafir,să tresăriţi la fiecare detaliu care vă surprinde cu delicateţea lui.Aici vorbim de sensibilitate,de iubire,de pasiunea de a dărui şi bucuria de a primi.Aici vorbim de frumuseţea detaliilor suprinse în idei neaşteptate car vin,te învăluie în mister,te cuprind şi mai mult iar apo te lasă să îţi revii încet,având grijă să nu te scape nici măcar un pic de sub pecetea purtată de pasiune.Fie că e vorba sau nu de un cadru idilic,de o poveste de dragoste,aici nu vorbesc decât despre ceea ce simt,trăiesc,respir şi adaug pe lista frumoaselor experienţe al căror număr le-am uitat.

Suntem de-a dreptul copleşiţi de senzualitatea unor note muzicale duse către o tonalitate joasă,rotundă,perfectă.Suntetul este cel care conferă şi mai multă personalitate unui cadru intim.Sunetul conturează mişcări,gesturi,priviri,şoapte.El şi amintitele valuri.Am uitat de lumânările parfumate,de licăririle unor puncte decorative în spiritul Crăciunului,ideea unor maeştrii ai amenajărilor interioare într-un hotel de 4*.

Nu ştiu dacă am ratat vreun detaliu…A..bineînţeles că am uitat!!!Lumina e pală.O veioză stă aprinsă într-un colţ al camerei jucând un minunat joc de perete,în umbre discrete,pasionale.Predomină rozul şi grena-ul.Nota personală a încăperii este dată de cele două bagaje aflate într-un colţişor întunecat.Pe masuţă (de lângă giganticele ferestre ce unesc podeaua de tavan acoperite de o draperie rozalie ce se târăşte câţiva centimetri pe parchet)sunt aruncate telefoanele mobile(închise) şi coşul de fructe aproape gol.Nu că ar avea vreo relevanţă acest detaliu însă contribuie şi el la descrierea cadrului.

Şi acum închei!V-am pupat!Iubiţi-vă mult!

Despre tot ce ascundem

Cristina Cîrstea — Thu, 08 Dec 2011 19:02:18 +0000

E clar că fiecare dintre noi are un secret ascuns şi de cele mai mari mistere ale lumii ce ne înconjoară.Cu şi prin farmecul tainelor pe care le avem în sufletele noastre tindem să ne consolidăm un scut personal de necombătut.Ne folosim de el atunci când suntem în panică,atunci când destinul nu ne este favorabil sau atunci când din diferite motive ajungem să suferimşi să fim nefericiţi,chiar şi pentr.Nouă nu ne convine să fim nefericiţi.Noi trebuie să avem mereu soarele în privire,să fim zâmbitori şi plini de vitalitate.Şi de multe ori,totuşi,ne închidem în propria noastră carapace şi devenim vulnerabili la tot ceea ce ne înconjoară.Suntem sensibili şi totuşi ne este foarte frică să ne recunoaştem slabi de înger în astfel de momente.Trăim cu teamă,trăim sperînd că ziua de mâine va fi una neagră care cine ştie ce veste teribilă ne va aduce.De ce nu ne folosim de acele secrete pe care,după cum am mai spus le avem şi le păstrăm doar pentru noi.Dacă totşi le deţinem,de ce să nu le sporim la maximum,să ne folosim de ele pentru a ne îndeplini visele,oricât de măreţe ar fi ele.De ce să nu plecăm la mare atunci când avem chef să fim pe plajă?De ce să nu ne jucăm cu zăpadă atunci când suntem în toiul verii.De ce să nu ne bucurăm de ploaie atunci când afară sunt 40 de grade?Putem!Trebuie să avem doar voinţa necesară ca să trecem peste orice bstacol pe cani-l pune în cale.Totul constă în înţelegerea corectă a mesajului care ne v afară şi să-l adaptăm pe cât posibil la personalitatea noastră.Poimâine voi vedea un răsărit pe mare iarna,peste patru zile,acelaşi răsăit de soare îl voi vedea dintr-un orăşel vechi pe apă.Asta pentru că pot la orice oră să mă folosesc de micile secrete pe care le deţin.Mă pot transforma în tot ceea ce vreau,pot să mă deplasez oricunde,iar pentru asta nu am nevoie de acel ceva pe care în limba spaniolă îi atribuim termenul de “enchufismo”(caută să traduci acest cuvânt dacă nu ştii ce înseamnă).Eu continui să simt,să trăiesc prin muzica,prin poezia lui ciudată pe care mi-o ofeă de fiecare dată,prin privirea şi prin felul lui de a fi.Ăsta trebuie să fie secretul care mă urmăreşte şi pe care trebuie să-l păstrez departe de ochii tuturor care doreşte să mă îndepărteze de el.

Iarăşi îmi rezerv dreptul ca doar eu să înţeleg ce scrie aici.Nu trebuie să încerci să aflii mai multe.Asta doar dacă,bineînţeles,vrei să faci acest lucru.Mă simt oarecum protejată de prea multe circumstanţe şi sunt foarte recunoscătoare pentru asta.Simt că nu trebuie să alerg mai mult decât îmi este permis.Tpotuşi încerc să trec de această limită,dar fără să abuzez.A abuza înseamnă a-ţi bate joc de ceea ce ai şi de propriile tale forţe.Nu trebuie să fii în competiţie cu tine ca să înţelegi cum merge mecanismul acesta.Trebuie doar să zâmbeşti,să-ţi îmbrăţişezi perosoanele de lângă tine,să le mulţumeşti pentru ceea ce sunt,pentru faptul că îţi sunt alături şi pentru că vor continua să rămână acolo,atâta timp cât tu le vei permite sau atâta cât le este dat să te însoţtească în lunga asta călătorie pe care o numim temători dar plini de speranţă “viaţă”.

De când mi-am dat seama de anumite aspecte,încerc să preţuiesc tot ce am şi tot ceea ce mă înconjoară,iar eu consider acest lucru ca fiind unul special.Special este şi pentru voi tot ceea ce vi se întâmplă,dar poate că încă nu realizaţi asta!

Cam atât pentru ziua de azi.Aveţi drum liber către libere interpretări,dar totşi nu prea adânci.Se apropie sărbătorile de iarnă şi trebuie să puneţi mai mult accent pe scrisoarea ăe care o veţi trimite la Moşu’ în Laponia.Dar aşa,pe ultima sută de metri,adaugaţi sub forma unui P.S. la aceea scrisoare observaţia următoare:

“Moşule,mai trimite-mi acel ceva special care mă defineşte!Dacă însă îl am (şi sunt sigfur că aşa e)fă-mă să-l observ şi să-mi dau seama de el!”

Cristina Cîrstea — Mon, 05 Dec 2011 19:28:12 +0000

Când am început să scriu acest post,nu ştiam care va fi subiectul lui,tema pe care o să mi-o sintetzez aici în câteva rânduri.Nici acum nu ştiu!Am atâtea să vă povestesc şi totuşi tind să păstrez anumite bucurii doar pentru mine,să mă pot bucura doar eu de ele.Am mici(sau poate mari) amintiri care prefer să le ţin departe de ochii şi mintea voastră.Da!Recunosc că sunt puţin cam egoistă,dar sunt parte din viaţa mea şi nu vrea să le împărtăşesc cu nimeni.Nu ar fi corect faţă de mine în primul rând.În schimb,am alte mii de bucăţele pe care aş vrea să le împărtăşesc cu voi,să las posibilitatea şi altora să le simtă,să le perceapă aşa cum au trecut prin viaţa mea la un moment dat.Cu toţii ştim că viaţa e foarte scurtă şi de multe ori nici nouă nu ne ajunge cât trăim pentru a realiza tot ceea ce ne-am propus!Dar tot de noi depinde să le îndeplinim.Încă deţinem acel timp liber pe care nu ştim să-l potenţăm la maxim.Avem timp berechet dar preferăm să ni-l ocupăm cu nimicuri.Asta încerc eu să fac: să valorific tot ce am,să pun suflet în tot ceea ce fac şi să nu pierd niciun răgaz pe care îl am la dispoziţie.Am făcut multe lucruri nebuneşti sau poate inconştiente de multe ori şi am de gând să nu le mai repet vreodata.Am învăţat ce-i drept de pe urma lor,dar trebuie să le las să crească în mine ca fiind de pe lista lucrurilor ce nu trebuiesc făcute nicicând!Am să vă vând câteva ponturi.

Atunci când voi credeţi cu tărie în sentimentele voastre,sau atunci când din considerente personale decideţi să faceţi ceva,să schimbaţi ceva la voi,la viaţa voastră sau la personalitatea pe care o aveţi,gândiţi-vă de 1495484589274585843…ori înainte să vă duceţi drept la ţintă.O dată ajunşi acolo nu vreau să aveţi surpriza neplăcută şi să daţi peste un omuleţ roşu care stând pe umărul vostru stâng vă va râde în nas şi vă va spune:”Hi,hi hi!!!!Proasto!Iarăşi ai greşit!”

Atunci când simţiti că ceva este în neregulă,căutaţi metoda să aflaţi ce anume s-a defectat la mecanismul vostru şi astfel,găsind sursa problemei,căutaţi rezolvări.Nu ajută cu nimic dacă încercăm să reparăm ceva fără a-i ştii motivul de la care pornit…Asta se poate aplica nu numai la problemele personale cât şi în orice tip de problemă pe care o întâmpinaţi de-a lungul existenţei voastre,fie că e vorba chiar şi de o instalaţie electrică sau de o durere inofensivă la picior.

Suntem adepţii criticilor şi de multe ori caracterizăm un om fără a-l cunoaşte foarte bine.Asta iarăşi e o greşeală pe care de multe ori am comis-o.Apoi,tot noi încercăm să îndreptăm opinia pe care ne-am format-o despre respectivul/a.Şi eu am făcut acelaşi lucru.Am preferat întâi să acuz o persoană fără a fi cunoscut-o de ce este în stare.Am nedereptăţit-o,iar apoi mi-a demonstrat că este capabilă.I-am cerut iertare mai apoi şi am promis că pe viitor,pentru a cunoaşte adevăarata valoare a unei persoane,voi încerca mai întâi să mă adaptez la modul ei de gândire şi să o înţeleg din mai multe perspective.

Aş avea multe altele de povestit dar nu cred că am timpul necesar în seara asta să vă tot povestesc cum stă treaba cu principiile.O să continui cu altă ocazie.Până atunci,îmi puteţi scrie despre nedumeririle voastre,întrebări sau orice altceva ce vă trece prin căp’şor la blog.cristinacirstea@gmail.com Vă voi răspunde imediat ce voi citi mesajele voastre!Nu uitaţi,aştept toate nedumeririle voastre.Poate dacă vreţi chiar şi anumite explicaţii.

Cu drag,Cristina!Pe curînd!

New single,Coyote Fly – Green Light

Cristina Cîrstea — Fri, 25 Nov 2011 19:55:49 +0000

Enjoy it!

Picatura care umple paharul…

Cristina Cîrstea — Tue, 08 Nov 2011 16:22:15 +0000

Deja nu o sa comentez foarte mult….
Sunt indignata,nervoasa pana peste cap si am o multime de lucruri mult mai importante de facut decat sa stau si sa ma gandesc la problemele ,ideiile,planurile altora.
Stiu ca pot,stiu ce vreau si stiu ca o sa reusesc…Cu sau fara ajutorul unor oameni ahtiati dupa bani…
Lumea asta nu se invarte in jurul unora si ar fi cazul ca si ei sa inteleaga acest lucru.
Dumnezeu nu a facut lumea intr-o zi….La fel nici eu nu am cum sa fac totul dintr-o rasuflare….
Toate la timpul lor,toate dupa buna lor oranduire….
Iar tu Bonnie,capul sus si mergi inainte…
Tot raul spre bine.
Tot binele spre reusita!
Stiu ca si tu poti fara sa primesti vreun ajutor.
Gata!
Fiecare sa inteleaga ce vrea….

Amintiri de weekend

Cristina Cîrstea — Sun, 06 Nov 2011 19:10:29 +0000

Vineri,4 noiembrie,ora 19:30,în faţă la Central Hall,Ploieşti:
- La cât ne întoarcem acasă?
- Depinde la cât terminăm aici…
-…ok…sper că totuşi nu spre dimineaţă,nu?
- să sperăm că nu
- ok,sper şi eu la fel…. sunt şi cam obosită.Nu cred că ar fi trebuit să vin…

Sâmbătă,5 noiembrie,ora 00:25,in faţă la Central Hall,Ploieşti:
“Ce frumoasă e noaptea asta…Mă face să visez,să zâmbesc…Mă îndeamnă să fac ceva…orice…Dar ce?Îi zâmbesc gânditoare.Deja ştiu la ce se gândeşte :”Oare ce-i trece din nou prin gând?”Mă citeşte din priviri,ştie că mereu am câte o idee trăznită şi se aşteaptă să o pun în practică…Îi spun aproape şoptit să nu pornescă încă,să mai stăm pe loc,puţin dacă poate…Îmi zâmbeşte,ceea ce înseamnă că e de acord cu ce l-am rugat să facă…Opreşte radioul …Geamurile sunt aburite…Ciudat e că încă nu am nicio idee,dar sigur îmi trece una prin gând,curând…Îi spun ca aş vrea să ne indreptăm spre Bucureşti.Dar apoi îi zic că nu…Mai bine să mergem acasă la mine…De fapt acolo trebuie să ajungem.De ce să schimbăm planul?Îl întreb dacă sigur nu vrea să meargă la Bucureşti şi îmi zice că nu,că nu asta era ideea şi că,mai mult ca sigur,la ora asta,deja sora lui a adormit.Brusc îmi aduc aminte că şi cheia de la Bucureşti e la mine acasă şi tot ar fi trebuit să ajungem acolo,dacă am fi plecat totuşi la Bucureşti.Sunt gata,acum!Poate porni către casă…Ora 00,45,ne oprim la semaforul de lângă Halele Centrale.Ce frumos pare oraşul în noaptea asta..Dar mă îndeamnă să ne îndreptăm spre alt loc…Nu mai vreau acasă…Pe ritmurile piesei “Indissolubile”a lui Valerio Scanu,privirea mi se opreşte asupra indicatorului rutier care indică direcţiile spre oraşele importante…Oraşe printre care şi Braşov…Vreau să ajung la Braşov….Încerc să spun ceva dar mă opresc..El observă gestul meu şi mă îndreaptă
-Ce?…
-Nimic,îi răspund eu scurt…Absolut nimic…De fapt da….ar fi ceva….Vreau să mergem la Braşov…
Şi ştiu că acum,prin gândul lui,se perindă cuvintele “Aha!!!Ştiam eu că are o idee!”…Eh bine,da!Asta e ideea născută printr-o privire aruncată pe geam,printr-o melodie prea dragă mie ce-mi aduce aminte de vară…Draga mea vară…Deja e departe de mine acum!Dar nu îmi fac probleme…Mi-a şoptit înainte să plece că va reveni peste un an şi că totul va fi la fel de magic…poate şi mai magic…
-La Braşov…e în regulă.Mergem!
-Acum,adaug eu repede…
-Acum?Suntem în toiul nopţii,unde ne cazăm?
-Ajungem mai întâi acasă…Căutăm pe net cazare şi sunăm…chiar dacă e târziu.Sunt sigură că nu se va supăra nimeni pe noi,nu?Dacă nu…aşteptăm îm maşină până la ivirea zorilor şi mergem atunci după cazare.În orice caz,soluţii sunt!Şi insist să plecăm chiar din noaptea asta!
-Cum spuneţi!Sunt de acord cu orice,doar ştii…
-Da …ştiu!Aşa că hai să ajungem mai repede acasă şi vedem acolo unde!
Ajungem acasă…Aprind repede lumina…Îmi caut pisica,o iau in braţe şi o smotocesc puţin,după cum obişnuiesc să fac mereu.Deschide laptopul şi începe să caute cazare.Găseşte…Apartament în cdntrul vechi al oraşului.Îmi convine.Pare drăguţ.
-Haide,sună!Sunt sigură că o să-ţi răspundă cineva!
-Acum,sun!
Din fericire,nimeni nu a ţipat la capătul celălalt al firului.Rezervarea s-a făcut.E bine.Vom ajunge în jur de ora 5 dimineaţa.Aşa că fă un bagaj cu ce-ţi vine la îndemână,nu uita lucrurile esenţiale pe care trebuie să le ai neapărat cu tine şi porneşte la drum… Ce frumos….Ador drumul acesta către munte…Mă simt altfel cu fiecare kilometru parcurs…Valea Prahovei e splendidă noaptea.Ar trebui să o vedeti…Trebuie să o vedeţi sub lumina cerului înstelat şi a nopţii…
-La ce te gândeşti?mă întreabă el.Deja ştie că acum nu mă mai gândesc la vreo altă idee…
-Mă gândesc la tot…Mă gândesc la fiecare lucru prin care am trecut în ultima vreme…Ştii?cred că despărţirea părinţilor mei mi-a fost de folos să înţeleg cum funcţionează anumite lucruri….Şi totuşi,poate pare absurd,dar eu ştiu că şi lor le e mult mai bine aşa…De-abia nu mai există motiv de ceartă…Aşa că trebuie să mă bucur pentru ei. -Mda….e mai bine aşa…
-Ştiu că şi tu te gândeşti acum la acelaşi lucru,dar crede-mă că şi în cazul tău,a fost mai bine aşa…Dacă mama ta ar fi rămas cu voi…Te-ai gândit cum ar fi fost?
-De câte ori n-am făcut-o….Dar ştiu că ai dreptate.E mult mai bine…Dar să lăsăm asta la o parte.Ia mai zi-mi…ce-ţi mai trece prin minte la ora asta.Nu îţi e somn?
-Nu…gândul că trebuie să ajungem la Braşov mă ţine trează…Şi plus de asta…e weekend.Voi avea tot timpul la dispoziţie să dorm…Sau mai bine nu…Dar tot o să mă odihnesc…. Îmi zâmbeşte…Ştie că îmi place acest gest subtil…Telefonul îi sună…Nu-l bagă în seamă lăsându-l să ţârâie in continuare…Mă uit pe display şi îi spun:
-E Giorgio….Nu-i răspunzi?
-Închide-l te rog….nu am chef să răspund la el acum….
-Poate că e important…
-Sau poate că nu e….poate aştepta.Sunt sigur!Cri….mai ţii minte piesa asta?
Ascult o secunda radioul….Da…o recunosc…Cum aş putea să o uit…
-Bineînţeles…E melodia care cânta exact în clipa în care ne-am întâlnit prima dată….Britney Spears – Born to make you happy…Ce mici eram pe vremea aceea….nici măcar nu ne suportam…
-Cică nu ne suportam…teoretic…. -Da…teoretic…bine spus…De fapt cred că te-am suportat din prima clipă…Problema era că erai cu Andreea…Şi asta cred că de fapt,nu-mi convenea…Prezenţa ei…Dar bine că a plecat după excursia de la munte…Ştii,chiar am avut o discuţie destul de interesantă atunci cu ea în timp ce urcam la cota 1400…Mi-a spus o grămadă de chestii…Şi eu mă enervasem…
-Ca de obicei….
-Adică?
-Adică tu tot timpul te enervei chiar şi pentru problemele altora…
-Aşa e…recunosc…defect din naştere….dar ce pot face?Într-un fel,mi-aş fi dorit să nu fiu atât de dură cu tine la început…
-Nu-i problemă…Am recuperat pe parcurs
-Vrei să zici chiar şi atunci când am încercat să te otrăvesc sau când ţi-am spart capul?
-Trecem peste
………….
Discuţia continuă cu tot felul de amintiri,cu tot felul de gânduri idei care au survenit în ultimul an în care am fost cam îndepărtaţi din diverse motive…În continuare,mi se pare că Valea Prahovei are un farmec aparte şi că are acel ceva care te face să îţi pierzi minţile şi să gândeşti altfel decât ai fi făcut-o până în momentul în care să fi ajuns aici.Imaginile mi se perindă prin faţă ca într-un film pe care deşi l-am văzut de atâtea ori,îmi face plăcere să-l urmăresc şi în cel mai mic detaliu.E un film pe care de data asta îl iubesc,şi aş vrea să nu se mai termine vreodată…Să rămână aşa….neîntrerupt pe vecie…Să fie doar al nostru,doar al meu,doar atât…
Ajungem…Ajungem…Ajunge…
De aici,totul rămâne în umbră sub ideea unui alt weekend special…
De aici totul e o poveste cu cântec…

O alta pagina din jurnal…

Cristina Cîrstea — Sat, 29 Oct 2011 15:32:39 +0000

Vremea e placuta,soarele straluceste dar fara putere…cerul are nuante ciudate,mov…Marea domneste in liniste cu valurile care inca mai suspina din cand in cand pe fundalul unei privelisti de vis,de magie…As da orice sa am in fiecare zi o astfel de atmosfera,in care totul sa fie ca intr-un vis frumos…Dar e realitate si ma bucur ca o traiesc in perfectiunea ei nestavilita de secole…Natura stie sa impresioneze chiar si printr-un simplu gugustiuc ce canta in copac.O sa caut cu privirea o bufnita in noaptea asta.Vreau sa vad o bufnita…Si mai vreau pescarusi…Marea fara pescarusi e ca un oras fara locuitori.Vreau stele si o luna plina…Mai vreau un far in departare si seria de lumini aprinse din port.Vreau muzica lenta pe fundal,vreau o lumanare rosie aprinsa care sa lumineze in locul veiozei din camera.Vreau placerea unei clipe romantice si emotia unei gandiri inocente.Mai vreau un zambet,o mangaiere,o unda de lumina roz care sa strabata n orizont imaginar idilic…Mai vreau vin..vin alb.Mai vreau trandafiri rosii…Vreau parfumul de levantica mult iubit…Mai vreau zgomotul apei curgand in baie,al unu tunet puternic pe cer,al ploii abundente….
Si mai vreau o pizza,daca se poate…
Acum sunt sigura ca le voi avea pe toate!

O poveste cutremuratoare

Cristina Cîrstea — Tue, 25 Oct 2011 15:13:04 +0000

Este vorba despre Ed Gein,fiul Augustei si a lui George Gein.Mama lui era o femeie foarte credincioasa care a incercat din rasputeri sa-si invete cei doi fii (Ed si Henry Gein) sa duca o viata la fel de religioasa precum o facea ea.Era o femeie buna,dar in acelasi timp cu un caracter puternic si dur iar asta din pricina greutatilor prin care a trecut in tinerete si a vietii pe care o ducea alaturi de un sot alcoolic.Din cauza alcoolului sotul sau devenise un om inchis,care nu mai coopera deloc in viata de familie;fusese chiar si dat afara de la serviciu.Neavand alte venituri,Augusta a deschis o bacanie,iar in momentul in care aceasta a reusit sa economiseasca destui bani,si-a mutat familia la o ferma din Plainfield,Wisconsin.Ed era un baiat foarte timid ,nereusind sa se integreze la noua lui scoala si devenind din ce in ce mai inchis in propria personalitate si cautand raspunsuri cu privire la el ,la ceea ce poate si ceea ce nu poate.
O adora pur si simplu pe mama lui si se supara enorm atunci cand fratele sau,Henry ii creea acesteia probleme.La 16 mai 1944 in timp ce se incerca oprirea unui foc din apropierea fermei Ed si Henry au incercat sa se salveze,iesind din casa prin locuri diferite si apucand fiecare un alt drum.Dupa incendiul groaznic,Ed se simtea vinovat din cauza disparitiei fratelui sau care nu se mai intorsese acasa.Cand politia a venit sa cereteze cazul,din intamplare Ed a dat de cadavrul fratelui sau care zacea pe jos,plin de rani la nivelul capului.La inceput s-a crezut ca el era principalul suspect,dar medicul legist a pus diagnosticul de moarte prin asfixiere cu gaze toxice,iar Ed a ramas absolvit de orice vina.
Toate aceste evenimente l-au marcat profund pe Ed Gein care a inceput sa comita diferite crime.Doua dintre victimele sale,Bernice Worden si Mary Hugans au fost inpuscate cu un pistol in cap.Dupa o serie de cercetari,a fost gasit cadavrul lui Bernice agatat de unul din capriorii sopronului care se afla in spatele casei din Plainfield.Corpul ei fusese eviscerat ca al unui cerb,de asemenea,capul era desprins de corp.Intrand insa in casa lui Ed cand acesta nu se afla acasa,politia a descoperit cutii cu inimi umane,borcane cu ochi,cranii retezate,masti decojite ale unor oameni morti,scalpuri de femeie,iar mai apoi au gasit si capul lui Bernice,ce se afla intr-o punga prinsa in cuie de urechile victimei.
Arestat de politie,acesta a marturisit crimele oribile in fata judecatorului si a fost intemnitat imediat.Mai apoi,Ed a facut o petitie prin care a cerut sa fie mutat la o clinica psihiatrica,marturisind ca el nu este un criminal propriu-zis ci un om bolnav mintal.A murit dupa 10 de ani de stat in sanatoriu.
De aici si idea filmului “Texas Chainsaw Massacre”,poveste dupa cum vedeti,reala.Mai jos aveti si un documentar despre viata si crimele lui Ed Gein,cel care a dat startul unor realizari tv destul de infricosatoare.

Pentru…

Cristina Cîrstea — Mon, 10 Oct 2011 12:53:36 +0000

Pentru toate cuvintele pe care ni le-am spus la inceput…
Pentru toate amintirile care incepusera sa ne lege…
Pentru fiecare salut din scara blocului…
Pentru fiecare discutie purtata in miez de noapte cand unul din noi nu avea somn si era macinat de ganduri…
Pentru ca in fiecare privire gaseam aceea sinceritate si sensibilitate de care aveam nevoie…
Pentru ca in fiecare imbratisare ma simteam in siguranta si protejata…
Pentru ca stiam ca nimic rau nu se poate intampla in doi…
Pentru ca stiam ca indiferent de ploaia de afara si tu te bucurai de razele sarelui asa cum o faceam si eu…
Pentru ca fara acele sfaturi am fi comis multe greseli,unele foarte inutile…
Pentru ca fara acele certuri,nimic nu ar mai fi fost la fel de inocent si palpitant…
Pentru acele zile in care am invatat ceva unul de altul,inclusiv o reteta de prajituri…
Pentru acele dupa-amieze geroase de iarna in care petrecandu-le impreuna,totul se transforma in vara…
Pentru toate datile in care ne plimbam serile prin Herastrau sau Cismigiu cu bicicletele…
Pentru toate datile in care ne bateam si ne certam din orice motiv…
Pentru fiecare data cand m-ai iertat si apoi m-ai imbratisat spunandu-mi ca n-am gresit cu nimic…
Pentru fiecare data cand mi-ai scris temele si cele doua caiete de matematica la final de clasa a 9-a.
Pentru toate astea….

Pe drumuri paralele

Cristina Cîrstea — Sat, 08 Oct 2011 09:27:26 +0000

Gandesc ca uneori e mult mai bine sa o iei pe drumuri separate decat pe acelasi drum cu cineva.Daca la bun inceput totul a fost roz,nimeni nu a garantat ca va continua sa fie asa toata viata.Si nu are cum sa fie totul roz,dar parca acum situatia e cam neagra.Si simt nevoia sa evadez din lumea lor care stiu ca se prabuseste raand pe rand,secunda cu secunda.Stiu ca nu pot schimba aceasta situatie si mai stiu ca totul ma poate afecta mult.Vreau ca macar sa ma inteleaga ca am nevoie de liniste,sa ma sprijine si sa ma ajute.Dar mai bine separat decat impreuna.Nu vreau sa-i stiu certati,bosumflati.Nici macar tristi.Ii iubesc pe amandoi si vreau sa-i am aproape langa mine.Nu neaparat ca facnd parte dintr-un nucleu familial bine inchegat,dar macar sa-i stiu pe amandoi dispusi sa coopereze la un viitor macar linistit.Amandoi au frustrarile lor legate de viata si amandoi stiu ca ma iubesc la fel de mult.Dragostea lor pentru mine este mare si neconditionata,dar eu nu vreau sa plang si mai ales acum!
Am o parte de fericire la mine,dar nu fericirea lor ci a mea.Nu mai incerc sa-i impac pe nicio cale,nu mai incerc sa ma zbat printre idei pana cand sa gasesc una suficient de buna ca sa-i impac.Mai bine asa-fiecare pe drumul lor daca impreuna nu a fost sa fie.
Vreau sa incep sa ma gandesc si la mine si nu vreau sa par egoista,dar au fost multi ani in care am tot incercat sa ma bat cu morile de vant sa impac doi oameni.Acum vreau sa fiu impacata cu mine insami,sa-mi vad de propriul drum fara sa-mi mai pese de durerea sau suferinta celorlalti-mai ales atunci cand aceestea provin din prostia neintelegerii lor.Sunt oameni adulti care sunt sigura ca vor fi capabili sa-si rezolve problemele si fara ajutorul meu.Vreau sa fiu sigura ca am linistea de care am nevoie,ca sunt inconjurata de ea si ca orice problema are o solutionare.
Am fost extrem de fericita in ultima luna.Am avut tot ce am vrut,am facut tot ce am vrut si intr-un fel sau altul,am acumulat tot ce-i mai bun pentru un an intreg.Am recuperat un an si nu vreau sa-l pierd din cauza incapatanarii unei perechi de adulti care ma amesteca recurent in problemele lor si ma privesc ca si cand as fi colacul de salvare.Cand eram mica mi s-a cerut sa nu ma bag.Nu vad de ce acum as face-o!Imi pare rau dar nu sunt dispusa sa sufar alaturi de voi.Am nevoie sa va reveniti in fire si sa demonstrati ca acel rotund care va sta pe umeri mai si gandeste,si nu oricum,ci logic si sincer.De ce sa te chinui sa lungsti ceva cu si mai multa suferinta?Eu am zis ca am pus punctul de I si vreau sa cred ca voi si reusi.
Va repet amandurora desi stiu ca nu cititi blogul: VA IUBESC!dar incetati cu chinul asta care nu este doar pentru voi ci si pentru mine.

Povestea unui weekend…

Cristina Cîrstea — Sun, 18 Sep 2011 15:06:38 +0000

Povestea unui weekend ciudat…de frumos…
Am avut timpul de partea mea…Am avut un spatiu al meu in care m-am simtit ca si-acasa,doar ca mult mai linistita.Nu mi-a trebuit nicio muzica tare ca sa inabuse zgomotul puternic al ploii de afara.Cu toate astea,m-am simtit in siguranta…Si timupl a fost de partea mea…E frumos cand toate sunt de partea ta,cand totul se invarte dupa bunul tau plac,in jurul propriei tale axe.E minunat sa nu ai ganduri care sa te indemne sa te opresti exact atunci cand ti-e lumea mai draga.E minunat sa poti impartasi o vorba alaturi de cine ti-e prin jur.Si e frumos sa fii departe de casa si totusi sa te simti ca si cand ai fi acasa,in caldura caminului,acolo unde stii ca esti in siguranta.E frumos sa impartasesti sentimente,experiente,povesti…totul…
Timpul parca trece altfel…Asa ma simt si eu…Au trecut doar doua zile.Acum ma intorc acasa si sunt la fel de zambitoare ca atunci cand am plcat ,doar ca am ceva in plus…altceva in minus.Oricum nu conteaza pentru ca din nou nu ma veti intelege.Eu prefert sa insir vorbe goale pentru voi,dar sa le simt la intensitate maxima cand le recitesc eu.Poate si voi va regasiti in ele,poate ca si voi ati trait aceeasi senzatie : de a nu vrea sa fiti intelesi de ceilalti.
Acum ma intorc…Ma intorc acasa a nu stiu cata oara anul asta.Am aceleasi sentimente in suflet.O sa deschid usa si o sa o imbratisez pe Soni!Ea ca de obicei imi va da un pupic umed si ma va musca usor de barbie.M-am obisnuit cu caracterul ei jucaus.Ma iubeste.Si eu o iubesc!Dar mai iubesc si altceva…iubesc Italia,iubesc Milano,iubesc Starhotels Rosa Grand,iubesc parcul Sempione,iubesc gradinile minunate italienesti.Ii iubesc pe toti cei cu care m-am imprietenit acolo,cu care am petrecut momente de neuitat.Chiar si pe Willi il iubesc dar asta deja nu mai e un secret pentru nimeni.Zilele trecute cand am vorbit cu el mi-a spus ca foarte fericit pentru mine si ca imi doreste sa fiu asa de zambitoare in fiecare clipa din viata mea.I-am apreciat sfatul si l-am luat in considerare.Am invatat ca poti sa plangi de bucurie,ca poti umezi perna cu cateva lacrimi zambitoare.Si e ciudat pentru ca pana acum am udat perna doar cu lacrimi de tristete.Poate ca o sa dezvolt pe viitor acest concept de lacrimi zambitoare.Trebuisa transform aceasta intamplare intr-un trend.Lumea poate sa planga de fericire,sa aiba zambetul pe buze in timp ce se ineaca in lacrimi.Dar e bine…E bine oricum pentru ca sufletul se descarca.
O imbratisare poate sa linisteasca enorm…Poate sa fie atat de intensa incat sa te intrebi dupa daca ai fost prins cu o camasa de forta sau chiar doua brate te-au strans.E minunat sa poti crea cu ajutorul unor clipe,cea mai frumoasa poveste.O poveste de dragoste sau orice alta poveste pe care o vrei.E frumos sa stii ca dai si primesti,ca oferi si tii se da inapoi de …… X mai mult.Te simti altfel.Te simti sigur pe tine,sigur pe ce ai si sigur pe ceea ce iti doresti sa ai in continuare.E frumos sa ai parte de toate acele “giumbuslucuri”,momente frumoase,clipe dragute pe care sa le ai cui povesti dupa.O poveste e facuta sa fie traita,povestita,daruita mai departe.O poveste trebuie sa aiba un motto,o idee din care sa inveti ceva.Aceasta idee la povestea mea am subliniat-o din primul minut in care am ajuns din nou ieri aici: “In viata curajul inseamna puterea de a vedea lumea cu alti ochi”.
Cam asta am avut de spus!Va multumesc!

Dvines lanseaza Army

Cristina Cîrstea — Sun, 18 Sep 2011 09:09:10 +0000

O piesa cu un mesaj puternic.Dvines(Anna si Katherine) si noul lor single “Army”.
Sper sa va placa!

Din nou,aceeasi poveste

Cristina Cîrstea — Sat, 10 Sep 2011 11:23:00 +0000

Nu stiu daca voi ati avut impresia vreodata ca retraiti aceeasi poveste,aceeasi zi pe care,cu un timp in urma,ati mai trait-o.Nu stiu cum v-ati simtit daca asa s-a intamplat.De fapt tind sa cred in proverbul “Istoria se repeta.”Poate ca sse repeta,poate ca nu ,dar “azi” l-am mai trait candva…Aceeasi locatie,aceleasi persoane…Acelasi inceput de dimineata.Aceleasi idei culinare alaturi de Mihai.De data asta inlocuiesc prezenta odiosului D. cu prezenta Danielei Iar prezenta ei nu e nici pe aproape comparabila cu cea a lui D.Dar trecem peste detalii si amanunte.Telefonul lui Mihai suna de undeva din camera alaturata iar eu ma reped sa il aduc.Raspunde cu acelasi ton voios din totdeauna.La capatul firului,bunul sau prieten de la trei scari distanta.Ne dam intalnire cu ei in dupa-masa asta si ne propunem sa plecam catre Cismigiu la o terasa pentru a-l sarbatori pe un alt amic comun.De data asta Cismigiu…nu Herastrau…Sunt bucuroasa.
Apoi liniste pret de cateva minute in mintea mea.Pe fundal,Dani rade cu gura pana la urechi si Mihai face jonglerii cu cartofii.Ma intreb ce trebuie sa fac,cum trebuie sa reactionez…Of doamne…Cand ma gandesc ce bine era acum cateva zile cand eram departe de casa,departe de tot,acolo in micul paradis al unei tari minunate…Pana si vremea ploioasa reusea sa ma inveseleasca,sau cel putin asa aveam eu impresia.Continui sa ma pierd in miile de ganduri,sa retraiesc franturi din trecut,sa ma readuc inapoi viitor si sa incep sa-mi construiesc restul povestii ramase suspendate.Suspendata de un cui,intr-un cuier aflat intr-o camera inchisa cu un lacat,o usa de fier ferecata cu cel mai aspru zavor posibil,greu de spart.Nu exista nicio cheie materiala.Exista posibilitatea de a-ti lasa inima sa aleaga.Si atat!Trebuie doar sa vrei,sa ai curajul sa vorbesti si mai apoi,sa ai curajul sa te redescoperi in trecut,prezent sau viitor.Oricare din cele trei sunt parti bune din viata ta.Asta tocmai pentru ca sunt povestile tale care iti apartin,care traiesc prin tine,in acelasi timp cu tine.Care te formeaza,te distruge,te reintregeste la ceea ce ai fost candva sau in ceea ce-ti doresti sa devii.
Din nou nu va cer sa ma intelegeti.Imie de ajuns sa ma inteleg eu.Din nou cel ce va citi va zice ca sunt sarita de pe fix,ca scriu numai aiureli.Dar sunt aiureli ale sufletului.Blogul e facut sa te exprimi.Nu trebuie sa fii inteles. E suficient sa sari peste daca nu-ti convine si a treci mai departe. Eu in clipa asta pot sa nu mai am nimic.Cel putin imi raman cuvintele.Cu ele pot construi alta poveste

Plus una dintre melodiile de azi….

Cristina Cîrstea — Sun, 04 Sep 2011 19:28:33 +0000

O melodie cu parfum de toamna.O dedicatie speciala…..Iar versurile…versurile sunt perfecte.Contin adevar de ambele parti…Nu trebuie decat sa-ti deschizi sufletul pentru a intelege profunzimea lor…

Jurnal cu parfum italian (cu o serie lunga de later edit)

Cristina Cîrstea — Fri, 02 Sep 2011 17:24:12 +0000

Intre toate cate exista pe acest pamant,intre toate bucuriile si tristetile,toate amagirile si toate iluziile vine un moment in care faci un pas in spate si te intrebi daca oare meriti intr-adevar sa ai tot ceea ce primesti zi de zi.Si astepti in sinea ta sa primesti un raspuns,sa te scuture cineva de maneca si sa te asigure ca intr-adevar meriti.
Italia e minunata prin felul sau de a fi…prin toate bucuriile pe care ti le poate oferi si prin toate zambetele care tii le pune pe fata cand te aflii aici.Bari te incanta cu noptile lui pline de farmec,cu cerul senin deasupra marii intesat cu miile de stele.Ce poate fi mai frumos decat sa privesti cerul noaptea,in largul marii,sa te simti stapana pe tine,chiar si pe lume?Ce simti atunci cand plimbandu-te pe plaja descoperi ca poti sa renasti doar la simpla atingere a nisipului sub talpile tale.
AC Hotels by Marriott,locul unde mai ca am lesinat cand l-am vazut in fata mea,acolo aproape de mine.Seara a fost magica.Am interpretata mici jocuri de mima,mimand personaje cunoscute.Iar apoi cateva lacrimi pe timp de noapte.Dar merita.Merita sa suferi din cand in cand,merita sa nu stii ce trebuie sa faci,merita sa ajungi sa faci un lucru…La urma urmei,fiecare are rasplata lui.
Atmosfera este incinsa la Fusion Bar in Firenze.Muzica in surdina,sampanie,Martini,pizza,prieteni,cunostinte si figuri noi cu care incerci sa te acomodezi.Aceleasi interpretari de ieri,acelasi joc de mima…Acelasi cerc in care ma simt prinsa de 24 de ore incoace.Parca visez si parca maine de dimineata ma voi trezi din nou in camera de hotel,cu balcon larg si cu zgomotul infernal al masinilor si cainilor de prin piata.Si am facut ceva ce nu credeam ca pot face vreodata…Intr-o persoana total necunoscuta am avut curajul sa am increderea necesara si sa-i povestesc micile dezamagiri si probleme.M-a ascultat cu maximum de atentie.Mi-a zambit dupa care mi-a luat mana intr-ale lui si mi-a spus niste cuvinte pe care nu le voi uita niciodata.Acum toti se distreaza si se simt bine.A promis sa revin repede.Sunt in fata mea la masa.Aceeasi masa cu a mea.Mai sorb cateva guri din acelasi pahar de sampanie si mai imping laptopul cat colo ca sa pot sa mai musc inca o data din pizza asta delicioasa de pe masa.
Dar sa revenim…In Italia..Fusion Bar…Firenze…Tot ce mi-am dorit de la septembrie…o parte din tot…ma simt confuza.e un inceput de toamna frumos.Poate ca prea frumos si de aceea nu ma las induplecata.Va pup!

Later edit -
Locatie Actuala – Harry’s Bar and Restaurant la Ponte Vecchio.Aceleasi persoane de ieri,acelasi grup de prieteni,cunostinte.De data asta fara figuri noi deoarece simt ca am devenit intre toti foarte apropiati.Cum sa nu te indragostesti de Florenta?De parfumul ei vechi,de istoria pe care o duce in spate,de frumoasele piete si cladiri cu aspect antic.Strazile intortocheate si frumoasele vile cu gradini italienesti de o splendoare care-ti ademeneste privirea…E ea…Florenta.Vremea nu prea buna dar numai perfecta ca sa ciocnesti o cupa de sampanie si sa mananci ceva traditional.Si ce poate fi traditional in Italia?Spaghetti,lasagna,pizza…Vorbim despre amintiri,depsre bucurii,tristeti si curiozitati.Vorbim despre ce-i frumos,despre ce-i urat si apoi ne apucam de cantat…Nu ati vrea sincer sa-l auziti pe William cum canta….Dar nici eu nu o fac chiar bine.Avem insa parte si de muzica buna.Aici,prietena noastra Lucia alaturi de Lore au facut cel mai frumos duet posibil pe piesa “Killing me softly”
Toate ca toate…Nu va puteti imagina atmosfera de aici…Afara ploua.Nu se vad decat fulgerele.Tunetele se pierd in fundal,in atmosfera grea a orasului.Aici e liniste,e placut.Avem muzica,subiecte interesante,prieteni si cel mai important siguranta ca toti laolalta,nimic nu se poate intampla!Va pup din nou.

Later later edit – Milano si atat!Restul sunt poze…

Click to view slideshow.

Walking on fire,new single

Cristina Cîrstea — Mon, 15 Aug 2011 19:09:49 +0000

Luna august ne aduce un single nou de la Cătălin Josan,piesă intitulată “Walking on fire”.A fost lansata de curând în Italia cu ocazia turneului de promovare a lui Cătălin alături de Radio Bruno.Este o melodie ritmată ce vorbeşte despre dragoste,pasiune şi nu în ultimul rând,despre foc.Audiţie plăcută!în curând şi clipul!

Pauza de dor in televiziune

Cristina Cîrstea — Fri, 05 Aug 2011 11:18:42 +0000

-Ce faci,Cristinuto?
-Ce sa fac,mai gandule…Gandesc in pauza publicitara.Mai am putin pana cand emisiunea isi va relua cursul si apoi ir va trebui sa incep si sa turui fraze care ,la ora actuala,pentru mine,nu prea isi au rostul.
-Dar ce te pune asa pe ganduri?
-Multe…Foarte multe incat nici nu stiu daca sa rad sau sa plang.
-Vai,draga,dar ce-ai patit?Pot sa te ajut cumva?
-Nu…nu poti face nimic.Nici tu,nici altcineva..nici macar eu.
-Dar stii ca poti avea incredere in mine.Macar sa-mi spui ceea ce ai patit si voi face tot posibilul ca sa te consolez,macar.
-Mersi,gandule/Intotdeauna ai stiut sa-mi ridici moralul.
-Pai de fapt,tu iti ridici singura moralul.Eu sunt in interiorul tau.Tu ma ai pe mine,eu te am pe tine si ne avem reciproc.Deci spune-mi ce te framanta?
-Dorul…dorul ma framanta cumplit,ganduletule…As vrea sa am puterea sa tip si sa nu imi fie dor de nimic.As vrea sa zambesc atat pe interior.Nu doar pe exterior,ca e fals si tu stii bine.Am avut parte de zile minunate in care mi-am indeplinit o parte din visele mele,dar oare de ce nu sunt fericita complet?Ce imi lipseste?De ce ma intristez cu fiecare secunda in care-mi dau seama cat de dor imi este?Ce trebuie sa fac?Cum sa ies din dorul asta imens care ma cuprinde si care nu ma lasa sa visez?
-Visele iti apartin.De tine depinde daca le lasi sa infloreasca sau le lasi sa zaca acolo,intr-un abis din care.la un moment dat nu vor putea sa se nasca amintiri frumoase.Visele trebuiesc traite,trebuiesc intarite prin vointa ta proprie,prin vointa ta.Nu le lasa sa piara.Nu lasa sa pretinzi ca esti fericita daca nu esti.Tu stii cel mai bine cand un lucru iti merge sau nu bine.Tu stii cand te simti cu adevarat implinita.Daca nu te simti,ai curajul sa o spui si ai curajul sa iti infrunti temerirle.Nimeni nu te obliga sa zambesti daca tu nu simti nevoia.Si inca e vara,inca te mai poti salva.Maine ai un ultimatum.Stii doar ca maine e 6 august si stii…nu?
-Nu…Mi-e teama de 6 august gandule.Mi-as dori sa fiu acolo maine…dar nu….Nu pot si nici nu trebuie sa fac asta
-Nu te teme…Tu stii ca in adancul tau ,fata aia vesela pe care o stiu,e in stare sa-si faca bagajul intr-un minut si in urmatorul sa fie deja departe de locul in care se afla.Tu poti schimba ceva!Ia atitudine.
-E usor de zis,dar tu care te aflii in mintea mea,de ce de fiecare data ma rascolesti si ma faci sa ma razgandesc pe ultima suta de metri?Tu nu iti doresti sa fii fericit?Totusi tu esti cel care ma intristeaza,care ma face sa ma simt asa de deprimata.Tu cu toata armata ta de ganduri…
-Ai zis-o pe-asta…Cum asa?Mai ai putin si -mi spui ca sunt un criminal?Eu nu fac decat sa-ti aduc aminte ceea ce vrei cu adevarat.Si nu o sa incetez pana cand nu vei face ceea ce trebuie.Acorda-ti sansa sa fii fericita si nu te mai lasa pagubasa de fiecare data cand incerci sa spui ceva.Te dezamagesti singura si nu e bine.
-Stiu…stiu ca asa trebuie sa fie si stiu exact ce trebuie sa fac.
-Atunci?ce mai astepti?Ai in maini sansa de a fi fericita…chiar maine.Nu o irosi…Lasa balta toate supararile si toate mofturile si toate cate mai ai…Prinde zborul si nu-l lasa sa-ti scape printre degete.Adu-ti aminte de Cafe Louise,de cofetaria Laura,de …de tot ceea ce vrei tu!Simte si traieste din nou,draga mea.
-Ma mai gandesc…
-Intodeauna te gandesti.Ai devenit atat de ganditoare….Te rog eu…nu te mai gandi atat ca ma doare si pe mine…Te rog….:)

Haide sa schimbam ceva!

Cristina Cîrstea — Sun, 31 Jul 2011 16:04:56 +0000

Stii cu siguranta ca tu esti unicul care poate schimba ceva la tine!Schimba ce nu-ti place,schimba ce urasti,schimba-te pe tine insuti si poate astfel,iti vei da seama de ceea ce-ti doresti cu adevarat.Nu ramane prizonier la indiferenta altora sau la pasivitatea celor din jur.Fii creativ,joaca-te cu tot ceea ce-ti vine la mana si poate,poate,vei reusi sa obtii ceea ce iti doresti de atata timp.Negi adevarul,ignori ceea ce-ti doresti si astepti ca totul sa se rezolve de la sine.Iti faci un acatist,o rugaciune,ridici privirea spre cer si astepti ca altcineva sa faca treaba in locul tau.Vorbeste pentru ca de-asta poti vorbi.Tipa tare sa te auda lumea,sa stie cu totii ce-ti doresti.Nu rezolvam nimic daca noi nu facem ceva pentru noi.E ca atunci cand suntem incantati de un produs nou iesit la comercializare dar care e prea scump si nu avem suficienti bani pentru a ni-l achizitiona.In loc sa strangem bani pentru el,asteptam sa se ieftineasca,iar acest lucru se poate intampla cand deja nu mai esti incantat de el.Permanent,lumea se schimba si cerintele noastre la fel,dar din lasitate,din ignoranta sau lene,renuntam de cele mai multe ori.Schimba ceva la tine,la lume.Lupta pentru ceea ce-ti doresti si nu te mai lasa prada superficialitatii.Mai apoi ,tot noi suntem aceea care avem de suferit.

Cu asta inchei lunga mea poliloghie.Sper ca ati inteles micul meu mesaj de neinteles.V-am pupat!

E timpul sa incep a doua oara

Cristina Cîrstea — Mon, 18 Jul 2011 18:11:12 +0000

Poate ca nu stiti ce emotii am avut cand am asternut primele randuri pe o pagina de hartie cu gandul de a incepe primul meu roman.Dar a trecut!Am scris nenumarate pagini fara sa ma opresc si le-am scris din suflet pentru ca imi placea ceea ce scriam si ceea ce urma sa finalizez intr-o buna zi.Am avut si momente mai neplacute in care am vrut sa abandoze si pur si simplu,am aruncat cat colo caietele acelea.Dar,revenind asupra lor si rasfoindu-le m-am indragostit de cum aratau paginile: scrise frumos,ordonat,cu cerneala de la un capat la altul,fara greseli.Mi-au placut mult incat am reinceput sa le scriu cu aceeasi pasiune cu care le-am inceput.Asa am ajuns sa scriu un sfert,jumate,trei sferturi pana cand am ajuns in clipa in care mi-am dat seama ca produsul meu trebuia sa se sfarseasca. Ultimele pagini le-am scris plangand.Scriam si plangeam,plangam si scriam pana cand la un moment dat am izbucnit in hohote imense de lacrimi ce aproape ca au intins cerneala lasand cateva urme.A trebuit sa ii pun un nume si pana la urma am terminat prin a-i spune “De la 17 ani…”gandind ca e un titlu chiar reprezentativ daca tinem cont ca pe atunci incepea in realitate sa se desfasoare povestea din carte pe care,de altfel am “inaintat-o” cu un an si jumatate.Dar sentimentele au ramas aceleasi,neschimbate si le-am redat pas cu pas pe masura ce povestea prindea contur.Am incheiat acel capitol,iar acum incep un altul.Asa ca m-am mobilizat si am dat frau liber imaginatiei pentru a doua oara.Da…ati inteles bine.Am inceput sa scriu al doilea roman,acum poate ca si cu mai multa experienta.Pana reusesc sa-l termin pe acesta,promit ca prima creatie va fi facuta publica.