Pe scurt,vi-o recomand şi vouă.Sunt sigură că va va încânta încă de la primele rânduri,iar apoi nu veţvrea să o mai lăsaţi din mână până când nu o veţi termina de citit!Vă asigur:)
Şi acum,pe scurt o să dau scriere la câteva din perfectele descrieri ale acestei cărţi.
“Celelalte cărţi îţi vor zâmbi de ceea ce-ţi spun.Ele îţi povestesc naşterea oraşului din nimic,decadenţa lui,poveşti de adormit copiii.Nu este aşa,crede-mă!Veneţia a existat de la începutul vremurilor,a trecut prin toate porturile,s-a frecat de toate ţărmurile,cheiurile şi debarcaderele;pe solzi i-au rămas lipite scoici din Orientul Mijlociu,nisip fenician străveziu,moluşte greceşti,alge bizantine.Într-o zi însă a simţit toată această povară de solzi,grăunţe şi aşchii intrate în piele puţin câte puţin,şi-a dat seama de încrustaţiile ce i-au tatuat spatele.Aripile i-au devenit prea grele ca să mai ţâşnească printre valuri.S-a hotărât să urce o dată pentru totdeauna într-unul din golfurile aflate cel mai la nord ale Mediteranei,cel mai liniştit,cel mai adăpostit,numai bun să se odihnească.
Veneţia e o broască ţestoasă:carapacea ei de piatră e făcută din blocuri cenuşii de trahit care pavează străzile.Toată piatra vine din afară:aşa cum a scris Paolo Barbaro,astfel,aproape tot ceea ce se vede la Veneţia provine din altă parte,a fost importat sau adus pe sub mână,în cazul în care n-a fost luat cu japca.Suărafaţa pe care calci este netedă,chiar dacă multe pietre au fost bătute cu un mic ciocan şagrinat ca nu cumva să aluneci pe timp de ploaie.
Nu ştiu cât de adevărată este povestea asta,ţi-o vând aşa cum mi-a fost povestită:numără coloanele palatului Ducal,pe partea care dă spre bazinul San Marco,dinaintea insulei san Giorgio.Începând de la colţ,ajungi la coloana a patra;vei observa că este puţin ieşită în afara aliniamentului faţă de celelalte coloane,ieşind din rând cu câţiva centimetri.Dacă te sprijini cu spinarea de coloană şi încerci să dai ocol circumferinţei externe,n-ai nicio şansă să nu cazi de pe microscopica treaptă de marmură albă care se înalţă peste pietrele cenuşii ale malului,După mai multe încercări,o să te dezechilibrezi şi o să cazi de pe treaptăă chiar dacă te lipeşti de coloană sau întinzi într-o parte o gambă ca să te avânţi dinco de margine şi să depăşeşti punctul critic.Copil fiind,încercam mereu,era mult mai mult decât o bravadă sau un joc,fiorul pe care-l simţeam era adevărat:ni se spusele că celor condamnaţi la moarte li se oferea această posibilitate de scăpare,un fel de ordalie echilibristă,o judectă divină pentru acrobaţi;dacă ar fi reuşit să înconjoare coloana a patra fără să pună piciorul pe pietrele cenuşii,s-ar fi bucurat de îndurare în ultima clipă.Nespus de cruda amăgire s-ar putea numi supliciul speranţei,precum povestea perfidă a unui scriitor francez din veacul XIX.
Pregăteşte-te să urci în vaporetto,aşteaptă în picioare pe podeţele de îmbarcare:vaporaşul trage la mal, îti dă un brânci care te ia prin surprindere,precum un ghiont pe nepusă masă.Urcă pe vaporaş şi nu te aşeza nici aici,rămâi în picioare pe puntea de sub peronul extern;simţi prin picioare tremuratul motorului din burta vaporului care îţi transmite vibraţiile în pulpe,ruliul care te sileşte să-ţi deplasezi mereu greutatea corpului de pe o gambă pe alta,te face să-ţi întinzi şi să-ţi relaxezi muşchii pe care nici măcar nu ştiai că-i ai.
Cum bine ştiţi din obişnuitele telejurnale,ţi se poate întâmpla să colinzi prin Veneţia cu picioarele umezite de apă:apa înaltă este o nefericită combinaţie de timp urât,vânturi şi curente ce atrag mareea înaltă în lagună.Se întâmplă mai ales între octombrie şi decembrie;dar acum câţiva ani,în aprilie,am ieşit de la cinema într-o piaţă în întregime invadată de ape;am însoţit acasă o prietenă,transportând-o în cârcă,cu gambele prin apa rece până la genunchi,înaintând încet ore în şir:un act-literalmente-de cavalerie care m-a costat trei zile de răceală şi febră.”
În continuare vă invit să descoperiţi minunata şi fascinanta Veneţie aşa cum a suprins-o şi autorul in paginile cărţii sale,”Veneţia e un peşte”.
