Dimineti in Sibiu

Mi-e greu să mă despart de Sibiu în momentul plecării spre Bucureşti. O parte din mine rămâne acolo şi o regăsesc de fiecare dată când revin.

Au fost patru zile pline. Patru zile în care am râs cu lacrimi şi am plâns până la zâmbete. Mi-am pus dorinţe, mi-am agăţat grijile pe treptele din Turnul Sfatului şi le-am abandonat acolo în speranţa că îmi vor pierde urma. Şi chiar dacă unele mi-au regăsit paşii, le-am ignorat complet căci mă aflam în locul în care am copilărit, iar atunci când eşti copil nu ai nicio grijă şi nici teama nu te-ajunge.

Şi să începem cu prima zi. Fiind destul de răcoare în dimineaţa plecării, m-am gândit că aşa avea să fie toată ziua, deci m-am îmbrăcat destul de gros ca să nu dârdâi de frig pe Valea Prahovei. Am “pescuit-o” pe Alexandra de la Câmpina şi am poposit apoi pentru două ore în Braşov. Aici am scăpat de haină, căci vremea tindea să se încălzească. În gândul meu “mai cald de-atât n-o să fie”. Da’ de unde? Între Braşov – Sibiu am renunţat şi la pulovăraşul vişiniu şi dacă era cu putinţă aş fi dat la schimb adidaşii cu tot cu şosete pe o pereche de sandale sau balerini.

Şi iată-ne în momentul în care două zăpăcite coboară din tren şi ţopăie de bucurie şi entuziasm. Prima oprire? Magazinul Dumbrava căci aveam nevoie de un tricou nou. De ce aveam nevoie de el, nici eu nu ştiu să vă spun. Apoi KFC, iar după asta, o noapte albă cu muzică folk în Imperium, alături de nişte studenţi de la teologie. Apropo Smiley, dacă citeşti asta, să ştii că şi acum regret că am refuzat ceaiul ăla  îmbunătăţit. Dar să sperăm că se va mai ivi vreodată ocazia pentru aşa ceva. Promit să nu o ratăm iar.

Despre ce a urmat nu ştiu sigur ce să vă spun, căci au fost cele mai lungi ore din viaţa mea şi cele mai friguroase. Ca să le fac un rezumat vă spun aşa: ceai de muşeţel alături de nişte oameni gălăgioşi care nu au ce face la 3 dimineaţa, căutarea unei toalete deschise la 4 dimineaţa, răsăritul de soare între 5:00 – 6:00 şi o altă oră împărţită în două jumătăţi dintre care una petrecută pe o bancă în Valea Săpunului şi o alta în faţa automatului de cafea lângă Kaufland. A urmat un mic dejun rapid, o călătorie cu autobuzul 2, după care vreo două ore de somn. În sfârşit, somn!

Deşi nu dormisem nici cu o noapte înaintea celei despre care tocmai v-am povestit, după cele două ore de somn, m-am simţit mai fresh ca niciodată. (sau poate aşa aveam eu impresia) Cert e că am pornit la plimbare cu paşi vioi. Am ajuns pe strada Luptei în speranţa că magazinul de chestii drăguţe pe care îl ştiam eu e încă acolo. Nu mai era. Am oftat în gând şi am luat-o la pas cu Alex să luăm prânzul. Din nou Valea Săpunului, din nou apoi spre centru. Am cutreierat magazinele din Piaţa Mare, ne-am urcat în Turn, mi-am găsit încă două tricouri, am făcut o serie de cumpărături la Billa şi am pornit spre casă, făcându-ne planuri pentru seară. A urmat o tură de câteva telefoane în stânga şi-n dreapta, o bârfă despre X şi Y cu mama şi zeci de tipuri de împletituri în speranţa că voi găsi o modalitate de a-mi aranja părul ciufulit care sub nicio formă nu voia să stea locului. Până la urmă am renunţat şi l-am lăsat liber, deşi nu eram mulţumită.

Am pornit spre Oldies cu zâmbetul pe buze,rememorând fiecare acţiune din ultimele 24 de ore. Nici nu îmi aduc aminte când am ajuns căci parcă mă trezisem fix în faţa pub-ului. Am intrat. ne-am găsit loc, am băut un mojito şi l-am înjurat pe tipul în roşu care se tot fâţâia în spatele meu, electrizându-mi părul care oricum nu stătea. (Tu, tipule în roşu, dacă citeşti asta şi îţi aduci cumva aminte de mine, cea în negru de pe scaunul de lângă bar, să ştii că m-ai enervat!!!!) Drumul spre casă din miez de noapte a fost presărat cu zâmbete şi  flashback-uri, iar pentru asta trebuie să le mulţumesc câtorva persoane.

Nu-mi aduc aminte prea multe detalii din dimineaţa următoare, însă după o baie bună şi un mic dejun, am pornit din nou la drum cu Alexandra. A fost ziua pozelor, a brăţărilor şi a urmăririi. Da, da, ziua urmăririi, căci în data de 8 mai 2014, la ora 21:07 minute l-am cunoscut pe Scumpetea. Habar n-avem cine e, dar ştim unde stă pentru că l-am urmărit până acasă. Fiind însoţit de tatăl lui, nu am reuşit să găsim un motiv plauzibil pentru a ne băga în vorbă cu el. Am încecat să facem rost de un pix şi o foaie de hârtie, dar n-am găsit pe nicăieri, iar apoi l-am fi pierdut din vedere ( din acel moment mi-am promis să nu mai plec de-acasă fără pix).

Aşadar, pe această cale, dragi cititori din Sibiu şi nu numai, dacă ştiţi pe cineva care locuieşte în curtea Fundaţiei Crucea Alb-Galbenă de pe strada Pompeiu Onofreiu – Sibiu, vă rog să-mi daţi de veste. Mai jos aveţi o poză cu inculpatul şi tatăl lui. Dacă ştiţi cine e, aveţi habar de identitatea lui, eu cu Alexandra vă rugăm să mă contactaţi, căci e musai să dăm de el!!! Share! Spread away! Să devină viral ca să-l găsim!!!

WANTED!

Din aceste 4 zile plec mai departe în viaţă cu amintiri de neuitat, cu melodia celor de la Maxim în cap, cu o sintagmă atribuită tuturor băieţilor care “nu excelează dar nu sunt nici de lepădat”  şi cu rugămintea de a ne ajuta să-l găsim pe băiatul cu sacoşă galbenă în mână şi repet adresa lui: CURTEA FUNDAŢIEI CRUCEA ALB-GALBENĂ, STRADA POMPEIU ONOFREIU, SIBIU!!! În data de 8 mai 2014, ora 21:07, a făcut cumpărături de la Billa de lângă Piaţa Mică  alături de tatăl lui! 

Mulţumesc anticipat! :D

Prietenul nevazut

Cecelia Ahern, autorea bestsellerului internaţional “P.S. Te iubesc” publică în 2005 romanul “Prietenul Nevăzut”. M-a captivat încă de la primele rânduri şi cu greu am mai lăsat-o din mână. Am dat grijile la o parte şi m-am lăsat condusă într-o poveste care mi-a adus pe buze zâmbetul copilăriei.

Să vă povestesc pe scurt: Acţiunea se desfăşoară în Oraşul Inimilor (Baile na gCroithe, Irlanda) unde Elizabeth încearcă din răsputeri să-şi ţină viaţa sub control. Singurul nor de pe cer e sora ei, Saoirse, care de fiecare dată îi cauzează probleme. Devenind peste noapte mamă pentru Luke, fiul lui Saoirse, Elizabeth nu mai are timp pentru distracţii, idile sau alte mofturi. Dar asta până când, într-o bună zi, un străin intră pe neaşteptate în vieţile lor. Ivan e un tip misterios, fără griji, spontan, mereu în căutarea aventurii – tot ceea ce Elizabeth nu e. Instantaneu, el i se strecoară în suflet şi începe să-i schimbe viaţa într-un fel inimaginabil.

Citind acest roman, am retrăit micile bucurii ale copilăriei şi sunt sigură că şi voi veţi face la fel.

Acum vă las cu fragmente din carte! :D

“Prieteni imaginari, prieteni invizibili – numiţi-ne cum doriţi. Poate credeţi în noi, poate nu. De fapt, nici nu mai contează. La fel ca cei mai mulţi oameni care fac o treabă bună, nu existăm pentru ca să se vorbească despre noi şi să fim lăudaţi; existăm doar ca să servim interesele celor care au nevoie de noi. Poate că nici nu existăm; poate că suntem doar produsul imaginaţiei oamenilor; poate că e doar o coincidenţă că nişte copii de doi ani, care abia vorbesc, aleg să fie prieteni cu oameni pe care numai adulţii nu-i văd. Poate că toţi acei doctori şi psihoterapeuţi au dreptate să sugereze că aceştia doar dezvoltă imaginaţia.”

“Stelele sunt ca oamenii, Elizabeth. Doar pentru că par să provină din acelaşi punct, nu înseamnă că aşa e. Este o iluzie de perspectivă creată de distanţă. Nu toate familiile reuşesc să rămână unite. Toată lumea se mişcă în direcţii diferite. Faptul că toţi provenim din acelaşi punct este o concepţie greşită; să călătoreşti în direcţii diferite este chiar felul de a fi al fiecărei fiinţe şi al fiecărui lucru.”

0_aabluedandelionwishes

 

Ultima carte citita

Este vorba despre romanul Tammarei Webber, “E uşor să te iubesc”. Pe scurt, el o urmăreşte pe ea de ceva timp, până când, dintr-o  întâmplare neaşteptată, el devine salvatorul ei. Deşi atracţia dintre ei este incontestabilă, trecutul lui pe care s-a străduit să-l depăşească şi viitorul în care ea îşi pune mari speranţe, ameninţă să-i despartă.

Încercând să lupte împotriva sentimentului de vinovăţie şi să înfrunte adevărul, Lucas şi Jacqueline devin personajele principale ale unui poveşti de dragoste la început de iarnă şi sfârşit de colegiu.

coperta-E-ușor-să-te-iubesc

Teatru. Joc de ganduri si emotii.

Ca de obicei, am ajuns înaintea tuturor la teatru. Îmi place să-mi ofer un prilej de răgaz, să am parte de câteva minute în liniştea sălii, cu cortina trasă. Doar eu pe scenă, cu  lumina palidă a reflectoarelor asupra mea. Îmi imaginez câteva figuri necunoscute care mă privesc din scaunele goale de pe primul rând.

Mă aşez pe marginea scenei şi mă adresez publicului absent. Le vorbesc despre mine, despre ceea ce sunt şi ceea ce gândesc. Le povestesc despre ceea ce urmează să se întâmple pe scenă când vor sosi şi ceilalţi actori. Oarecum, bizar, absenţii mă ascultă. Privesc tăcută în jur, măsor în lung şi-n lat decorul care cu fiecare pas se transformă într-o gară de tren reală. Simt o ruptură de prezent, ceea ce mă aruncă în rolul domnişoarei Cucu, un alter ego cu care trebuie să pornesc la drum, mână în mână, până la finalul reprezentaţiei.

empty_stage_by_kunochan9-d4dxz8s

Repetiţiile au durat cam 8 ore, cu mici pauze între. Pauze în care repet alt rol pentru că statul pe loc nu înseamnă decât o pierdere inutilă de timp; timp pe care pot să-l folosesc dându-i viaţă lui Alice, cel de-al doilea rol care trebuie învăţat. Shimbarea bruscă de personaje îmi dă impresia că eu, Cristina, nu mai contez până în momentul în care voi pleca acasă. Cucu o completează pe Alice, Alice pe Cucu, iar ceea ce sunt eu cu adevărat, trebuie să aştept căderea cortinei şi stingerea reflectoarelor.

Preiau de la Cucu duritatea, exigenţa, câţiva ani în plus, pe când Alice îmi redă buna dispoziţie, calmul, sensibilitatea, sufletul de copil. E un amestec ciudat care îmi echilibrează starea de spirit personală. Ajung acasă încărcată de energii pozitive, de un sentiment de împlinire, pace. Şi nu sunt obosită. Ştiu că a doua zi o s-o iau de coadă. Iar voi fi prima, iar mă joc cu publicul absent,  după care  mă împart între două caractere opuse, dar care, prin complexitatea lor, mă completează perfect.

Îmi aduc aminte de primul rol pe care l-am interpretat. Pe atunci aveam 7 ani şi nu cunoşteam prea bine ce înseamnă să joci într-o piesă de teatru. Aveam un fragment pe care trebuia să-l învăţ şi să-l prezint în faţa părinţilor în cadrul unei serbări. Nu exista magie, nu simţeam că fac parte dintr-o altă lume. Eram pur şi simplu eu, cu o minte de copil, îmbrăcată într-o rochie de epocă, pe un postament în sala de sport. Un lucru îl conştientizam încă din acele vremuri: aplauzele. Cu cât mai multe ropote de palme care băteau sincron, cu atât mai mare era admiraţia celor care mă priveau, iar eu ştiam că-mi făcusem treaba bine.

Acum totul e diferit. Acum ştiu că fiecare rol lasă o urmă vizibilă în  mine. Se schimbă personajul, se schimbă personalitatea. Dar totdeauna în bine. Preiau ceea ce simt că-mi lipseşte, las în urmă ceea ce văd că nu-mi prieşte. Mă simt liberă. Am ocazia să retrăiesc doze din anii copilăriei, din anii pierduţi. Pot să fiu eu şi totuşi pot fi cu totul altcineva. Şi în lumea aia, în mijlocul scenei, nimeni nu mă ştie pe mine cu adevărat. Eu le pot citi expresia de pe feţe, dar ei citesc doar personajul. Ce e dincolo de mască rămâne un mister pentru public, iar publicul e prietenul actorului fără de care jocul n-ar exista.

O poveste.

just shine

Haide să-ţi spun o poveste, întocmai aşa cum nu s-a întâmplat.

Era o zi de vineri, când credeai că ai să pleci departe de lumea dezlănţuită, de unul singur, doar cu chitara ta şi cu toate gândurile bune şi rele adunate într-un colţ  greu accesibil al minţii tale. Nu aveai o destinaţie precisă pentru că mereu ai lăsat destinul să te ghideze. Unde erai călăuzit de proprii tăi paşi, acolo te îndreptai fără să-ţi pui întrebări. Primeai cu un zâmbet discret orice probă la care erai supus de drumul ales şi mereu îţi ziceai în gând: “O să treacă şi asta…”

Era normal să treacă. Toate treceau pe lângă şi prin tine. Drumul se modifica de fiecare dată în funcţie de starea ta de spirit. Cotea ba la stânga, ba la dreapta, iar când te aşteptai mai puţin, o ţineai tot înainte, spre Soare. La căderea serii, te aşezai pe bordură şi-ţi cântai ziua. Iar orele treceau rând pe rând, cu fiecare clipocit de notă ce se desprindea din corzile chitării tale.
Cu fiecare notă, cu fiecare gând…

La fel treceau şi zilele. Uneori aveai impresia că trecerea asta e atât de grea şi apăsătoare, alteori abia o simţeai căci aveai cel mai bun camarad de drum. Camarad pe care de altfel nu l-ai cunoscut niciodată pentru că era o umbră imperfectă de-a mea. Dacă te întrebi cum aşa, atunci am să-ţi spun că te-am însoţit încă de pe vremea când nu existam. Am fost undeva acolo, în apropierea şi depărtarea ta. Gândul meu l-a însoţit din prima clipă pe al tău, paşii mei au desenat urme în nisip încercând să-ţi redea mersul cât mai fidel. Fie că vrei, fie că nu, am trăit cam aceeaşi poveste cu tine, în ritmul tău, iar asta pentru că poveştile noastre se oglindesc una-ntr-alta.
Fără să ne dăm seama…
Sau dându-ne…

Am fost a doua jumătate a cărţii tale pe care o puteai citi doar întoarsă. Dar niciodată n-ai întors-o. Şi acum dac-o faci, va fi greu să-mi găseşti partea pentru că probabil ai trecut deja de ea. Iar dacă dai în urmă, te pierzi în propriile tale amintiri. Mai bine lasă paginile aşa. O să scriem restul cărţii împreună. O să scriu despre povestea ta, a mea, despre povestea asta şi finalul ei.
Apoi facem rezumatul…
…peste mii şi mii de pagini care acum sunt doar albe.

Monolog. Timpul nu asteapta.

Totul se schimbă. Nimic nu rămâne la fel. Nici eu, nici tu, nici timpul ăsta care trece pe lângă noi fără să aştepte. Şi dacă stau mai bine să mă gândesc, toţi suntem supuşi aşteptării. Eu aştept, tu aştepţi, el aşteaptă, ea la fel, noi, voi, ei… Toţi aşteptăm.

Aşteptăm un răspuns, un colet, un telefon, un prieten să sosească, livrarea de la Jerry’s Pizza. Aşteptăm trenul, autobuzul, taxiul pe care abia l-am comandat. Aşteptăm la semafor să se facă verde ca să putem trece. Aşteptăm se se descarce un film, să intre X pe Skype ca să-l mai vedem la faţă după atâta timp, să se încarce bateria laptop-ului, telefonului, mp3-ului…

waiting

Aşteptăm sunetul cuptorului cu microunde care anunţă că popcornul e gata, aşteptăm să fie gata cafeaua de dimineaţă, micul dejun, prânzul, ceaiul de la ora 17, cina… Şi tooot aşteptăm…

Acum, făcând un calcul şi însumând toate aceste aşteptări la care suntem supuşi, deduc că toate cele trei treimi ale vieţii le petrecem aşteptând tot felul de chestii.

Păi care toate cele trei treimi?

Păi simplu: o treime e suma aşteptărilor astea, o a doua treime ne-o petrecem dormind – adică aşteptăm zorii zilei şi cealaltă treime este reprezentată de activităţile noastre. Şi ce facem noi când suntem stresaţi de la atâtea activităţi din timpul zilei? Hai, zii! Ce facem??? Exact! Întocmai! Aşteptăm să ajungem acasă de la şcoală/ liceu/ facultate/ serviciu ca să dormim! Na, teoria vieţii noastre pe scurt.

Şi încă ceva care iar nu mi se pare corect. Pentru toate astea enumerate, aşteptăm să treacă timpul. Dar timpul nu aşteaptă. Noi de ce da şi el de ce nu? Că uite aşa trec zilele, lunile, anii. Aşteptăm, dar nu suntem aşteptaţi…

Ironic. Şi urât din partea lui.
Mă duc să aştept dimineaţa.
Noapte bună!

Recapitulare

Am căutat caietele îngălbenite de vreme din pod. M-am regăsit printre versuri şi poveşti pe care le-am compus cândva. Gândeam ca o copilă, cu sufletul curat. Gândeam ca Lili. Ea a rămas prinsă între poveştile paginilor, iar eu am crescut, m-am maturizat. Nu ştiu când s-au întâmplat toate astea pentru că abia acum conştientizez ce repede a trecut timpul pe lângă mine.

Acum câţiva ani nu aveam griji. O mică parte din timp îl dedicam învăţatului, iar restul se concentra asupra pasiunilor mele. Făceam parte dintr-o trupă de teatru, luam cursuri de dans, scriam articole pentru diverse publicaţii, lucram pentru un post de radio şi redecoram tot ce mi se părea anost… în casa mea, în casele altora. Tot pe atunci am postat primele articole pe acest blog.

6

Anii au trecut aducând de fiecare dată câte o schimbare. Am început să organizez evenimente, să predau cursuri de teatru la liceeni, să mă ocup de decoraţiuni interioare şi altele. Şi am lăsat în  urmă amintirile de la radio cât şi editorialele…
Şi totul încă evoluează, iar timpul nu se opreşte. Nici schimbările. Nici eu.

Dacă ar fi să fac un mic rezumat al vieţii mele, acesta ar fi unul. Printre toate aceste amintiri, mi-am adus aminte de faptul că niciodată nu v-am povestit despre concertele din subsolul blocului. Dar asta s-a întâmplat cu ani buni în urmă. Am fost un grup nebun de prieteni care din când în când îşi invita vecinii într-o sală de spectacole amenajată la subsol. În final nu am rămas decât cu amintirea. Una frumoasă. Specială!

Au fost vremuri bune, mai puţin bune, dar aşa cum e vorba aia, toate trec. Mă întreb unde voi fi peste zece ani de acum încolo. La ce voi renunţa? Ce va fi nou? Ce va fi dat uitării? Mi-ar plăcea să mă renîntorc la radio. Mi-ar plăcea să mai susţin un concert în subsol.

Când am început să scriu acest post nu ştiam sigur care va fi subiectul abordat. Mi-am pus în gând doar să scriu. Trecutul s-a năpustit brusc şi a ocupat locul fruntaş la rândul gândurilor despre care aş fi putut să scriu. Am rămas cu un sentiment ciudat după ce mi-am amintit toate schimbările astea. E o senzaţie ciudată. Nu ştiu dacă şi benefică.

Pentru seara asta, cam gata. Restul într-un post viitor.
Pe curând!